Simplu, Oana

Mă tot uit în calendar şi tot nu prea-mi vine-a crede că au trecut 5(!!!) luni din anul ăsta. Nu ştiu dacă vouă vi s-a părut puţin, rapid, mult, ori lent, cert e că, pe de-o parte, mie mi-a convenit. Oricum mi se întâmplă doar lucruri rele, şi n-are rost să-mi doresc să le prelungesc. E mai bine că trec (duce-s-ar unde s-or duce...). Pe de-altă parte, tocmai ceea discutam joi seară- a trecut 1 an de facultate. Mai e sesiunea, dar mă refer strict la an ca unitate temporală. Pe vremea liceului ( vorbesc deja ca şi cum ar fi trecut cel putin 100 de ani de-atunci ), în prostia noastră, ne doream ca zilele să treacă mai repede, să scăpăm de ceea ce consideram noi pe-atunci ca fiind stresul vieţii noastre. Ni se părea că totul trece prea lent şi eram veşnic nemulţumiţi. Asta până în ultimele luni, când totul a fost atât de plângăcios, frumos, şi zâmbicios în aceeaşi măsură, încât nu ne mai ajungeau orele. Acum am rămas cu dorul. Şi cu pofta să mai gustăm din atmosfera aceea măcar o dat...

... wanna see rain as the perfect stage for singiiiin' aaand danciiin'...?

Deşi pare că eu mă ocup cu fotografiatul activităţilor din jur, ieri am spălat pentru prima oară în 20 de ani nişte felii de carne. Sunt exemplul viu al faptului că pentru toate există un început. Focul pentru grătar e pregătit deja. Relaxare şi poze. Oamenii cu cap fac grătar în aer liber joia. Restul aşteaptă weekend-ul, când şi-aşa se strică vremea. Băieţii munceşte , Oana stă şi priveşte. Un tango în faţa grătarului încins. Când ţiganului îi e foame, cântă. Când le e foame fetilor , dansează. După mirosul de carne, se cuvine şi un pic de miros de istorie. Cei trei (viitori magistraţi) roşii. PisY & PissY. Gata, o ultimă poză, că mai sunt şi alte locuri frumoase. Cum ar fi: Cheile Râşnoavei. Cu un nor pufos drept glazură. Zgomot de apă rece, tulbure, de munte, în fundal. Vânt. Coafurile rezistă. Înapoi acasă. Îl fac şi pe Blacky vedetă, că-i un scump şi merită. Astea chiar sunt ultimele poze! Îmbarcarea către Braşov. Fără nicio tragere de inim...

Asta e ceea ce a urmat după episodul cu aruncatul la ţintă în Constantina Diţă Tomescu. Nu prea mă agit eu cu sportul, în general, dar nu pot să nu mă enervez când văd cum " spuma " societăţii tratează nişte oameni care muncesc cu adevărat. Cărora nu le-au picat banii şi vilele din cer, şi nici nu îşi pierd viaţa lâncezind prin cluburi şi cafenele. Să nu ne mire, dacă în câţiva ani, toti aceşti sportivi ne vor părăsi, şi vor participa la Olimpiade şi alte competiţii importante în loturile altor ţări. Care au învăţat de mici respectul. Mintea mea nu-şi poate închipui o Americă batjocorindu-l pe Phelps, şi nici o Elveţie care să arunce cu doze de bere după Federer.

Iniţial n-am vrut să scriu nimic azi. Dar mi-am amintit că acesta e menit să fie postul cu numărul 300 . Da, mă mir şi eu, şi vă las şi pe voi să vă miraţi. Blogul ăsta se numără printre puţinele lucruri cu care îmi mai place să-mi ocup timpul liber. Vă mulţumesc, vouă, celor care vă chinuiţi ochii, citindu-mi posturile m u l t i c o l o r e. În rest, râdem, glumim, dar scroafa încă şade moartă în coteţ (nu-s prea sigură la ora asta care e expresia corectă, dar nici că-mi pasă) .

Am simţit eu, încă de ieri, ceva mişcări pregătitoare de nuntă, la mine în bloc. La parter mai exact, chiar la " doamna " vecină de care vă povesteam cu patos aici . Cu ramuri de brad masacrate, cu baloane multicolore (ca la serbările de grădiniţă), cu musafiri veniţi de prin cine ştie ce cătune. Nimic interesant, oricum. Dar am promis, totuşi, că de voi fi deranjată azi de dimineaţă, cu noaptea-n cap, din cauza nuntaşilor, chem poliţia. Nu mă interesează că sunt manifestări la care au sau n-au dreptul, eu ştiu doar că e duminică şi că e ziua din săptămână în care mă răsfăţ şi-mi permit să fiu o leneşă, fără mustrări de conştiinţă şi fără să aştept să-mi sune telefonul deşteptarea. Buuun. Azi dimineaţă, cu greu fac ochi pe la 9 fără câteva minute, probabil şi din cauza stării de sac pe care am avut-o ieri, n-apuc nici măcar să-mi fac cafeaua, că mama deja mă-mbie cu micul dejun. Treacă de la mine, mănânc, iar cafeaua o beau după-amiază (de-abia reduc cantitatea zilnică). ...

Într-o oarecare măsură, am reuşit să fac ceea ce mi-am propus la începutul săptămânii, adică să mă liniştesc un pic. Şi, m-am liniştit într-atât, incât nu mai sunt eu. Dorm până la 9 (!?), ies din pijamale pe la 11, iar cafeaua nu mai are niciun efect de trezire a simţurilor. Ba mai mult, m-am plimbat, am luat aer curat, am avut cele mai simpatice companii, şi am râs mult. Parcă uitasem şi cum e să râd. Plus că mi s-au întâmplat şi unele lucruri bune. Era grav. Sper să nu mai revin la starea aia, chiar dacă acum sunt un pic mai aeriană. Mă adun eu cumva- începe sesiunea peste 3 săptămâni, deci trebuie. Ca în fiecare weekend, de câteva săptămâni încoace, vremea s-a stricat. No sun means no suntan (I'm afraid it's already becoming an obsession!) . De câteva luni tot văd sau citesc reportaje despre Rezervaţia de Zimbri de la Vama Buzăului. Plus că acum e şi un zimbruţ mic pe-acolo. Cred că mă voi ocupa cu un drum până acolo. Asta dacă nu adorm în următoarea oră. Nu mai...