Ce-a fost mai greu a trecut
Dacă cineva m-ar vedea cum stau între perne, cu pătura trasă pe ochi şi nepăsătoare, ar zice că am terminat s(tr)esiunea. Dar nu, nu am terminat. Am vrut ca azi să zic hop! înainte de a fi sărit complet gardul.
Ultimele două săptămâni m-au sleit de puteri. După ce că nici nu sunt eu un om mare de stat, am rămas cu vreo 45-46 de kilograme, cu nişte cearcăne destul de mari, cu ochii durându-mă de atâta citit, şi cu o oboseală generală infinită. Azi de dimineaţă, m-am trezit oarecum speriată, am luat telefonul, ca să văd cât e ceasul, cu impresia că trebuie să mă grăbesc ca să învăţ. Am răsuflat zgomotos când mi-am dat seama că e sâmbătă. Prima sâmbătă în care am putut să-mi beau liniştită cafeaua de dimineaţă şi să ronţăi câteva cornuleţe cu gem de mere.
Astăzi am început să mă comport din nou ca un om normal, şi nu ca un şoarece de bibliotecă: am călcat rufe (nu ştiu dacă v-am spus vreodată cât de mult iubesc să calc rufe. E cea mai destinzătoare activitate.), am făcut o prăjitură cu vişine, am stat mult în pat (îmi simt capul greu ca un bolovan, mă dor toate oasele, şi îngrozitor de tare coloana vertebrală, dar am şi dormit la amiază, lucru care nu s-a mai întâmplat demult).
Încă sunt buimăcită de somn. Mă gândesc că bucuria asta simplă de a sta (măcar teoretic), nu durează decât până mâine, sau până luni, când trebuie să învăţ din nou. Dar, să nu ne plângem, e întotdeauna mai bine să întreprindem ceva, decât să trăim într-un perpetuu gol ocupaţional.
Weekend frumos, dragilor! (Nu băgaţi în seamă vremea de afară...)
Comentarii