Românism târziu
Zilele trecute citeam un articol despre un adolescent de origine română, care a fost admis la Oxford. Băiatul se născuse fără mâini, şi, de parcă soarta nu îl bătuse îndeajuns, acesta şi-a pierdut părinţii biologici, fiind adoptat în 1992 de o familie de britanici. Toate bune şi frumoase, veţi spune, dar nu vi se pare că ne place poate prea mult să ne lăudăm cu oamenii pe care i-am "exilat"? Adică, în urmă cu 18 ani, statul român l-a dat înspre adopţie unor britanici, pe principiul "dă-l dracu' de ciung, că avem destui handicapaţi pe-aici!", iar acum, pe spatele chinului familiei respective, care i-a oferit condiţii bune de viaţă, şi l-a determinat să îşi dorească să ajungă cineva, tot noi ne laudăm că "un român a ajuns la Oxford". Atunci ne era ruşine de el, probabil că mulţi s-au mirat de ce s-or fi legat britanicii la cap cu un copil fără antebraţe, dar acum, când omuşorul a reuşit să facă ceea ce mulţi care sunt întregi la trup n-ar reuşi nici...