Azi sunt ipohondră
La 8 făr' vreun sfert azi de dimineaţă, mi-a sunat telefonul. N-am putut să mă trezesc. Am mai aţipit încă o jumătate de oră.
Nici n-apucasem să-mi întredeschid ploapele, când mi-am simţit amigdalele umflate. Cam cât două caise, ca să aveţi idee cât de mult. Nasul îl simţeam, şi nu prea. De fapt, simţeam şi nu prea, aerul, tocmai pentru că aveam un nas pe trei sferturi înfundat. Am încercat să rostesc ceva ca să îmi dau seama cât sunt de înfundată, şi am reuşit doar să mârâi. Asta pentru că, în primele minute după trezire, nu prea pot articula nimic. Ah, nu v-am zis de ochi. Îi simţeam şi pe ei umflaţi, şi greu, greu, greu de deschis. Ca şi cum pleoapele rămăseseră prea mici pentru globi.
Mi-am zis: wtf?! Acum vreo lună jumătate-două, mi-am făcut tipicul vaccin antigripal. Mă vaccinez în fiecare toamnă, pentru că, de Doamne fereşte răcesc, e vai şi-amar de viaţa mea, pentru că nu îmi trece cu absolut nimicuţ din ceea ce se poate numi medicament, antibiotic, prafuri de dizolvat, etc. Şi când răcesc, mă ţine, nenicule, vreo lună. Până când se plictiseşte răceală de mine, şi eu de ea.
Aşadar, de câţiva ani buni, vaccinurile antigripale au un client fidel în mine. Ţin minte, ultima dată când am răcit, mă rog, virozat, a fost pe vremea liceului, printr-a noua, ori a zecea. N-aş greşi dacă aş afirma că, timp de două săptămâni, am fost o mumie vie, care nu ieşea din casă decât ca să meargă la medic. Iar când mă întorceam de la doctor, care devenise disperat fiindcă nu-mi găsea niciun tratament, mă trânteam în pat şi plângeam, pentru că mă simţeam groaznic de rău. Nasoale momente- numai când îmi amintesc, aş fi în stare să îmi fac şi o sută de vaccinuri, doar ca să nu mai sufăr aşa.
Marea mea sensibilitate sunt amigdalele. M-am obişnuit să le am umflate mai tot timpul, fie vară, fie iarnă, şi chiar de mi s-au recoltat o mie de exudate faringiene, rezultă ca eu n-am nimic. Deh, precisa medicină românească. Dacă doar s-ar umfla, ar mai fi cum ar mai fi, dar, acum vreo doi ani, o vară-ntreagă m-a durut în gat. Cea care a dat în cap durerii a fost o îngheţată:D.
Au fost oameni care mi-au recomandat să scap de ele. Da' nu vreau. Pentru că amigdalele au rolul lor, şi fără ele voi răci şi mai şi. Vă poate zice maman, care a fost o răcită pe tot parcursul copilăriei ei.
Cu toate acestea bine conturate, ţin să vă spun că nu sunt o bolnăvicioasă. Dar îmi place să previn.
Curios e faptul că ieri n-am stat aproape deloc afară. Afară s-a rezumat la distanţa casă-maşină-maşină-clădire-clădire-maşină-casă. După şocul de azi-dimineaţă, acum m-am înfăşurat în şalul croşetat mov, mi-am făcut ceai de fructe de pădure, cu multă lămâie, am înghiţit trei pastile, am mâncat miere... dar am uitat să-mi pun şi botoşeii în picioare. Toate astea de groaza unei răceli.
La dispoziţia groaznică, pe care am început să mă pricep tot mai bine să o ascund, asta ar fi tot ce mi-ar mai lipsi.
Nici n-apucasem să-mi întredeschid ploapele, când mi-am simţit amigdalele umflate. Cam cât două caise, ca să aveţi idee cât de mult. Nasul îl simţeam, şi nu prea. De fapt, simţeam şi nu prea, aerul, tocmai pentru că aveam un nas pe trei sferturi înfundat. Am încercat să rostesc ceva ca să îmi dau seama cât sunt de înfundată, şi am reuşit doar să mârâi. Asta pentru că, în primele minute după trezire, nu prea pot articula nimic. Ah, nu v-am zis de ochi. Îi simţeam şi pe ei umflaţi, şi greu, greu, greu de deschis. Ca şi cum pleoapele rămăseseră prea mici pentru globi.
Mi-am zis: wtf?! Acum vreo lună jumătate-două, mi-am făcut tipicul vaccin antigripal. Mă vaccinez în fiecare toamnă, pentru că, de Doamne fereşte răcesc, e vai şi-amar de viaţa mea, pentru că nu îmi trece cu absolut nimicuţ din ceea ce se poate numi medicament, antibiotic, prafuri de dizolvat, etc. Şi când răcesc, mă ţine, nenicule, vreo lună. Până când se plictiseşte răceală de mine, şi eu de ea.
Aşadar, de câţiva ani buni, vaccinurile antigripale au un client fidel în mine. Ţin minte, ultima dată când am răcit, mă rog, virozat, a fost pe vremea liceului, printr-a noua, ori a zecea. N-aş greşi dacă aş afirma că, timp de două săptămâni, am fost o mumie vie, care nu ieşea din casă decât ca să meargă la medic. Iar când mă întorceam de la doctor, care devenise disperat fiindcă nu-mi găsea niciun tratament, mă trânteam în pat şi plângeam, pentru că mă simţeam groaznic de rău. Nasoale momente- numai când îmi amintesc, aş fi în stare să îmi fac şi o sută de vaccinuri, doar ca să nu mai sufăr aşa.
Marea mea sensibilitate sunt amigdalele. M-am obişnuit să le am umflate mai tot timpul, fie vară, fie iarnă, şi chiar de mi s-au recoltat o mie de exudate faringiene, rezultă ca eu n-am nimic. Deh, precisa medicină românească. Dacă doar s-ar umfla, ar mai fi cum ar mai fi, dar, acum vreo doi ani, o vară-ntreagă m-a durut în gat. Cea care a dat în cap durerii a fost o îngheţată:D.
Au fost oameni care mi-au recomandat să scap de ele. Da' nu vreau. Pentru că amigdalele au rolul lor, şi fără ele voi răci şi mai şi. Vă poate zice maman, care a fost o răcită pe tot parcursul copilăriei ei.
Cu toate acestea bine conturate, ţin să vă spun că nu sunt o bolnăvicioasă. Dar îmi place să previn.
Curios e faptul că ieri n-am stat aproape deloc afară. Afară s-a rezumat la distanţa casă-maşină-maşină-clădire-clădire-maşină-casă. După şocul de azi-dimineaţă, acum m-am înfăşurat în şalul croşetat mov, mi-am făcut ceai de fructe de pădure, cu multă lămâie, am înghiţit trei pastile, am mâncat miere... dar am uitat să-mi pun şi botoşeii în picioare. Toate astea de groaza unei răceli.
La dispoziţia groaznică, pe care am început să mă pricep tot mai bine să o ascund, asta ar fi tot ce mi-ar mai lipsi.
Comentarii