Kids forever...

Lipsita fiind de inspiratie, cum ar spune Arghezi de "slova de foc", am apelat la ajutorul Vanessei si la cel al Ralucai pentru a gasi un subiect demn de dezbatut/ aberat aici...
COPILARIA... CHILDHOOD... L'ENFANCE... NIÑEZ... Unul dintre cele mai frumoase cuvinte, inafara de iubire, prietenie si fericire... Prima etapa a vietii fiecaruia dintre noi, pentru unii extrem de fericita si petrecuta alaturi de parinti, pentru altii din nefericire, un motiv de a deveni in cele din urma emo/ sinucigasi... Nu vreau sa sune urat, dar e adevarul zilelor in care traim, si daca nu ma credeti accesati link-ul acesta si va veti convinge: http://www.protv.ro/stiri/tu-stii-ce-mai-face-copilul-tau/

Ceea ce m-a determinat cu adevarat sa scriu aici despre copilarie a fost urmatoarea conversatie, care desi unor insensibili le poate parea insipida si stupida, mie mi-a produs o lacrima... E reprodusa cu acordul persoanelor in cauza...

Vanessa .: vrei sa mai fim copii?

Vanessa .: vreo cativa ani?

ralu: daaaa

ralu: sa fim mereu k acum

Vanessa .: adica si atunci knd o sa avem copii..tot copii sa ramanem

ralu: sau asa....la 25-30 de ani

ralu: sa ramanem asa

Vanessa .: si atunci cand o sa implinim 50 de ani sa ne dam pe tobogan..cum am facut la 18 Vanessa .: vrei?

ralu: daaaa

Vanessa .: promiti?

ralu: da da da

Intotdeauna am crezut si voi crede ca noi am fost niste copii frumosi, desi am fost ultima generatie comunista... Am avut parinti care au stiut sa ne educe, sa ne creasca frumos, sa ne impuna limite, dar cele absolut necesare, si astfel am ajuns ceea ce suntem... Si vom continua sa fim, n-o sa ne pierdem niciodata trasaturile de caracter pe care le-am capatat in aceasta etapa... Sunt poate cele mai sincere si mai veritabile pe care le avem... Se spune ca un copil nu minte niciodata... Eu cred ca noi spunem minciuni, dar mici, mici si nevinovate... Mintim ca suntem fericiti, mintim ca nu ne pasa, mintim ca iubim cand de fapt ne zboara mintea la alta persoana patrunsa cu adevarat in inima noastra, mintim cand spunem "Sunt prea mare ca sa fac aia, sau aia"- cu totii avem un teddy bear preferat, in cazul meu Panda, o papusa Barbie pe care am pastrat-o cu drag (si cu care n-am mai apucat sa mergem la liceu sa ne jucam, Oana), o carte de povesti pe care o mai rasfoim din cand in cand, doar ca sa ne reamintim cum era... Cum era cand nu cunoscusem nefericirea, dezamagirea venita din partea unor persoane de la care nu ne asteptam, sfarsitul si despartirile... Cand eram noi, nepurtand masti ca sa ne ferim de cei din jurul nostru, cand radeam sincer, ne bucuram de orice cadou primit si cautam norocul prin firele de trifoi cu patru foi... Cand legam prietenii pentru o ora, pentru o papusa sau o lopatica... Ce frumos era... Acum multi sunt interesati de bani, masini sau case... Si de cele mai multe ori, ne plangem ca am fost parasiti pentru ca banii si masina nu erau suficiente... Dar, ne-am intrebat vreodata daca am stiut sa alegem persoana? Am stiut sa nu dam cu piciorul oamenilor cu adevarat valorosi care ni s-au ivit in cale? Dar, preferam sa ne plangem, sa ne mintim intre noi si pe noi insine, ca totul e bine, sau va fi bine si pentru noi, desi nu luam atitudine...

Acum nu ne mai jucam... Suntem jucarii in mainile sortii...