Simplu, Oana

Azi a fost primăvară. Primăvară de respirat prin porii pielii şi de cântat în plimbări prin aer curat. Primăvară de cules ghiocei şi aruncat zâmbete către soarele prietenos. A fost cu totul altceva decât în zilele trecute, când de-abia reuşeai să ieşi din casă din necesitate, ce să mai vorbim de ieşit din plăcere. A plutit energia încă de dimineaţă, de la primele raze de soare, de la primul stol de porumbei care şi-a făcut gimnastica zilnică prin faţa blocului meu. Deşi sunt încă răcită, ce-i drept nu aşa de rău cum eram la începutul săptămânii, dar îndeajuns cât să mă fonfăi , şi să tuşesc din toţi rărunchii, m-am încumetat să merg până la Dobârlău. Spun "m-am încumetat", pentru că nu-mi place noroiul pe care îl lasă în urmă zăpada, şi pentru că ultimul lucru de care are nevoie răceala mea e vântul rece de munte care bate mai tot timpul, în perioada asta. Surprinzător sau nu, am adus acolo soarele de primăvară. Care nu m-a lăsat să intru nici măcar o clipă în casă,...

Încerc să mă ondulez într-o poziţie cât mai comodă pe scaunul de la birou, şi să-mi mişc măcar un pic articulaţiile degetelor pe taste. De la tusea ce mă chinuie teribil de câteva zile, mă dor toţi muşchii şi muşchiuleţii trunchiului, iar gâtul mi-a devenit un călău neiertător. Mă doare când înghit, mă doare când tuşesc, mă doare aproape şi când vorbesc. Urechile îmi sunt înfundate, ajungând mai rău decât babele cărora trebuie să li se ţipe direct în timpan în momentul adresării. Ochii imi curg, dar doar atunci când lâncezesc în pat, pe multe perne ridicate, aşezate în aşa fel încât să nu mi se înfunde nasul. Nas care se desfundă atunci când mă-ntorc de pe-o parte pe alta. Febră n-am, deşi mă simt ca şi când aş avea. Nu mai suport niciun soi de pastile, niciun gram de ceai şi niciun fel microbi plutind în jurul meu. Ştiţi care-i faza? Dacă stau afară n-am nimic- nici nu tuşesc, nici nu sunt înfundată, mă simt chiar bine. Ei, cum păşesc într-un interior, de orice fel, începe s...

Virozată. Simptome încă de vineri, de pe la prânz. Sâmbătă, cu amigdale umflate, tuse de măgar, şi mai pe seară o mică febră. Duminică, vioaie, fără febră şi cu chef de viaţă. După câţiva hectolitri de ceai fierbinte, pumni de pastile şi plicuri de prafuri cu gust de citrice, mâine, luni, voi fi ca nouă.

Se mai întâmplă ca uneori, o dată la o săptămână sau deloc, să am chef să particip la cursurile care se ţin dimineaţa la 9. De obicei, la ora 9 eu de-abia îmi sorb în linişte cafeaua, chit că sunt trează de la 7.30, pentru că aşa e reglat ceasul meu biologic. Dar, azi, ca şi săptămâna trecută, am făcut concesia, mi-am alungat somnoreala din mine, m-am vestimentat şi m-am îndreptat spre şcoală. Toate bune şi frumoase, vorbim, glumim, până se aşază în spatele meu 3 monştri. Şi când zic monştri nu mă refer neapărat la înfăţişare, pentru că nu vreau să fiu rea, ci la nişte monştri logoreici . În mod normal, la cursul la care tocmai participam, mă scotea din sărite incoerenţa ideatică a profesorului, dar acum asta mi s-a părut mic copil în comparaţie cu toate aberaţiile (spus cât mai eufemistic cu putinţă) rostite de cei 3 monstruleţi veseli. Gaşca monstruleţilor era alcătuită din două monstruleţe micuţe şi un monstru, mare, la propriu. Vreme de o oră şi jumătate, urechile mele au în...

Nu ştiu cum facem, ce facem şi când facem, dar nu există moment sau ipostază, de orice natură ar fi ele, în care cineva să nu pomenească criza . Fie că o luăm în serios, fie în glumă, ea intervine de cele mai multe ori, atunci când ţi-e lumea mai dragă. Am mai spus-o şi o să o să-mi menţin părerea în continuare- criza nu există pe bune , ea a constituit doar pretextul potrivit la momentul potrivit. Deşi nu cred în ea, eu nu sunt ca alţii- nu mi-e necesar un ochi de expert ca să observ o mare zguduire, ce se anunţa de ani de zile, care, în fond şi la urma urmei, era iminentă. Şi nu vorbesc de un declin al domeniilor de care se vorbeşte la teve , de florării şi de sex-shop-uri . Vorbesc de domeniile serioase, care dădeau clasă business-urilor, cu vreun an şi jumătate în urmă (vezi afacerile imobiliare), şi despre domeniile care dădeau pâine poporului . Şi aici nu deplâng marile companii, care, în caz de nevoie pot cere bani de la autorităţile publice pentru a trece de impas, ci deplâng ...

E ora 10 seara, afară totul e ud leoarcă, şi tooootuşi, Oana îşi urmează propriul sfat şi e binedispusă. Zic binedispusă pentru că fericită e prea mult, şi nu e deloc fericită. A fost, ce-i drept, dar s-a dus. Acum totul e o umbră, mare şi gri, întocmai ca cele ale maşinilor ce trec în viteză, răsfrânte pe un gard, de-a lungul unei străzi. Uf, aveam în liceu o profă de latină care vorbea despre sine la persoana I plural, şi tot mereu aveam o problemă cu dumneaei. Acum am început să vorbesc eu, Oana, despre mine, la persoana a IIIa. But this is not the point. Azi, deşi luni- eu urăsc zilele de luni (nu mai mult decât îmi urăsc vecinii manelişti, dar...), încă de dimineaţă am avut aripi. Mă pierd deja. Încep să nu mă mai suport, aşa zâmbitoare şi binevoitoare. Fac un triplu flic-flac cu aterizare pe covor, şi revin la obişnuita mine. Acum, după tratative mai mult sau mai puţin serioase, şi în încercarea de a pune pe picioare sugestia de petrecere a zilei mele de naştere visată s...