In ză neibărhud. Nuntă in ză neibărhud.

Sunt seri în care tot ce-mi doresc este să ajung în vârful patului, cu o cană de ceai fierbinte alături, cu o carte numa’ bună de citit, şi multe perne în jur, pentru susţinerea mădularelor ostenite. Şiii, da, sunt seri când până şi EU mă resimt după o săptămână de muncă şi nervi, muuuulţi nervi.

Nu cred că cer prea mult. O simplă seară de linişte... nu pe malul Senei, nu în Vegas, ci la mine în cameră, repet, in linişte.

Să tot fie vreo lună, o lună şi ceva, de când un vecin, care e şi şef de... scară, administraţie, sau ce-o fi aia- ăl’ de-a întrebat-o pe maman dacă eu sunt, şi dacă nu cumva am întreprins o schimbare de look- ne-a înmânat ţanţoş o invitaţie la nuntă. La nunta fiicei sale cu fiul unui alt vecin. Vecin de etaj cu mine. Avem un perete în comun, dacă nu mă înşel. Aaaaşa, bun. De mers e clar că nu. Nu-mi plac oamenii care-mi sunt vecini şi tocmai pentru că nu sunt o ipocrită nu merg. Plus că nici nu mă salut cu progeniturile ce tronau în front row-ul invitaţiei.
Toate bune şi frumoase, ca de obicei, n-am acordat nicio importanţă evenimentului. Până astă seară. Când v-am povestit de ce anume aveam nevoie. De linişte.(!!!)
Nu mai punem la socoteală chiuielile, chiotele, şi toate celelalte onomatopee ce şi-au făcut cale prin cartier astăzi, cu începere din zori, şi până-n asfinţit. Toate sunetele menţionate ieşeau pe geamurile deschise ale apartamentului mirelui, mă rog, al socrilor mari- ca să ne înţelegem.
Acum, seara, stăteam în pat, ca tot omu' leneş, într-o seară de vineri mult prea urâtă pentru a ieşi. Cu fereastra închisă, of course. Vizionam nişte programe teve, când, ca prin minune, aud răcnete. Aşadar, chiotele şi chiuielile fuseseră meniul light al zilei. În faţa ferestrei, mai precis sub ea, şedeau... amicii mirelui, I guess, care aranjau minunăţia aia de ghirlandă de brad, care se montează împreună cu fel de fel de împopoţoneli colorate, umflate, zburătoare, sau cum vreţi voi, la intrarea în scară.
Dacă doar ar fi şezut nu era nimic rău. Da' răcneau. Şi aveau mâinile pline nu de cetină de brad, ci de pahare cu beutură. Şi doar Dumnezeu ştie câte grade o fi având alifia în care şi-au înecat amarul. Amar cauzat de faptul că li se însoară amicul. Şi, cum răcnetele nu erau de-ajuns, unul din ei s-a apucat să-şi posteze maşina (de firmă- dragi patroni, d-aia aveţi părcări în incinte, nu le mai lăsaţi pe mână maşinile!)- la intrarea în scară. Cu uşile deschise, şi muzica dată... la un nivel fonic mult prea înalt pentru cât pot duce urechile mele la ora asta. Termenul de muzică e şi el prea mult. S-a început cu sârbe, s-a continuat cu manele, dintre cele mai infecte, iar acum se ascultă... (numai un pic, să deschid fereastra...)Haaaideeţi sus pe meese, fără să ne peeese, facem gălăgieee... Mda. Asta ca să vă arăt că blogăreala poate îmbrăca şi forma unei transmisiuni în direct.
Nu e cazul să mai pomenesc de faptul că paharele li s-au urcat demult la cap- grăitoare fiind hăhăielile ce străbat văzduhul nopţii. (că poetică mai sunt!) În urmă cu vreo jumătate de oră, în timp ce-mi mai pregateam nişte ceai cu presupus efect antistres, am văzut o dubiţă de Poliţie trecând pe străduţa perpendiculară pe cea unde are loc paranghelia- a mea, adică. Da' cred că domnii poliţai aveau dopuri de urechi, că nici nu s-au sinchisit să îşi întoarcă roţile maşinii înspre făptaşii de sub geam. Iar decibelii se înmulţesc, ritmul melodiilor devine din ce în ce mai unduitor. Cred că până la urmă o să văd partea bună a problemei şi o să mă apuc de dans prin casă, că şi-aşa mă plâng de 2 kile-n plus.

Concluzie: E ora 12. 12 noaptea, I mean. La dracu', în neibărhudul ăsta suntem sute de oameni. Chiar tre' să suportăm o gloată de... (staţi aşa să fac o numărătoare ad-hoc)... 10 nesimţiţi fără pic de respect faţă de comunitate?!