Ultimul răcnet


Săptămâna trecută, joi, dacă nu mă înşel (memoria-mi stă foarte prost la capitolul timp şi zilele săptămânii), trebuia să mă întâlnesc cu un domn, pentru a cumpăra nişte chestii trebuincioase tatălui meu.
Toate bune şi frumoase, urc în maşină, îl sun pe domnul cu pricina, ca să stabilim un loc şi o oră, că doar nu ne întâlnim din telepatie. Conversaţia, în câteva rânduri:

- Spuneţi-mi, vă rog, un loc şi un interval orar în care ne putem vedea, în legătură cu...
- Păi, dacă aţi putea veni cam într-un sfert de oră ar fi ideal.
- Da, e mai mult decât bine. Dar un loc?
- La Spiru Haret. Ştiţi unde e?
- (aia e la Cuca Măcăii in Tractoru', te-ai lovit la cap?!) Da, desigur că ştiu. Dar... (acum e cert faptul că te-ai lovit la cap, şi încă cum!!!).
Saluturile de rigoare, call ended.

Am rămas ca proasta încă vreo 2-3 minute ca să mă dezmeticesc. Wait a minute, musiu ăsta mă pune să merg până la capătul oraşului?! Locul ăla e, practic, uzina desfiinţată, şi e peste mână oricui, mai puţin celor care stau în zonă. Mama ei de viaţă.
N-am avut de-ales...

Sper că aţi reţinut esenţialul. Toată tărăşenia cu diplomele ilegale şi fabrica de bani pe bandă rulantă Spiru Haret a transformat sediul din Braşov într-un adevărat punct de atracţie. Acum, dacă vreţi să fiţi cool (ah, ce urăsc cuvântul ăsta!) nu mai ziceţi "ne vedem la Modarom/ în Livada Poştei/ în Piaţa Sfatului". Nici vorbă, trebuie să vă daţi întâlnire la capătul lumii, lângă ruinele Tractorului, la Spirrru Harrret.

Oare se mai suportă?! (Aici a vorbit demodata din mine, care încă mai foloseşte nişte locuri civilizate de întâlnire.)



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce îmi vine să sparg televizorul când îl văd pe Berceanu

Itinerariul unei duminici de octombrie