Unii chiar îşi merită falimentul
Ieri, cam pe la ora prânzului, eram la shopping. Şi, pentru că tot vine Crăciunul, mi-am zis că ar fi cazul să-mi fac, în avans, tradiţionalul cadou de Sărbători, şi anume o bijuterie.
Pusesem de câteva saptamâni, într-o bijuterie, ochii pe un inel superb, cu o singură piatră preţioasă, albă, ceva în genul celor de logodnă. Eram cu maman, ei îi sclipeau ochii la nişte cercei, iar eu... eu eram total captivată de Inel. Cu majusculă.
Tot la capitolul inele, erau şi nişte pubere de liceu, care se tot fâţâiau prin faţa vitrinei, şi îi cereau vânzătoarei tot felul de modele, povestindu-i ăleia, şi întregii bijuterii de altfel, pentru cine şi de ce îl cumpără. Am stat, am zis că trebuie să manifestăm bun-simţ, că doar nici nouă ne place când ni se bagă cineva in faţă. Copchilele de liceu rămăseseră în faţa a două opţiuni: un inel şi un... inel. În cele din urmă, se mută la vitrina cu cercei. Şi o întreabă pe incompetenta aia de vânzătoare ce model anume crede că le-ar şade bine în urechi. Întrebare de culoare maro, răspuns idem.
Dă Dumnezeu, şi în cele din urmă, cele două aleg ză ring, vânzătoarea lu' peşte îl bagă într-un săculeţ, alea plătesc dând din gură în continuare, pleacă, pheww.
Eu şi maman aveam deja tensiunea 20, şi deja simţeam cum curg apele pe mine de nervi. Când să zic hop! ca îşi mişcă aia fundul până la noi, şi îmi iau Inelul, în dreptul vitrinei cu accesorii pentru bebeluşi, copii, whatever, apare un nene. Îmbrăcat ca pe pârtie, doar că îi lipseau schiurile pe-un umăr. Şi, crezând că noi probabil stăteam pe post de mobilă pe-acolo, îi cere cretinei să îi arate nişte cercei de bebeluş, sau ce-ştiu-eu. Aia îi dă un cercel, şi apoi, doar apoi, se gândeşte să vină înspre noi.
Cu greu mi-am inhibat apriga dorinţă de a-i scăpa printre dinţi câteva de dulce, şi i-am cerut Inelul. Mănuşi nu mai aveam în mâini, că doar stăteam înăuntru de vreo 10 minute deja, probez Inelul... Inelul mi-e mic. Se opreşte în dreptul falangei mai groase a inelarului. Simţeam mai bine cum curg apele pe mine. O întreb dacă nu are alta mărime. Nu are. (Dobitoaco, tu şi bijuteria lu' peşte!) Îi cer un model similar, dar care mai avea două pietricele montate în aur alb, de-o parte şi de alta a pietrei principale. Arăta ca o varză pe degetul meu. Îi mai cer unul, care nu mai avea pietricele pe părţi, ci doar una mare şi moţată- mi-era mare.
Maman insista să mai probez. Îmi pierdusem răbdarea într-un hal! Am zis că nu, pentru că n-are rost să o mai deranjez pe don'şoara, că poate are altele mai importante de făcut, şi văd că de clienţi n-are nevoie.
I-am mulţumit acru (pentru nimic), şi am ieşit.
Uite d-asta merg lucrurile aşa cum merg în ţara asta. Pentru că nu mai avem pic de respect unii pentru alţii, pentru că nu nici măcar nu mai ştim să ne urmărim scopurile prin mijloace onorabile.
Cea de ieri era o vânzătoare, banală fiinţă pe acest Pământ. Cu salariu un pic peste cel minim pe economie, şi cu gura mare în faţa şefului, atunci când e vorba de orele de muncă, pentru că "Codul Muncii prevede asta, şi asta, şi...". Cunosc prea bine specimenele astea. Şeful ăla, bietul, a angajat-o ca să îi facă vânzare, nu ca să îi alunge clienţii din bijuterie. Nu ca să îi trateze cu spatele, şi nici ca să îşi bată joc de ei, pe banii şi timpul lor. Şeful însă nu s-a gândit că toate astea s-ar putea întâmpla, iar în faţa unui posibil viitor faliment, se va întreba "Unde-oi fi greşit?". Eh, uite tocmai aici. Dacă ţi se va întâmpla asta, poţi să-i pupi mânuţele vitei ăleia, şi altora ca ea, dacă mai ai, pe care ai angajat-o, probabil fără nicio pregătire profesională.
Despre cum sunt (sau mai degrabă, se cred) toţi vânzători în ziua de azi, într-un post viitor, promit.
PS. Nenea Lucian, vă simt lipsa. Din ce în ce mai mult! (Explicaţie: Nenea Lucian era- pentru că a murit- provider-ul nostru de bijuterii. Dacă cineva voia cele mai frumoase brăţări, cei mai încovoiaţi cercei, şi cele mai extravagante pietre, la el le găsea...)
Pusesem de câteva saptamâni, într-o bijuterie, ochii pe un inel superb, cu o singură piatră preţioasă, albă, ceva în genul celor de logodnă. Eram cu maman, ei îi sclipeau ochii la nişte cercei, iar eu... eu eram total captivată de Inel. Cu majusculă.
Tot la capitolul inele, erau şi nişte pubere de liceu, care se tot fâţâiau prin faţa vitrinei, şi îi cereau vânzătoarei tot felul de modele, povestindu-i ăleia, şi întregii bijuterii de altfel, pentru cine şi de ce îl cumpără. Am stat, am zis că trebuie să manifestăm bun-simţ, că doar nici nouă ne place când ni se bagă cineva in faţă. Copchilele de liceu rămăseseră în faţa a două opţiuni: un inel şi un... inel. În cele din urmă, se mută la vitrina cu cercei. Şi o întreabă pe incompetenta aia de vânzătoare ce model anume crede că le-ar şade bine în urechi. Întrebare de culoare maro, răspuns idem.
Dă Dumnezeu, şi în cele din urmă, cele două aleg ză ring, vânzătoarea lu' peşte îl bagă într-un săculeţ, alea plătesc dând din gură în continuare, pleacă, pheww.
Eu şi maman aveam deja tensiunea 20, şi deja simţeam cum curg apele pe mine de nervi. Când să zic hop! ca îşi mişcă aia fundul până la noi, şi îmi iau Inelul, în dreptul vitrinei cu accesorii pentru bebeluşi, copii, whatever, apare un nene. Îmbrăcat ca pe pârtie, doar că îi lipseau schiurile pe-un umăr. Şi, crezând că noi probabil stăteam pe post de mobilă pe-acolo, îi cere cretinei să îi arate nişte cercei de bebeluş, sau ce-ştiu-eu. Aia îi dă un cercel, şi apoi, doar apoi, se gândeşte să vină înspre noi.
Cu greu mi-am inhibat apriga dorinţă de a-i scăpa printre dinţi câteva de dulce, şi i-am cerut Inelul. Mănuşi nu mai aveam în mâini, că doar stăteam înăuntru de vreo 10 minute deja, probez Inelul... Inelul mi-e mic. Se opreşte în dreptul falangei mai groase a inelarului. Simţeam mai bine cum curg apele pe mine. O întreb dacă nu are alta mărime. Nu are. (Dobitoaco, tu şi bijuteria lu' peşte!) Îi cer un model similar, dar care mai avea două pietricele montate în aur alb, de-o parte şi de alta a pietrei principale. Arăta ca o varză pe degetul meu. Îi mai cer unul, care nu mai avea pietricele pe părţi, ci doar una mare şi moţată- mi-era mare.
Maman insista să mai probez. Îmi pierdusem răbdarea într-un hal! Am zis că nu, pentru că n-are rost să o mai deranjez pe don'şoara, că poate are altele mai importante de făcut, şi văd că de clienţi n-are nevoie.
I-am mulţumit acru (pentru nimic), şi am ieşit.
Uite d-asta merg lucrurile aşa cum merg în ţara asta. Pentru că nu mai avem pic de respect unii pentru alţii, pentru că nu nici măcar nu mai ştim să ne urmărim scopurile prin mijloace onorabile.
Cea de ieri era o vânzătoare, banală fiinţă pe acest Pământ. Cu salariu un pic peste cel minim pe economie, şi cu gura mare în faţa şefului, atunci când e vorba de orele de muncă, pentru că "Codul Muncii prevede asta, şi asta, şi...". Cunosc prea bine specimenele astea. Şeful ăla, bietul, a angajat-o ca să îi facă vânzare, nu ca să îi alunge clienţii din bijuterie. Nu ca să îi trateze cu spatele, şi nici ca să îşi bată joc de ei, pe banii şi timpul lor. Şeful însă nu s-a gândit că toate astea s-ar putea întâmpla, iar în faţa unui posibil viitor faliment, se va întreba "Unde-oi fi greşit?". Eh, uite tocmai aici. Dacă ţi se va întâmpla asta, poţi să-i pupi mânuţele vitei ăleia, şi altora ca ea, dacă mai ai, pe care ai angajat-o, probabil fără nicio pregătire profesională.
Despre cum sunt (sau mai degrabă, se cred) toţi vânzători în ziua de azi, într-un post viitor, promit.
PS. Nenea Lucian, vă simt lipsa. Din ce în ce mai mult! (Explicaţie: Nenea Lucian era- pentru că a murit- provider-ul nostru de bijuterii. Dacă cineva voia cele mai frumoase brăţări, cei mai încovoiaţi cercei, şi cele mai extravagante pietre, la el le găsea...)
Comentarii
Dar bineînțeles că asta înseamnă alți bani, altă distracție pentru patron. Poate unii consideră că pierderile cauzate de „alungarea” clienților nu justifică să contracteze o firmă din asta.