A trecut şi asta

S-a zis şi cu Paştele 2009. Vorba colegului de blogosferă, Notopic, acum lumea începe deja să se întrebe "când pică Paştele în 2010".

Adevărul e că suntem o naţie tare urâtă. Mai ales de sărbători. Ne place îmbulzeala, cât mai mare şi cât mai mirositoare a transpiraţie cu putinţă; grătarele încinse pe la colţul blocului; arsul lumânărilor de Înviere, chit că mergem acolo doar pentru că aşa se cade, şi nu pentru că aşa simţim; pentru că terminăm proviziile de enşpe mii de kilograme de cărnuri, prăjituri şi ouă în doar O zi, aşteptând cu nerăbdare redeschiderea hyper-market-urilor, ocazie perfectă şi pentru televiziunile de înaltă clasă de la noi să facă cele mai cretine reportaje.
Ne mândrim că ajungem la Urgenţe "graţie" consumului nesimţit de necontrolat de preparate din carne de miel, sau mai bine de porc, pentru că are nivelul de colesterol mai ridicat, aşa cum tot nouă ne place. Unul din sloganurile românului: Cu cât mai multă grăsime în farfurie, cu atât mai bine! (...cu atât mai mare tensiunea arterială, şi riscul de diabet)
De vreo 2 ani încoace, de când ne-am ajuns şi noi, ca membri UE, ne place să cumpărăm ouă gata vopsite, după părerea mea, în cele mai de şatră ţigănească culori, toate amestecate în ceva absolut deranjant pentru ochi. Sau poate atunci când le cumpără, românul atât de cool, poartă ochelari de soare.
Ne place să ne apucăm de găurit pereţi şi ascultat manele şi muzică de nuntă la maxim chiar în zi de sărbătoare. Când poate alţii vor să-şi întindă mădularele obosite în pat, în presupusa linişte a Paştelui.
Ne place să facem mizerie. Să aruncăm cât mai mult, şi dacă e posibil să o facem pe lângă locurile civilizate. Mă uit cu scarbă, în fiecare zi, la nefericiţii care îşi petrec timpul în parcul ăla nenorocit de sub fereastra mea. Le place pur şi simplu să stea în mizeria facută de alţii. Se complac, şi îşi obligă şi progeniturile să stea în prezenţa unor alcoolişti, ţigani gunoieri sau boschetari. Luni, în a doua zi de Paşte, când încă era Paşte, în parc au fost 40 de ţigani urlători, mâncători de seminţe, şi bagători de organe de reproducere. I-am numărat, doar aşa, ca să văd unde ajunge nesimţirea lor (care, de altfel, nu e de condamnat, pentru că de unde nu e, n-ai ce cere), şi nepăsarea naţiei noastre.

La noi, orice sărbătoare nu mai e demult ocazia probării zicalei conform căreia minunile ţin doar trei zile, ci ocazia perfectă de a ne etala proasta creştere, şi mai proasta concepţie despre cum ar trebui să ne purtăm unii cu alţii, dar şi cu noi înşine.

Concluziile sunt triste. Pe sărbătoare ce trece, tot mai triste, iar gustul ce rămâne nu e deloc unul de cozonac şi pască.