De 1 Decembrie, să privim partea plină a paharului!

Se presupune că într-o astfel de zi, ar trebui să fim cu toţii loviţi de un patriotism exacerbat, să fluturăm drapele în miniatură, ori să le înfigem în preparatele neaoşe pregătite prin bucătărie, să ne zâmbim unii altora, să intonăm imnul (că nu ne-am mai deşteptat odată!) cu mâna dreaptă hotărât plasată în dreptul inimii, să asistăm gură-cască la paradele militare (cred că asta e singura parte a zilei care îmi face plăcere), iar seara, să lansăm pe bolta cerului mii de artificii, cu sclipiri imense şi colorate. Mai pe scurt, să reluăm un pic din nebunia aceea frumoasă (vezi 4 Iulie în USA), pe care am avut-o, probabil, şi noi, cândva, ca popor, dar care acum s-a pierdut undeva, pe drumul nemulţumirilor legate de ţara în care ne-am născut, trăim, iubim, urâm, contribuim la bugetul de stat, înjurăm politicieni, idolatrizăm sportivi, ne enervăm pe vecinii zgomotoşi, mâncăm mămăligă cu brânză, vedem peisaje care ne taie răsuflarea, ne lovim de birocraţie, ne bronzăm de munte, sau de mare, şi câte şi mai câte.

Eu, una, m-am săturat ca toată lumea să vorbească urât despre noi, însă, recunosc- urâtul e parte integrantă a societăţii. Într-o ţară în care clasa de mijloc de-abia mai subzistă, iar săracii lipiţi pământului sunt tot mai numeroşi, în vreme ce bogaţii îşi flutură cu insolenţă avuţiile prin toate mijloacele posibile, urâtul nu are cum să nu intervină. Îl găseşti oriunde- la un cerşetor din colţul străzii, pe zidurile monumentelor scrijelite sau mâzgălite, în pădurile rase de pe faţa Pământului, la rata şomajului, la praful gri al oraşelor, la lipsa autostrăzilor, la copiii abandonaţi în maternităţi, ori la animalele maltratate. De fapt, unde nu găsim urâţenia?- cam asta ar fi întrebarea.

Fără să mă gândesc că asta m-ar putea ajuta în cadrul postului dedicat Zilei de 1 Decembrie, i-am cerut ajutorul vărului meu, Gabi, care a plecat din România în urmă cu 20 de ani. Am presupus, şi mi s-a confirmat, că doar el ar putea să îmi răspundă la această întrebare. Gabi s-a stabilit, de ani buni, în Canada, realizând acolo ce alţii n-ar reuşi aici nici în 3 vieţi- un job excelent, o soţie splendidă şi doi copii inteligenţi. Vara asta, întreaga lui familie a venit într-o minivacanţă, în România. Ne-am vizitat, am ieşit în aer liber, am discutat, pe diverse teme, i-am recomandat locuri pe care ar trebui să le bifeze. Însă doar săptămâna trecută, într-un e-mail, l-am rugat să îmi împărtăşească, aşa, de dragul curiozităţii, nişte impresii, bune, rele, despre ceea ce a găsit odată întors aici.
Răspunsurile lui au fost cu adevărat surprinzătoare, şi nu datorită extravaganţei lor, ci a sincerităţii, şi, pot spune, a obiectivităţii (nu uitaţi de cei 20 de ani petrecuţi departe de ţară, ani ce pot neutraliza opiniile) acestora. Sau, dat fiind că citesc ori ascult, în jurul meu, doar păreri mai degrabă negative, în ceea ce priveşte evoluţia noastră, poate că ceea ce m-a uimit la răspunsul lui a fost tocmai speranţa ce se întrezăreşte printre rânduri. E acea speranţă corespunzătoare dorinţei noastre de mai bine, de autodepăşire, dar, care, din păcate, de câtva timp a dispărut cu totul de pe lista ambiţiilor noastre ca naţie. Am ajuns să ne complacem aşa cum suntem, şi poate că din această cauză lucrurile stagnează. Vă invit şi pe voi să citiţi răspunsul lui (înainte de a sosi în România, au petrecut o săptămână şi în Italia, de aici şi ultimul paragraf):

"Am fost foarte reticent să mă întorc în România- ultimele 2 dăţi când am fost acasă (acum 9, respectiv 11 ani), nu am fost prea încântat de noile realităţi- era murdar, lumea era săracă, prost îmbrăcată, se vedea mizeria pe faţa colectivă; m-au deranjat în special "nouveaux riches"- parveniţii, de fapt, nişte inculţi care, în virtutea banilor, dictau populaţiei de ce ei sunt speciali şi merită să fie trataţi ca atare.
În plus eu eram vizibil un "străin", eram constant acostat pentru bani, cerşit, sau, pur şi simplu, îmi era frică să nu-mi dea vreunul în cap pentru 20 de lei.
Acum, România (şi implicit, Braşovul) arată mult, mult mai bine, e curat, oamenii sunt mai fericiţi, mai bine hrăniţi, îmbrăcaţi, toate parcurile cele noi si copiii care se joacă în ele sunt sunt nemaipomeniţi.
Nu am iluzia că totul e roz, şi ştiu că sunt mulţi, mulţi oameni care de-abia
o duc de azi pe mâine, dar, în mare parte, se pare că societatea merge înspre bine.
Lumea (mai ales tinerii din magazine, etc) e amabilă, ştie să vorbească mai bine decât îmi aminteam eu de-acum 20 de ani, mulţi vorbesc şi alte limbi, ceea ce va ajuta turismul, în viitor.
România e cu mult superioară Italiei, şi eu, şi Fiona am zis că, dacă ar fi să locuim în
Europa, aş prefera România Italiei...
All in all, nouă, ca turişti, ne-a plăcut şi o să mai venim, când ne vom mai putea permite din nou!"

Mă declar mulţumită dacă am reuşit să vă aduc măcar 0,0001 % speranţă de un viitor mai promiţător. Mă declar, de asemeni, mulţumită dacă v-am făcut să (re)vedeţi firimitura din acel "ceva", ce-ar putea vindeca urâtul, şi aduce frumuseţea printre noi.
Îţi mulţumesc şi ţie, Gabi, că, prin rândurile tale, mi-ai arătat atât mie, cât şi celor ce le vor citi, că avem părţile noastre bune, dar pe care, absorbiţi de atâtea probleme şi răutăţi, uităm să le mai observăm. Îţi mulţumesc că m-ai făcut, chiar şi cu un gram, mai mândră de România!

Iar vouă, dragii mei, La Mulţi Ani!