(Scrisoarea no.2) Dragă Moşule,
Poate că o să zici că sunt un pic răsfăţată, căci sunt deja la a doua scrisoare, iar alţii n-au apucat să-ţi scrie nici măcar una. Dar eu nu-ţi scriu numai pentru mine.
Nu ştiu dacă printre atâtea scrisori pe care a trebuit să le citeşti, şi cadouri de împachetat, ai mai avut timp să priveşti înspre lume, şi înspre noi, românii. Şi tocmai de asta îţi scriu- ca să îţi zic ce şi cum.
CNN a difuzat o serie de reportaje care urmăresc prăbuşirea comunismului în Europa de Est, intitulată sugestiv "Autumn of Change", şi care include şi povestea decăderii regimului ceauşist, în România. Nimic rău în asta, doar că mi se pare dubios că e nevoie ca alţii să ne "sărbătorească" libertatea. Noi, în afara faptului că am câştigat-o ( pe spinarea altora), precum şi a nesiguranţei cu care profităm, mai mult sau mai puţin, de ea, nu facem nimic. După 20 de ani, oamenii din jurul nostru au rămas, într-o oarecare măsură, aceiaşi. Să-ţi spun de ce cred eu asta:
În zilele noastre, toate magazinele sunt aprovizionate, cu tot ceea ce şi-ar putea dori cineva vreodată. Cu toate acestea, cu precădere în zilele premergătoare Sărbătorilor de iarnă, vedem lume aglomerând centre comerciale. Îmbulzindu-se să-şi facă provizii de... orice, de la mâncare (muuultă, ca să nu se plictisească cei de la Urgenţe în noaptea de Revelion), şi până la tot soiul de mărunţişuri, de cele mai multe ori inutile. Moşule, nu de asta au "luptat" cei din Decembrie '89, în străzi? Nu ca să scape de raţionalizare, şi aibă galantarele pline de carne la orice oră din zi sau din noapte? Le avem acum. Şi-atunci, spune-mi şi mie, ce rost mai au rândurile de zeci de persoane, care să cumpere zeci de kilograme de cărnuri? Sau te pomeneşti că or fi vreo specie aparte de homo sapiens sapiens, care se hrăneşte cu 3 guri? În acest caz m-am legat strict de ceva ce ar putea fi cumpărat oricând ţi-ar da prin cap, în cantităţi de bun-simţ, dar care, în mentalitatea rămasă comunistă a românilor, trebuie stocat în cantităţi enorme, ca să fie acolo.
La 20 de ani de la Revoluţie, când se presupune că poporul s-a luminat la minte, ieşind de sub oblăduirea preaiubitului conducător Ceauşescu, oamenii încă se bat. Pe orice. Presupun că astea sunt reminiscenţe ale obiceiului de a forma cozi interminabile la alimentară, aprozar, pâine, etc. Astăzi, oamenii, pe lângă faptul că n-au renunţat la acea suprastocare a mărfurilor prin cămări ori lăzi frigorifice, au mai învăţat să se bată pe gratuităţi oferite la diverse evenimente. Spre exemplificare, mersul la biserică nu este o uzanţă în timpul anului, dar devine o obligativitate într-o zi de mare sărbătoare. Am văzut cu toţii, de Sf. Mărie, ori de Sf. Parascheva, ori mai ştiu eu ce sfinţi, cum babele se calcă în picioare, smulg garduri, se ciomăgesc cu forţele de ordine, ca să ajungă să pupe primele racla cu moaşte. Nu mai pomenesc de faptul că acele moaşte pot fi văzute, atinse, pupate, divinizate, şi mai-ştiu-eu-ce, tot timpul- nimeni nu îţi va zice că n-ai voie să o pupi pe Parascheva, dacă intri într-o altă zi decât 14 octombrie, în Catedrala Mitropolitană din Iaşi. Iar dacă se mai oferă şi mâncare, gen sarmale sleite şi colţuri de pâine, eventual şi un ceai fierbinte, nu mai e nevoie să spun că totul degenerează în violenţe de stradă.
Un alt exemplu, din aceeaşi categorie, este la 1 Decembrie. Pun pariu pe cât vrei tu, Moşule, că nimeni de nicăieri, din ţărişoara asta, nu şi-ar aminti ce sărbătorim atunci, dacă pe străzi, ori în marile pieţe ale oraşelor nu ar fi instalate corturi cu fasole, cârnăciori, vin fiert şi alte modalităţi de intoxicaţie alimentară. Aceeaşi bătaie, împunsături, înjurături, de-ai zice că vine sfârşitul lumii, nu alta.
Românii s-au bulucit şi zilele astea, când a fost vorba să soseşti cu trenul, la Târgovişte. Au demonstrat, încă o dată, dacă mai era nevoie, că ştiu să transforme orice prilej de bucurie civilizată într-un circ monstru, la care, culmea, asistă şi copii. Ştii, Moşule, cel mai tare mă tem de vremurile când aceşti copii vor creşte. Pentru că nu vor avea doar caracteristici împrumutate de la părinţii ăştia cu apucături colorate, ci, pe deasupra, le vor asezona cu golănia şi analfabetismul.
La 20 de ani de-atunci, noi n-am reuşit să facem mai nimic concret. În jurul nostru, vedem încă blocuri ceauşiste neterminate (măcar de-ar dărâma Centrul ăla Civic, că tare inestetic mai e!), foste uzine în ruină, cu interioare devastate întru valorificarea la fier vechi, am privatizat active de stat, şi nu prea; am rămas în acelaşi stadiu precar cu infrastructura, nereuşind să construim nicio autostradă pe care să o putem lega de o alta, din Ungaria, spre exemplu; am lăsat în plata Domnului zeci de staţiuni balneoclimaterice, deşi multe dintre ele constituie adevărate pagini de istorie; ne batem joc de adevăratele zone cu potenţial turistic şi economic ale ţării, prostituându-ne comorile pe bani puţini; n-am reuşit încă să ne punem pe picioare un sistem sanitar mai acătării decât în statele Lumii a Treia, ba chiar mai mult, am început să ne lăsăm bolnavii cronici să moară cu zile, fiindcă nu se mai importă medicamente.
La 20 de ani, ai noştri, ca ţară liberă, n-am învăţat încă să distingem binele de rău. De ce spun asta? Pentru că libertatea nu ne-a învăţat deloc cum şi ce să alegem, ci mai rău ne-a făcut, căci ne-a înţelenit mai bine în creieraşe obiceiul de a lua tot ce zic "politicienii" de bun, fără a trece prin filtrul raţiunii absolut nimic. Acum două săptămâni, în cadrul alegerilor, ne-a fost exemplificat întocmai ceea ce ţi-am spus: lumea n-a ales privind la ceea ce se realizase în mandatul anterior, ci plecând urechea la balivernele legate de "modernizarea statului". Hai să fim serioşi! Ne-a trecut demult, demult vremea modernizării. Acum mai putem doar să stăm şi să ne uităm la ţările din jurul nostru , la vârful evoluţiei lor, în timp ce noi putem foarte bine să ne înfigem o unghie în gât. Şi, crede-mă, putem noi să tot râdem de unguri (de cei originali, mă refer) cât vrem, căci mai avem cale lungă de parcurs până să ajungem la gradul lor de civilizaţie.
Moşule, tare mă tem că, de continuu tot aşa, aş putea foarte bine să îţi trimit o scrisoare aşternută pe o rolă de fax, atât de multe-ar fi cele care mă dor la ţara asta a noastră.
Şi, pentru că anul ăsta nu ai nici tu bani de tot soiul de cadouri de răsfăţ, voiam să te rog ca printre darurile de criză pe care le ascunzi prin sacul tău, să incluzi şi un calup de minte, o grămăjoară de firimituri de înţelepciune, o pungă de sănătate, şi o cutie cu bun-simţ, cât să ajungă la tot poporul.
Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar uitându-mă în jur, pur şi simplu mă sperii. Nu mai vreau să trăiesc cu teama că s-ar putea să ajungem mai rău (dar, cât de "mai rău" se poate?!), n-aş vrea să fiu nevoită să urmez sfaturile unor persoane care mi-au spus că ar fi mai bine în altă parte, nu vreau să mai văd lume îmbracată în haine ponosite, vreau să pot să ajut cu ceva, oricât de mic, ca să ieşim din cazanul ăsta plin cu mizerii în care ne tot afundăm de 20 de ani încoace.
Vreau ca peste alţi 20 de ani să privesc cu drag în jur, să mai pot respira aer de pădure, să mai avem rezervaţii naturale; să ne păstrăm tradiţiile şi să dăm cu piciorul tuturor acelor forme fără fond pe care tot încercăm să le împrumutăm de când cu democraţia (vezi Velăntain's Dei ş.a.); să am nişte părinţi pensionari, demni şi sănătoşi, după o viaţă de muncă; vreau ca generaţia mea să aibă şansa să valorifice toţi anii din viaţă pe care i-a petrecut tocindu-şihainele de firmă coatele pe băncile şcolii, pentru că- am eu aşa presimţire- noi am cam fost ultimii care s-au ţinut de şcoală (post-decembriştii sunt cap de listă la analfabetism şi abandon şcolar, pentru că, zic ei, îi plictiseşte şcoala, ori orele de curs şi cărţile pe care trebuie să le care sunt prea multe).
Moşule, am râs, am glumit, mai mult am vorbit serios. Noi suntem în mare criză. Şi de-ar fi doar cea financiară... dar la noi s-au adunat prea multe. Atât de multe încât uneori mă întreb dacă vom mai reuşi să ne agăţăm de colacul de salvare înainte de a fi prea târziu.
Poţi, te rog, ca de acest Crăciun, să ne arăţi o luminiţă de speranţă, oricât de mică?
Nu ştiu dacă printre atâtea scrisori pe care a trebuit să le citeşti, şi cadouri de împachetat, ai mai avut timp să priveşti înspre lume, şi înspre noi, românii. Şi tocmai de asta îţi scriu- ca să îţi zic ce şi cum.
CNN a difuzat o serie de reportaje care urmăresc prăbuşirea comunismului în Europa de Est, intitulată sugestiv "Autumn of Change", şi care include şi povestea decăderii regimului ceauşist, în România. Nimic rău în asta, doar că mi se pare dubios că e nevoie ca alţii să ne "sărbătorească" libertatea. Noi, în afara faptului că am câştigat-o ( pe spinarea altora), precum şi a nesiguranţei cu care profităm, mai mult sau mai puţin, de ea, nu facem nimic. După 20 de ani, oamenii din jurul nostru au rămas, într-o oarecare măsură, aceiaşi. Să-ţi spun de ce cred eu asta:
În zilele noastre, toate magazinele sunt aprovizionate, cu tot ceea ce şi-ar putea dori cineva vreodată. Cu toate acestea, cu precădere în zilele premergătoare Sărbătorilor de iarnă, vedem lume aglomerând centre comerciale. Îmbulzindu-se să-şi facă provizii de... orice, de la mâncare (muuultă, ca să nu se plictisească cei de la Urgenţe în noaptea de Revelion), şi până la tot soiul de mărunţişuri, de cele mai multe ori inutile. Moşule, nu de asta au "luptat" cei din Decembrie '89, în străzi? Nu ca să scape de raţionalizare, şi aibă galantarele pline de carne la orice oră din zi sau din noapte? Le avem acum. Şi-atunci, spune-mi şi mie, ce rost mai au rândurile de zeci de persoane, care să cumpere zeci de kilograme de cărnuri? Sau te pomeneşti că or fi vreo specie aparte de homo sapiens sapiens, care se hrăneşte cu 3 guri? În acest caz m-am legat strict de ceva ce ar putea fi cumpărat oricând ţi-ar da prin cap, în cantităţi de bun-simţ, dar care, în mentalitatea rămasă comunistă a românilor, trebuie stocat în cantităţi enorme, ca să fie acolo.
La 20 de ani de la Revoluţie, când se presupune că poporul s-a luminat la minte, ieşind de sub oblăduirea preaiubitului conducător Ceauşescu, oamenii încă se bat. Pe orice. Presupun că astea sunt reminiscenţe ale obiceiului de a forma cozi interminabile la alimentară, aprozar, pâine, etc. Astăzi, oamenii, pe lângă faptul că n-au renunţat la acea suprastocare a mărfurilor prin cămări ori lăzi frigorifice, au mai învăţat să se bată pe gratuităţi oferite la diverse evenimente. Spre exemplificare, mersul la biserică nu este o uzanţă în timpul anului, dar devine o obligativitate într-o zi de mare sărbătoare. Am văzut cu toţii, de Sf. Mărie, ori de Sf. Parascheva, ori mai ştiu eu ce sfinţi, cum babele se calcă în picioare, smulg garduri, se ciomăgesc cu forţele de ordine, ca să ajungă să pupe primele racla cu moaşte. Nu mai pomenesc de faptul că acele moaşte pot fi văzute, atinse, pupate, divinizate, şi mai-ştiu-eu-ce, tot timpul- nimeni nu îţi va zice că n-ai voie să o pupi pe Parascheva, dacă intri într-o altă zi decât 14 octombrie, în Catedrala Mitropolitană din Iaşi. Iar dacă se mai oferă şi mâncare, gen sarmale sleite şi colţuri de pâine, eventual şi un ceai fierbinte, nu mai e nevoie să spun că totul degenerează în violenţe de stradă.
Un alt exemplu, din aceeaşi categorie, este la 1 Decembrie. Pun pariu pe cât vrei tu, Moşule, că nimeni de nicăieri, din ţărişoara asta, nu şi-ar aminti ce sărbătorim atunci, dacă pe străzi, ori în marile pieţe ale oraşelor nu ar fi instalate corturi cu fasole, cârnăciori, vin fiert şi alte modalităţi de intoxicaţie alimentară. Aceeaşi bătaie, împunsături, înjurături, de-ai zice că vine sfârşitul lumii, nu alta.
Românii s-au bulucit şi zilele astea, când a fost vorba să soseşti cu trenul, la Târgovişte. Au demonstrat, încă o dată, dacă mai era nevoie, că ştiu să transforme orice prilej de bucurie civilizată într-un circ monstru, la care, culmea, asistă şi copii. Ştii, Moşule, cel mai tare mă tem de vremurile când aceşti copii vor creşte. Pentru că nu vor avea doar caracteristici împrumutate de la părinţii ăştia cu apucături colorate, ci, pe deasupra, le vor asezona cu golănia şi analfabetismul.
La 20 de ani de-atunci, noi n-am reuşit să facem mai nimic concret. În jurul nostru, vedem încă blocuri ceauşiste neterminate (măcar de-ar dărâma Centrul ăla Civic, că tare inestetic mai e!), foste uzine în ruină, cu interioare devastate întru valorificarea la fier vechi, am privatizat active de stat, şi nu prea; am rămas în acelaşi stadiu precar cu infrastructura, nereuşind să construim nicio autostradă pe care să o putem lega de o alta, din Ungaria, spre exemplu; am lăsat în plata Domnului zeci de staţiuni balneoclimaterice, deşi multe dintre ele constituie adevărate pagini de istorie; ne batem joc de adevăratele zone cu potenţial turistic şi economic ale ţării, prostituându-ne comorile pe bani puţini; n-am reuşit încă să ne punem pe picioare un sistem sanitar mai acătării decât în statele Lumii a Treia, ba chiar mai mult, am început să ne lăsăm bolnavii cronici să moară cu zile, fiindcă nu se mai importă medicamente.
La 20 de ani, ai noştri, ca ţară liberă, n-am învăţat încă să distingem binele de rău. De ce spun asta? Pentru că libertatea nu ne-a învăţat deloc cum şi ce să alegem, ci mai rău ne-a făcut, căci ne-a înţelenit mai bine în creieraşe obiceiul de a lua tot ce zic "politicienii" de bun, fără a trece prin filtrul raţiunii absolut nimic. Acum două săptămâni, în cadrul alegerilor, ne-a fost exemplificat întocmai ceea ce ţi-am spus: lumea n-a ales privind la ceea ce se realizase în mandatul anterior, ci plecând urechea la balivernele legate de "modernizarea statului". Hai să fim serioşi! Ne-a trecut demult, demult vremea modernizării. Acum mai putem doar să stăm şi să ne uităm la ţările din jurul nostru , la vârful evoluţiei lor, în timp ce noi putem foarte bine să ne înfigem o unghie în gât. Şi, crede-mă, putem noi să tot râdem de unguri (de cei originali, mă refer) cât vrem, căci mai avem cale lungă de parcurs până să ajungem la gradul lor de civilizaţie.
Moşule, tare mă tem că, de continuu tot aşa, aş putea foarte bine să îţi trimit o scrisoare aşternută pe o rolă de fax, atât de multe-ar fi cele care mă dor la ţara asta a noastră.
Şi, pentru că anul ăsta nu ai nici tu bani de tot soiul de cadouri de răsfăţ, voiam să te rog ca printre darurile de criză pe care le ascunzi prin sacul tău, să incluzi şi un calup de minte, o grămăjoară de firimituri de înţelepciune, o pungă de sănătate, şi o cutie cu bun-simţ, cât să ajungă la tot poporul.
Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar uitându-mă în jur, pur şi simplu mă sperii. Nu mai vreau să trăiesc cu teama că s-ar putea să ajungem mai rău (dar, cât de "mai rău" se poate?!), n-aş vrea să fiu nevoită să urmez sfaturile unor persoane care mi-au spus că ar fi mai bine în altă parte, nu vreau să mai văd lume îmbracată în haine ponosite, vreau să pot să ajut cu ceva, oricât de mic, ca să ieşim din cazanul ăsta plin cu mizerii în care ne tot afundăm de 20 de ani încoace.
Vreau ca peste alţi 20 de ani să privesc cu drag în jur, să mai pot respira aer de pădure, să mai avem rezervaţii naturale; să ne păstrăm tradiţiile şi să dăm cu piciorul tuturor acelor forme fără fond pe care tot încercăm să le împrumutăm de când cu democraţia (vezi Velăntain's Dei ş.a.); să am nişte părinţi pensionari, demni şi sănătoşi, după o viaţă de muncă; vreau ca generaţia mea să aibă şansa să valorifice toţi anii din viaţă pe care i-a petrecut tocindu-şi
Moşule, am râs, am glumit, mai mult am vorbit serios. Noi suntem în mare criză. Şi de-ar fi doar cea financiară... dar la noi s-au adunat prea multe. Atât de multe încât uneori mă întreb dacă vom mai reuşi să ne agăţăm de colacul de salvare înainte de a fi prea târziu.
Poţi, te rog, ca de acest Crăciun, să ne arăţi o luminiţă de speranţă, oricât de mică?
Comentarii