Simplu, Oana

Cam aşa sunt întâmpinaţi contribuabilii braşoveni la DGFP Braşov...

  Nu pot spune că mă topesc după gustul cireşelor. Mi se par dulci şi atât. În schimb, cireşele pietroase, stiţi, cele mai deschise la culoare, aproape gălbui şi ceva mai rare prin pieţele noastre, mă înnebunesc. Aş putea să mănânc kilograme întregi.   Ceva mai parfumate, numai bune de presărat prin pandişpan. Da, caisele, atât de bune încât ţi se topesc în gură. Recomandarea mea: cele îmbujorate şi cele pistruiate sunt cele mai gustoase.   La sfârşit am păstrat ce e mai bun- căpşunele. Iubesc toate fructele din familia lor, însă căpşunele sunt mereu irezistibil de parfumate şi apetisante. Mă rog, mai puţin cele cu gust de plastic, care nu sunt de grădină, ci mai degrabă de laborator, dar... să ne bucurăm de ele, ACUM!

 Pe repede înainte, pentru că am cam rămas în urmă cu pozele, poveştile şi altele. Imediat ne prinde Înălţarea, şi eu tot la secţiunea Paşte am rămas :).  Deşi am şi uitat că pomii au fost înfloriţi la Braşov (pe cât de repede au înflorit, pe-atât de repede s-au şi scuturat de petale), lunea trecută la noi în sat oriunde-ai fi privit, zăreai mii de flori. Parfumate, a cireş, a măr, sau a corcoduş :). Flori de măr.   Verde şi alb.   De veghe, după râme. Pe drum, ne-am întâlnit şi cu oile. Printre care îi puteţi zări şi fraţii mei, berbecii :).

Printre păpădii (cred că au fost sute de miliarde de păpădii- totul în jur era galben!) se întrezăreşte Piliştea, sau ,,muntele din spatele casei", cum îmi place mie să îi spun.   Ouăle colorate.  Raiul pe Pământ.    Unii au preocupări pescăreşti :) Tot satul e în floare.   Easter bunnies ♥ Mai multe poze în episodul următor, pentru că mai am o mulţime:)

  Am simţit nevoia să tac pentru o vreme. Se adunaseră prea multe lucruri despre care îmi doream să scriu şi nu găseam timpul sau inspiraţia, aşa că am preferat să le ascund undeva, cât timp va fi necesar să uit de ele.   Şi aşa, a venit primăvara. Pe care am aşteptat-o ca pe o mană cerească. Frigul începuse să îmi facă rău, să îmi afecteze dispoziţia. Dar să nu mai vorbim despre lucruri rele, ci să ne bucurăm de ea, primăvara:)       Sâmbăta trecută, pe aleea principală a parcului Titulescu, o cucoană de o vârstă destul de înaintată, îşi întreba interlocutorul ce-or fi acei copaci care au înflorit în parc. M-am crucit în gând, şi mi-am spus că făcut umbră degeaba Pământului dacă până la vârsta respectivă nu a ştiut să se bucure de o magnolie.

  Acum jumătate de oră am ajuns acasă de la un chef de aniversare a unei persoane tare dragi mie, şi pe drum mi-am amintit că pe 14 februarie e ziua blogului.   Aşadar, cu o întârziere (scuzabilă, date fiind circumstanţele stresante ale săptămânii ce tocmai a trecut) de trei zile, îi urez viaţă lungă- lui, blogului- şi cititorilor lui, vizite lungi şi dese (cheia marilor succese) pe-aici.    Tort n-avem, dar tocmai am mâncat un tiramisu excelent şi se compensează:)

  Nu v-aţi întrebat niciodată: are cineva dreptul să îşi bată joc de timpul vostru? Să vă calce în picioare minutele, orele sau zilele în care v-aţi fi putut ocupa mintea sau sufletul cu altceva sau cu altcineva?   Are vreo funcţionară nesimţită dreptul să vă calce în picioare un sfert, o jumătate de oră, când voi staţi la coadă ca să plătiţi ceva, iar ea stă şi se uită la pantofii de pe un site, de pe calculatorul de la serviciu, nepăsându-i ca voi o vedeţi?   N-am da orice ca să mai avem acel sfert de oră cu o persoană, două, trei, pe care le iubim atât de mult, dar care au dispărut de lângă noi? Şi de care ne zgândăreşte un dor de-am fi în stare să alergăm de-a lungul şi de-a latul Pământului doar ca să îl avem din nou, pentru un minut lângă noi.      Astăzi, şi nu doar astăzi, ci şi acum vreo două zile, s-a întâmplat ca dintr-o pricină fără vreo importanţă prea mare, să fiu nevoită să pierd câteva ore, aşa, degeaba, doar pentru că unor persoane...