Introspecţie în faţa unei căni de ceai
Uneori, găsesc drept cea mai dulce recompensă după o perioadă de zbucium, o simplă seară petrecută în compania unei căni de ceai în mâna stângă, a unei cărţi bune în cea dreaptă, şi a unei muzici liniştitoare în surdină (de fapt, eu mereu ascult muzica în surdină...).
A fost bine aici, înfăşurată în pătură, cât mai departe de zăpada rece de afară, zăpadă care-mi picură fix pe inimioara brodată în puful papucilor de casă, dimineaţă de dimineaţă, atunci când deschid fereastra. Aceeaşi zăpadă cu care mă lupt, o dată când trebuie să deszăpezesc, şi încă o dată, dacă sunt nevoită să înot prin ea. Dacă-s mică, aşa-mi trebuie! Aceeaşi zăpadă care-mi încurcă buclele, şi mă face să mă scutur precum o pisică, atunci când se depune pe haine.
Să vă zic un secret: într-o zi, când veţi îmbrăca o haină neagră, sau, mă rog, de o culoare închisă, încercaţi să distingeţi fulgii. Veţi rămâne uimiţi de splendoarea, diversitatea, şi uneori chiar simplitatea lor.
Trecem peste zăpadă. O iubesc atât timp cât o pot privi doar de la distanţă, de la fereastră. Interacţiunea cu ea nu mă fericeşte aproape deloc.
Zilele astea m-am agitat. Aparent fără motiv, dar mi-e cunoscut faptul că agitaţia asta vine de undeva, din trecutul nu foarte îndepărtat, de când am început să acumulez frustrări (da, chiar şi eu pot avea aşa ceva), tristeţi, încruntări, şi altele, din aceeaşi paletă. Acum, când parcă am ajuns la capătul unui drum înfundat, inventez întrebări, mă strofoc să încropesc răspunsuri, îi întreb şi pe alţii, mă gândesc dacă nu cumva mă mint, adorm greu, visez mult, vreau schimbări, şi analizez dacă merită făcute.
Nu degeaba se spune că noaptea poate fi cel mai bun sfetnic. Într-una din nopţile trecute, înainte de a adormi, am găsit un posibil răspuns... mai degrabă motivaţie, pentru toate astea. Sunt încă în studiu, dar, din primele indicii, revelaţia nocturnă e răspunsul corect. Culmea e faptul că răspunsul acesta datează din urmă cu doi ani, ceea ce înseamnă că, până în prezent, am închis ochii în faţa lui, preferând să continuu lupta asta crâncenă, cu mine, cu lucrurile, cu toţi cei din jur. La momentul potrivit, poate că voi alege să scriu despre asta şi aici.
Printre momentele de impacienţă, reuşesc să strecor, destul de uşor, spre surprinderea-mi, momente în care mă bucur de... bucuria altora. Da, se pare că poţi fi fericit pentru alţii. Pentru ceea ce li se întâmplă lor bun. Singura condiţie e să ţii la acele persoane îndeajuns de mult încât să nu fii invidios.
A început sesiunea. Luni am avut primul examen, din şirul de 7. Încetez din a-mi plânge de milă, când mă gândesc că alţii au 18 (!). 10. Întotdeauna iau 10. Îmi dă elan pentru următoarele. Dansul adevărat începe săptămâna viitoare, şi se încheie pe 19 februarie.
Trece... Toate trece.
A fost bine aici, înfăşurată în pătură, cât mai departe de zăpada rece de afară, zăpadă care-mi picură fix pe inimioara brodată în puful papucilor de casă, dimineaţă de dimineaţă, atunci când deschid fereastra. Aceeaşi zăpadă cu care mă lupt, o dată când trebuie să deszăpezesc, şi încă o dată, dacă sunt nevoită să înot prin ea. Dacă-s mică, aşa-mi trebuie! Aceeaşi zăpadă care-mi încurcă buclele, şi mă face să mă scutur precum o pisică, atunci când se depune pe haine.
Să vă zic un secret: într-o zi, când veţi îmbrăca o haină neagră, sau, mă rog, de o culoare închisă, încercaţi să distingeţi fulgii. Veţi rămâne uimiţi de splendoarea, diversitatea, şi uneori chiar simplitatea lor.
Trecem peste zăpadă. O iubesc atât timp cât o pot privi doar de la distanţă, de la fereastră. Interacţiunea cu ea nu mă fericeşte aproape deloc.
Zilele astea m-am agitat. Aparent fără motiv, dar mi-e cunoscut faptul că agitaţia asta vine de undeva, din trecutul nu foarte îndepărtat, de când am început să acumulez frustrări (da, chiar şi eu pot avea aşa ceva), tristeţi, încruntări, şi altele, din aceeaşi paletă. Acum, când parcă am ajuns la capătul unui drum înfundat, inventez întrebări, mă strofoc să încropesc răspunsuri, îi întreb şi pe alţii, mă gândesc dacă nu cumva mă mint, adorm greu, visez mult, vreau schimbări, şi analizez dacă merită făcute.
Nu degeaba se spune că noaptea poate fi cel mai bun sfetnic. Într-una din nopţile trecute, înainte de a adormi, am găsit un posibil răspuns... mai degrabă motivaţie, pentru toate astea. Sunt încă în studiu, dar, din primele indicii, revelaţia nocturnă e răspunsul corect. Culmea e faptul că răspunsul acesta datează din urmă cu doi ani, ceea ce înseamnă că, până în prezent, am închis ochii în faţa lui, preferând să continuu lupta asta crâncenă, cu mine, cu lucrurile, cu toţi cei din jur. La momentul potrivit, poate că voi alege să scriu despre asta şi aici.
Printre momentele de impacienţă, reuşesc să strecor, destul de uşor, spre surprinderea-mi, momente în care mă bucur de... bucuria altora. Da, se pare că poţi fi fericit pentru alţii. Pentru ceea ce li se întâmplă lor bun. Singura condiţie e să ţii la acele persoane îndeajuns de mult încât să nu fii invidios.
A început sesiunea. Luni am avut primul examen, din şirul de 7. Încetez din a-mi plânge de milă, când mă gândesc că alţii au 18 (!). 10. Întotdeauna iau 10. Îmi dă elan pentru următoarele. Dansul adevărat începe săptămâna viitoare, şi se încheie pe 19 februarie.
Trece... Toate trece.
Comentarii