"Concediu" pentru minte, inimă, şi... blogosferă

Am promis să vă arăt pe unde m-am perindat în weekend-ul ce tocmai a trecut, prin ce locuri mi-am clătit ochii, şi ce aer am respirat.

Sămbătă dimineaţă. După un drum de circa 2 ore şi jumătate, prima "escală" are loc la Aeroportul Băneasa, de unde a decolat il picolo italiano vero, Luca. Da' nu-i bai, că sâmbătă revine:D.
Dacă pe DN1, traficul pe sensul către Capitală a fost unul de vis (mai puţin pe Centura Ploieştiului, unde domnul Căşuneanu şi-a întins cu graţie utilajele şi excavează, asfaltează şi duduie de zor), în zona Aerogării, se citea pur şi simplu că ai ajuns în Bucureşti. Lucrările la Pasajul Băneasa încurcă, împotmolesc şi înnoadă marinăreşte toată circulaţia.
În aero-ce-fi-aia, numai aeroport nu, era plin cu căpşunari/cireşari/zidari/coloraţi etc. Am văzut pitzipoance horror, care intenţionau să călătorească cu avionul pe tocuri de 14 cm, cocalari cu lanţuri de Grivei agăţate de gâturile rotunjite de cefe slăninoase, ce să mai incolo şi-ncoace, un peisaj extrem de pestriţ şi de amuzant.
În timp ce aşteptam, laolaltă cu Luca, la check-in, am asistat la o scenetă demnă de Trădaţi în dragoste, sau cum s-o fi numind emisiunea aia ratată. Un nene, în jurul vârstei de cinzeşiceva de ani, a venit să o strângă de gât pe nevastă-sa că "de ce pleacă cu amantul". A răcnit de s-a auzit, cred, până pe pistele de aterizare.
Nimic interesant în asta, veţi spune, dar, chestia relevantă este că în momentul îmbrâncelilor şi injuriilor la adresa doamnei, nu exista pază în aeroport. Probabil că poliţiştii de-abia ce-şi degustau cafeaua, sau stăteau, ca tot omul dimineaţa, pe WC. Până la urmă, fiul doamnei a reuşit să găsească un ameţito-paznic, cu pretenţii de autoritate, conferite de bâta şi cătuşele din dotare. Mare lucru n-a făcut, căci după ce noi am terminat check-in-ul, nenea dezaxat a revenit. Dar n-a mai apucat să îi bată pe doamnă şi pe amantul dumneaei, căci cei doi trecuseră deja la controlul vamal. Prea puţin mă interesează pe mine dramele conjugale ale altora, dar cert e faptul că orice nebun scăpat de prin cine ştie ce spital poate veni să pună o bombă în aeroport, că de venit cineva să îl imobilizeze neah, nici vorbă.

Ciao, Luca! Promiţi să mănânci nişte gelata şi pentru noi? Si, si, veniamo repede! Cu zio Gabi, cu Sophie, Nick e Fiona. [E atât de scump de când vorbeşte română amestecată cu italiană:)] Pupicii de rigoare, nu prea mulţi, că ne vedem săptămâna asta din nou.

Mai departe, la shopping- total dezamăgitor. N-am stat prea mult, că n-aveam de ce. Din Militari şi până la ieşirea spre Autostrada către Piteşti am făcut juma' de oră. Rezonabil, zic eu, daca e să ne luăm după haosul tipic din urbea lui Bucur.
Pe autostradă, Raiul pe pamânt. Cu excepţia câtorva denivelări, menite să-ţi amintească, ţie şi suspensiilor, că eşti încă în România, totul se desfăşoară destul de civilizat, şi în viteză:D. Până la Piteşti am făcut o oră, incluzând pauza de cafea.

Aaah, Piteşti! Iubesc oraşul, şi bulevardul acela cu trandafiri muuulţi.
Dacă a fost şi este ceva ce NU-mi place, acela este traficul. Acum vreo doi-trei ani, aici, în Piteşti, am aflat că depaşirile se pot face prin partea dreaptă, şi culmea, urcându-te pe trotuar. L-am înjurat vreo 2 zile pe deşteptul ăla. Intersecţiile au fost, şi sunt în continuare, observ, prost sistematizate. Râdem noi, râdem, de Scripcaru Primaru-sens-giratoriu, dar la noi circulaţia este lux. Eh, oricum, chiar dacă intersecţiile ar fi mai bine dirijate, cu indicatoare, sensuri, sau semafoare, tot brânza aia ar fi în Piteşti. Şoferii de acolo, în majoritate cu permise ştim-noi-de-care, nu prea ştiu cu ce se mănâncă prioritatea sau Cedează trecerea şi Stop. La ei, în fiecare dintre cazuri, se face fix invers. Ori, fac ca-n întrebările retardate din chestionare, se-nţeleg din semne care trece, care stă. Foarte amuzant să îi priveşti, foarte nasol să ai de-a face cu ei.

Acum, o să vă întrebaţi ce caut eu mereu în Piteşti. Caut pentru că am un văr, preot acolo. La Mănăstirea Trivale.

Da, da, cea din parcul Trivale, din vârful acelui deal, pentru cei ce-aţi trecut deja pe-acolo.
De câţiva ani buni, ne-am făcut un obicei de a merge în vizită pe-acolo cel puţin o dată, de două ori pe an. Pentru că e frumos, e linişte...

... sunt flori, flori multe, şi colorate, ce împodobesc orice coltişor, copac, perete, sau ţeavă rămase libere.

Ultima apariţie în "ferma" Mănăstirii este minunea asta de căprior. Îmi pare rău că n-am apucat să îl fotografiez cât a fost liber, şi a stat la umbra unei căpiţe de fân gigant.

Pe lângă lăptic dat cu biberonul, mai mănâncă şi frunze de salcie, dar şi de salcâm. Nu ştiu cum s-o fi descurcând cu ţepii celui din urmă, dar...

Tot din capitolul atracţii faunistice- păunii. în număr de 6, 4 masculi şi 2 femele. Doar acesta avea coadă lungă, fiind cel mai în vârstă, restul vor face pene frumoase doar anul viitor. Au o culoare care înnebuneşte orice ochi cu gust estetic:)

Seara zilei de sâmbătă am petrecut-o în parcul Trivale. Pentru cei ce nu ştiu, parcul e de fapt o pădure. Cu alei de promenadă, cu loc de joacă pentru ţânci...

... cu un restaurant de sorginte comunistă, şi cu un lac ce anul ăsta e waterless.

Noaptea... am dormit ca un prunc, deşi nu obişnuiesc să pot dormi în alt pat, cu altă pernă, etc.
Duminică dimineaţă, nu m-am putut dezmetici decât după vreo oră de la trezire. Am lenevit pe Realitatea, deşi slujba începuse de la 8.30. Cu chiu, cu vai, am reuşit să mă îmbrac, şi să îmi fac o faţă rezonabilă. Când am ajuns în curtea bisericii, aceasta era deja plină ochi, iar iarba dimprejuru-i şi băncile erau deja ocupate. Mă gândeam că, de când îi ştiu eu, stareţul şi vărul meu au un dar special de a aduna oamenii cu sutele. Duminica asta a fost chiar lejeră aglomeraţia, dacă e să o compar cu alte dăţi.
Am stat doar preţ de un sfert de oră şi am plecat în parc, cu gândul de a reveni spre sfârşitul slujbei.

Endless stairs, ce duc spre aleea pentru maşini. Alee care se va închide, deoarece acum se construieşte un drum ce porneşte din miezul cartierului Trivale, va trece prin faţa porţii laterale a Mănăstirii, şi va ajunge în parc. Nu de alta, dar pe aleea ce există acum, s-au trezit dăştepţi care fac curse de maşini.

Cu plimbarea prin parc, am ajuns până în oraş, pe lângă sediul Ocolului Silvic. Pe nişte străduţe strâmte, cu case splendide, un motan identic cu Bubu, un magazinaş de unde am cumpărat îngheţată, s-o mâncăm în parc, pe bancă.
În timp ce savuram, stăteam şi discutam despre cât de linistiţi sunt oamenii acolo. Fără supărare, dar braşovenii, atât cei mari, cât si ţâncii, sunt nişte isterici. Eu n-am văzut copil, şi erau câteva zeci, la ora aia matinală, în parc, care să urle, sau măcar să plângă. Cu toţii stăteau, fie la umbră, fie la soare, supravegheaţi în linişte de mame/bunici/tătici, se jucau şezând pe trotuarele răcoroase...

... sau cugetând la fluturi, jucării, sau baloane de săpun:)

Cu voie şi nu prea, am părăsit parcul şi am urcat scările către biserica Mănăstirii. Ne-am miruit, stareţul ne-a binecuvântat, iar apoi am băut cu toţii cafeaua. Da, acolo e un obicei, ca după slujbă, să se bea cafeaua şi să se vorbească despre câte-n Lună şi-n stele. Peste jumătate de oră, clopoţelul ce anunţă prânzul a bătut.
N-am apucat să vă spun niciodată, dar mâncarea de acolo e cea mai bună mâncare din lume. Gătită de o doamnă specială, respectată pe deplin de mâna de oameni care constituie "personalul" mănăstirii, are un gust aparte, fie că-i de post, cum s-a întâmplat acum, fie că are carne.
După ce am luat masa, pe la ora 15 urma o nouă slujbă, şi de asta ne-am hotărât să plecăm, ca să îi lăsăm pe vărul meu şi pe stareţ să prindă măcar o jumătate de oră de odihnă. Imaginaţi-vă că de dimineaţă au stat în biserica înţesată de oameni care o încălzeau la temperaturi insuportabile, îmbrăcaţi cu nu ştiu câte straie, care, însumate, înseamnă vreo 5 straturi de textile.

Sunt puţine locurile în care, la plecare, îmi vine să plâng. Aici mi-a plăcut din prima clipa în care am păşit pe scările care datează de pe vremea Regelui Carol, de când am savurat liniştea şi răcoarea chiliilor. Îmi place pentru că îi cunosc cu adevărat pe oamenii de acolo, şi pentru că nu am crezut nicio clipă în toate maliţiozităţile care s-au spus la televizor, fiindcă ştiu că ei muncesc cu adevărat ca locul acela să aiba o aură specială şi unică printre toate mănăstirile, deloc puţine la număr, pe care le-am vizitat, în lungul şi-n latul ţării.

Am plecat pe la ora 15, pentru că ştiam că la Câmpulung Muscel are loc un raliu. Din fericire, n-am prins pic de aglomeraţie pe sensul către Braşov. În schimb, de la ieşirea din Câmpina, pe sensul invers, coada se întindea până în Câmpulung, pe traseul de raliu.

Deja tradiţionala oprire la Mausoleu. Eu, prin cele câteva ţări în care am avut şansa să poposesc, n-am văzut buruieni prin pavajul din faţa unor edificii/monumente/muzee. Se pare că noi suntem unici. Unde mai pui că aerul de acolo e împuţit, şi nu o spun din rea-voinţă, ci pentru că, în parcare, e multă mizerie, şi...


... brânză, ţinută în bătaia soarelui, fel de fel de ţigănii, de la chestii de plastic pentru ţânci, şi până la cărţi, destinate turiştilor. Nu degeaba ne intitulăm Land of Choice!

Încep să apară munţii la orizont. Peisajele devin din ce în ce mai familiare, până când...

... suntem în Bran! Ca şi acasă:))

Ştiu, sunt multe poze, vorbărie şi mai multă, însă am vrut să mă ţin de cuvânt:). Sper să vă determin să ajungeţi şi voi la Piteşti. Pentru că merită. E o schimbare de peisaj agreabilă, cu aer dulce, de câmpie, ce îţi învăluie pomeţii obrajilor, şi nu te sufocă, încins, ca cel de-aici.

Nici nu vreau să îmi imaginez cum ar arăta postul dedicat unei excursii de vreo 2 săptămâni, spre cine ştie ce insulă exotică:))