Simplu, Oana

  Se opriră pe o plajă aproape pustie, pe care o vedeau prima dată. S-au așezat să privească cum se întrepătrund înserarea și marea, înghițind ziua, ca s-o înlocuiască cu întuneric și vânt răcoros. Corpurile lor curgeau neîntrerupt unul în celălalt, prin braţele şi degetele împreunate. Din afară, ar fi putut părea o clipă minunată. Și, oarecum, așa și era. Dar câteodată intervine frica asta, care apare ca de nicăieri și mușcă înfometată. Își simțea inima bătând în afara limitelor corpului ei și asta o speria teribil. - Nu-mi mai aparțin, se gândea aproape cu groază. Sunt toată iubire pentru omul ăsta. N-o fi nesăbuință? Nebunie? Se simțea atât de vulnerabilă c-aproape ar fi putut plânge. Sentimentul ăsta îi apăsa sufocant pe piept. Ar fi vrut să-l poată scoate de acolo și să i-l arate. Dar cum să-i zică asta? Te iubesc dar mi-e și mi-e frică să te iubesc atât. Cum ar fi putut să-i explice? Ce să-i explice? Mai târziu, pe drum, în mașină, și-a găsit curaj doar cât să-l...

 Au trecut doar patru zile de când a fost sărbătorită, cu mare demagogie, Ziua Culturii Naționale. Cu porți deschise la diverse muzee, cu copii recitând poezii eminesciene... Ieri, însă, am aflat cu toții că există instituții de cultură aflate în pragul închiderii din pricina faptului că nu își mai permit să achite facturile pentru utilități.  Și nu, nu e vorba să le achite pentru ca angajații să își desfășoare activitatea la temperaturi de +23 de grade, ci pentru a asigura microclimatul adecvat colecțiilor pe care le adăpostesc...  Căci, da, nu poți expune sau conserva tablouri, nu poți avea pereți fără igrasie, nu poți conserva artefacte antice și nici fosile oricum, oriunde, și la orice temperatură. Nu poți conserva și dezvolta colecții de cărți în biblioteci în care se formează umezeală, îți poți forța angajații să îmbrace haine peste haine  dar, nu poți avea pretenția de la cei care calcă pragul acestor instituții de a-și face vizita îmbrăcați în costume de ski,...

  Ai simțit vreodată că îți crapă pieptul de dor, supărare și regret? Ai simțit vreodată că ai da sau face orice ți s-ar cere ca să iei niște momente înapoi și sa le poți înlocui cu altele? Ai dorit vreodată să fi știut să te comporți altfel decât ai facut-o? Sau să iei înapoi tot ce ai oferit, pentru că ai oferit prea mult, prea sincer și prea naiv? Ai petrecut zile nemâncând, nopți nedormind, luni zbătându-te de unul singur să găsești un drum lin, pe care să o apuci? Te-ai întors în locuri unde ai fost fericit dar în care ai și plâns cu sânge? Ai privit la poze rememorând un parfum, un glas, o dorință? Parfum dispărut, glas tăcut, dorință stinsă. Ai plâns vreodată atât de mult încât pe chip lacrimile ti-au sapat riduri? Ai trăit atâta nesomn încât părul să îți albească iar trupul să îți slăbească? Încrederea în tine și raționamentul sa ți le pui la indoiala, întrebându-te dacă ai făcut sau nu o greșeală? Umană, da, dar nepermisă de un tiran. Te-ai epuizat vreodată doar ca să î...

 Era-ntr-o zi de joi, 1 Martie, acum trei ani. Terminase programul mai devreme, plecase spre casă simțindu-i lipsa, obișnuită fiind deja cu stilul lui de a apărea, chiar și la birou, cu câte un zâmbet larg pe chip și în ochi si cu câte-o surpriză pentru ea. Se înserase, când a sunat-o. Era la scara blocului, o aștepta. O căutase și la birou, dar ajunsese după terminarea programului. Stătea timid, cu o sacoșă de cadou în mână, pe care i-o dădu, și încă una, atent dosită, în mâna cealaltă. Ea îi mulțumi stângaci, străduindu-se, oarecum, să pară indiferentă. Ajunsă înapoi în casă, găsi în sacoșă o cutie de bomboane, dar nu de cocos (preferatele ei), si o punguță din catifea, din care scoase un fluture. Da, chiar un fluture mov, din cristal, pe un fir roșu. Mai simplu nici că se putea, dar cât i se păru de frumos! Știa deja că simbolistica fluturelui e una complexă, aparte, prețioasă și gingașă totodată... Purtase fluturele în zilele acelea de primăvară... apoi îl luase cu ea în călăto...

 Cum să îi spui că îi auzi vocea mai mereu, șoptindu-ți prin gânduri, ca o muzică bună? Cum să îi spui că pielea-ți tresare uneori, având senzația atingerii lui? Si cum sa ii spui că ai da orice pentru o atingere scurtă, ca de catifea, a buzelor lui? Cum sa ii spui că în fiecare cană de cafea băută dimineața e un grăunte de gând bun trimis către el? Și cum să faci ca să îi spui că el e în toate visele tale, chiar și în cele pe care nu ți le amintești in zori? Oare cum să îi spui că uneori ai vrea să fugi, cât poți de repede, către oriunde ar fi el? Cum să îi spui că ți-e dor, când știi ca urăște să i se spună asta?

Mereu o fascinase cicatricea de pe mâna lui. Era în disonanță cu omul care era, cu comportamentul și educația lui. Părea un semn dobândit în joacă de copii, dar nu- îi povestise ca i se trage de la o sesiune, ratată se pare, de patinaj pe gheață. Ei îi plăcea contrastul pe care cicatricea îl facea pe pielea lui bronzată, de undeva de pe antebraț și până în dreptul degetului mare, iar acum, după atâta timp, se întreba pe care dintre mâini o avea.  Îi cunoștea parfumul, finețea pielii, mersul, părul, forma degetelor- i se păruse dintotdeauna că are mâini de statuie, cu degete frumoase, parca șlefuite în marmură... însă acum, i se părea complicat să își amintească mâna care găzduia cicatricea... La Cathédrale, de Auguste Rodin În acea dimineață, se trezi cu mâna lui sub cap. Își mută privirea...aceea era mâna, i-a mângâiat încet cicatricea, era la fel de fascinantă- pielea îi căpătase un bronz subtil, de vară timpurie... Atingându-i umerii, privindu-i buzele și sărutându-i pielea, se ...

Luni de zile folosești tot felul de trucuri ca să uiți, deși nu e vorba de uitatul propriu-zis, ci de a închide, sub cheie, într-un sertar al ființei tale, tot soiul de momente, trăiri, senzații... ori gusturi, parfumuri, atingeri.  Te chinui să adormi fără pielea catifelată care te învelea seară de seară.  Pleci unde vezi cu ochii ca sa ștergi, oarecum selectiv, toate astea. Ți se spune sa nu speri. Încerci să dai delete buzelor lui de pe buzele tale, de pe gâtul și umerii tăi.  Nu privești la poze făcute în locuri odinioară vizitate împreună, e prea dureros. Înoți, sub apă nu îți vine aproape deloc în minte- e mai important să nu te îneci decât să faci față întregului morman de amintiri care uneori vine rostogol spre tine. Trec zile, trec luni, trec ani. Uneori auzi câte o melodie și îți pare rău că nu ai scris-o tu, atât de bine îți redă starea. Brusc, parfumul revine. Amintirile parcă prind viață din poze, prietenii cu care stați la cafea sunt aceiași din vremurile bu...