luni, 31 decembrie 2012

La Mulţi Ani!

  
  O să avem timp la anul să ne scriem mai multe, acum vă spun simplu să vă acordaţi câteva clipe ca să mulţumiţi pentru tot ce aţi primit anul acesta. Iar 2013 să vă fie mai frumos şi mai plin de realizări decât 2012, să fiţi sănătoşi, pentru că de asta depinde totul, să aveţi mereu motive să zâmbiţi, şi să fiţi înconjuraţi numai de oameni frumoşi!
 

luni, 24 decembrie 2012

De Crăciun


Vă doresc, simplu, un Crăciun fericit! Să aveţi trei zile în care să vă odihniţi, în care să vă bucuraţi de cei dragi.
 Să aveţi grijă ce mâncaţi, şi mai ales cât mâncaţi, nu care cumva dintr-un Crăciun fericit să nimeriţi într-un salon de spital.
  Vizitaţi-vă bunicii, mătuşile, prietenii, faceţi-le cadouri, iubiţi-i şi petreceţi de sărbători împreună cu ei.

  Bucuraţi-vă de Crăciun- e o minune care durează doar trei zile!
 

vineri, 14 decembrie 2012

Frigul de odinioară

  Astăzi am petrecut câteva ore bune la bunicii mei, pentru că le promisesem să îi ajut la curăţenia de Crăciun. După ce am luat prânzul împreună, m-am aşezat la taclale cu tata Liţi, aşa cum îi spun eu bunicului meu matern, şi iată ce mi-a povestit, à propos de vremea de afară:

- Când eram încă acasă (acasă însemnând o comună din judeţul Tulcea, cam la 30 de kilometri distanţă de oraş- n.a.) nu mai ţinea nimeni cont de gerul de afară. Iarnă, ne trezeam cu noaptea în cap, mâncam o bucată de pâine cu ceva slănină, beam un pahar de vin, ca să ne încălzim, ne urcam în car, şi plecam către lacul Razelm, după stuf. Pe lac mergeam cu căruţele ca pe şosea, atât de îngheţat era. Aveam un soi de unealtă cu care tăiam stuful, nu tulpină cu tulpină, ci snop. Îl încărcam în căruţe, mai mâncam ceva, pe apucate, şi plecam înapoi către Valea Nucarilor. Pe drumul spre casă erau atâtea care, încât se forma un adevărat convoi.
  Şi cu toate astea, nimeni nu mai dădea coduri galbene, portocalii sau roşii, dimineaţa când te trezeai nu ţipau toate radiourile cu temperaturi negative record, nimeni nu se plângea de frig. Atunci, totul se desfăşura în mod normal. Acum e ciudat să faci o tragedie sau un eveniment din ceva obişnuit şi caracteristic iernii.

Asta se întâmpla cam pe la mijlocul anilor '40 ai secolului trecut...

 

miercuri, 12 decembrie 2012

La cumpărături pentru Crăciun

  Joia sau vinerea trecută, nu reţin exact ziua, am spus că ar fi cazul să merg din timp să cumpăr cadourile de Crăciun. Că mai adaug una, alta, făcute de mânuţele mele, asta e partea a doua.
  Eh, şi iată-mă într-un magazin, stând la rând la casă (evident!), cu produsele puse pe bandă. În faţa mea, vreo două-trei persoane. Înaintea mea, un domn în vârstă, tare dichisit.
  Aruncându-şi privirea la cumpărăturile mele, vede pe bandă un set de maşinuţe, pe care l-am cumpărat pentru Luca, şi mă întreabă: 
  - Domnişoară, aţi cumpărat şi benzina pentru astea?

Am început să râd, pentru că a zis-o cu un ton atât de plăcut, şi cu o prezenţă de spirit atât de rar întâlnită, mai ales pentru un om care nu te cunoaşte, încât nu m-am putut abţine.

  Voi aţi început cumpărăturile de Crăciun? Dacă vreţi o mână de ajutor, în cazul în care aveţi doamne sau domnişoare cochete în familie ori în cercul de prieteni, vă îndemn să alegeţi un cadou inspirat, de la Chic Treats by Oana, sau de la Leather Scented Accessories.


joi, 6 decembrie 2012

De la fereastră


  Cam aşa s-a văzut răsăritul de ieri, de la fereastra balconului meu. Păcat doar că priveliştea a durat 5 minute.

  Astăzi totul e gri, tinde spre alb, mulţumită zăpezii care s-a depus pe copaci. 
  
  Gata cu vorbăria, mă duc să îmi caut cizmele de cauciuc, pentru că trebuie să plec, iar străzile mustesc de apă şi zăpadă tocată.

P.S. Ce aţi primit de la Moş azi-noapte? :)


luni, 3 decembrie 2012

Prima zapadă


  Azi-dimineaţă, pe la 7.30, când m-am trezit, am văzut că se aşternuseră primii fulgi. Nu pot să zic că mă dau în vânt după zăpadă, ba dimpotrivă, consider că iarna e un anotimp frumos doar dacă locuieşti pe vreo insulă din Pacific, dar... mă conformez situaţiei :).

 

joi, 22 noiembrie 2012

My middle name is Rudolph

    Luni,  m-a încercat o durere de cap, de am zis că bat pe oricine mă calcă pe nervi. Marţi, eram deja înfundată, cu gâtul în piuneze şi prost-dispusă. Nu mai menţionez tonele de pastile şi prafuri solubile pe care le-am inghiţit. Miercuri, nasul mi-a curs mai ceva ca apa la robinet, deşi am continuat dieta cu medicamente, iar pe seara aş fi bătut din nou, pe cineva, aşa o stare de nervi îmi dădea răceala. Joi, adică astăzi, am mers la shopping, în speranţa că îmi va mai trece. Şi a mers. Până la ora 22.30, când scriu rândurile astea, m-am simţit mai ok, iar nasul meu nu mai curge, dar încă este roşu.

  Mai în glumă, mai în serios, cred că anul acesta Moş Crăciun va apela la serviciile mele pentru a-i conduce sania şi a-i lumina drumul, căci am nasul mai roşu decât Rudolph.

luni, 19 noiembrie 2012

Câini comunitari, mulţi!

  De câţiva ani încoace, observând ce se întâmplă în oraş în privinţa cainilor comunitari, am elaborat urmatoarea teorie: primăvara sunt prinşi de hingheri, închişi după gratiile acelea îngrozitoare, arătaţi la televizor drept exemplu de captură în comparaţie cu alte oraşe, iar toamna sunt eliberaţi.
  Astfel, se realizează un circuit extrem de interesant al banilor publici, si se conservă utilitatea Serviciului Public de Gestionare a Animalelor, care, altminteri, nu şi-ar mai găsi rostul. Închipuiţi-vă- dacă ar fi sterilizat câinii, înmulţirea lor ar fi intrat pe un făgaş uşor de controlat, iar pe termen mediu şi lung serviciul pe care îl promovează drept ceva animal-friendly (pe când toţi cei care lucrează acolo au nişte chipuri de dr. Mengele, de ţi se ridică părul în cap!) ar fi dispărut, din lipsă de activitate.

  Dar, aşa cum stau lucrurile acum, când ba se alocă, ba nu se mai alocă bani pentru sterilizări, iar atunci când, prin miracol, se alocă, sunt sterilizaţi 10 caini, iar restul banilor cine ştie unde ajung, e numai bine. Câinii sunt capturaţi primăvara, atunci când se ştie că în oraş începe sezonul turistic, duşi şi înfometaţi în cuştile acelea oribile, iar toamnă, când lucrurile se liniştesc, şi din cauza frigului nu mai iese nimeni pe străzi, sunt eliberaţi.  
  Teoria mi-a fost confirmată de-a lungul ultimei săptămâni, când nu a fost zi şi zonă din oraş în care să nu văd câini. Câini mulţi şi trişti, înfometaţi poate, unii frumosi, alţii ciufuliţi, unii metişi de rase interesante, alţii simple potăi, dar pline de farmec. Toţi umplu străzi, parcuri, pietonale. Unde sunt acum "domnii" de la SPGA? Nu că aş avea ceva cu bieţii câini, dar flamânzi cum sunt, tare mi-e să nu cumva să se întâmple vreo minunaţie, din pricina domnilor mai sus amintiţi, care probabil au intrat în hibernare până la apariţia primilor ghiocei.

vineri, 2 noiembrie 2012

Despre Om şi moarte

  Rar s-a intamplat sa scriu aici despre sentimente. Pentru ca sentimentele sunt facute ca sa fie simtite si demonstrate, si nu ca sa fie vorbe goale-n vant.
  Insa acum, dupa ceea ce s-a intamplat saptamana trecuta, cand v-am spus ca am pierdut un om tare drag, simt nevoia sa scriu macar cateva cuvinte. Si nu doar ca sa scap de apasarea din suflet, ci pentru el, pentru ca merita.

  Sunt convinsa ca pentru fiecare din noi exista persoane fara de care nu ne inchipuim viata, si carora vrand-nevrand, le conferim o aura de nemurire, care vine tocmai din dragostea si respectul pe care le avem fata de ele.
  Acum 9 ani, cand a murit bunica mea paterna, m-am asteptat, oarecum, sa se intample. Pentru ca suferea de o boala cumplita, care ii macinase cumplit organismul, si cu fiecare zi care trecea, lucrurile se complicau atat pentru ea, cat si pentru noi, cei care trebuia sa o urmarim suferind. Cu sotul bunicii mele nu am mare legatura, pentru ca nu e bunicul meu bun, si in toti acesti ani nu a avut un comportament care sa ma faca in vreun fel sa imi doresc sa ma apropii de el. Si astfel, am pierdut o pereche de bunici.
  Curand, am gasit inlocuitori in bunicii mei adoptivi, asa cum imi place sa le spun. Bunicii adoptivi sunt de fapt o verisoara ceva mai in varsta de-a tatalui meu, si sotul ei.
  Ei bine, saptamana trecuta l-am pierdut pe bunicul adoptiv. Un om care, spre deosebire de bunica mea paterna, nu a fost nici bolnav, nici suferind, ci doar prea plin de viata si de dorinta de a face cat mai multe lucruri. Imi aduc aminte de el, si imi dau deja lacrimile. A trecut deja o saptamana si inca nu imi pot reveni din soc, si nu pot concepe ca nu mai e.
  Oricum as vrea sa explic ce m-a facut sa tin la el atat de mult, nu reusesc. Eram nascuti la diferenta de cateva zile, in aceeasi luna, dar la cincizeci de ani diferenta, eram amandoi extrem de vorbareti, aveam aceleasi reactii in fata unor situatii, iubeam natura si ordinea, si ne mandream ca suntem cei mai Berbeci din familie. Era genul de om care iti arata ca te iubeste punandu-ti la picioare tot ce are, de la rosiile din gradina si pana la sezlongul intins la umbra viei, de la un pahar de must dulce la o vorba de duh. Vara si-o petrecea cu multa dragoste la Dobarlau. Nimic nu iubea mai mult decat sa gradinareasca. Avea cele mai gustoase rosii si cei mai parfumati trandafiri din sat.
  Ultima data cand l-am vazut a fost acum doua sambete, cand am fost sa imi strang merele dintr-unul din pomii pe care ii avea in gradina, si pe care in fiecare an mi le daruia cu draga inima. Am vorbit multe, am facut poze, am admirat padurea colorata de toamna, am pus la punct ultimele detalii pentru intoarcerea sa la Brasov, si l-am rugat sa imi stranga niste pene pestrite de gaina, fiindca imi trebuiau pentru bijuterit. In sambata aceea am plecat acasa, la Brasov.
  Pana joia urmatoare, totul a decurs in galop, si aparent bine, insa joi seara am primit vestea cumplita- bunicul murise. El, acelasi om vioi si harnic, caruia nu ii ajungeau doua maini si un suflet ca sa duca la indeplinire tot ce isi dorea, murise. Din senin, fara durere sau chin.
  M-a durut disparitia lui, m-a durut sa o vad pe bunica mea adoptiva zguduindu-se de plans.
  Am si acum in doua vaze, in camera, ultimele flori pe care mi le-a dat bunicul. Niste crizanteme mari, caramizii, si unele mai micute, galbene. Il pomenesc de fiecare data cand apare cate un lucru care ii placea si lui, sau pe care nu a mai apucat sa il faca.

  Poate ca tot ceea ce am scris nu pare, din afara, cine stie ce. Insa am considerat de cuviinta ca bunicul merita sa ii fi spus toate acestea, plus un mare multumesc pentru tot ceea ce a insemnat pentru mine si nu numai. Cel mai mult ii voi duce dorul de fiecare data cand voi trece pe langa poarta lui fara ca sa strig "Sarumana, bunicu' !", de fiecare Craciun fara el, de fiecare aniversare a mea, fara ca sa vina la mine cu un buchet mare de trandafiri.
 

duminică, 28 octombrie 2012

Pastel de toamnă - partea a treia

  Îmi cer scuze că nu am mai avut timp să revin cu partea a treia din pastelul foto de toamnă, însă săptămâna asta s-a întâmplat ceva extrem de urât, despre care nu sunt pregătită încă să scriu. Un om pe care l-am iubit tare mult a încheiat socotelile cu lumea asta, şi încă îi simt dispariţia ca pe ceva de neconceput, mai apăsător decât un bolovan pe suflet.
  Revenind la scopul pastelului, şi anume acela de a vă încânta pe voi, şi de a mă distrage pe mine de la cele întâmplate în ultima vreme...


El e Rocky, cel mai Saint Bernard dintre toate potăile din sat :)


 Prin sârma ghimpată.


  Auriu.


  Eh, hai să vedem şi toamna din Braşov, că poate până mâine dimineaţă se scutură şi ce a mai rămas din ea.


miercuri, 24 octombrie 2012

Pastel de toamnă - partea a doua


  Îndrăzneală roşiatică.


  Nu ştiu cum s-o fi numind copăcelul ăsta, cert e că în fiecare an, cam în perioada asta, pe marginea uliţelor din sat apare peste tot, cu bobiţele-i roşii.


  Unul din locurile mele preferate din sat. Mi-aş petrece ore în sir privind apa, şi peştii care înoată în ea.


  Căluţul ăsta e al unei tanti care călăreşte. Încă nu am reuşit să înţeleg de ce mai tot satul o priveşte dubios, însă eu o admir, şi tare aş vrea să o rog să îmi dea şi mie câteva ore de călărie, pentru că nu am mai stat în şa de pe vremea când aveam vreo 5-6 ani.

  
  Biserica din sat, în mijlocul toamnei.

  P.S. Mai multe poze în partea a treia, că sa nu le epuizăm dintr-o dată, mai ales că stau cam prost cu inspiraţia scriitoricească în ultima vreme.


luni, 22 octombrie 2012

Pastel de toamnă - prima parte

  Pentru că nu mă pricep la versuri, şi cu atât mai puţin la pasteluri, vă arăt nişte fotografii făcute în weekend-ul ce tocmai a trecut, ca să vedeţi ce norocoasă sunt. De ce norocoasă? Pentru că sunt făcute în locul unde mă simt cel mai acasă.

  

   Dealurile din faţa casei, cu un amestec perfect de conifere şi foioase multicolore.


The Cat(s) on the hot tin roof. 


Chiar dacă e octombrie târziu, munca la câmp nu s-a încheiat.

 
  Bobocii de astă-primăvară s-au transformat în răţuşte în toată regula :)


  Am mers, şi am mers îndelung pe o uliţă din sat, până în locul unde ştiam eu că sunt brânduşe până toamna târziu, şi, iată-le! Nu multe, e drept, însă movul lor şi culorile Piliştei din fundal fac să merite tot efortul.

  Partea a doua a pastelului foto o păstrez pentru mâine, ca să mai avem cu ce ne clăti ochii, bine?


sâmbătă, 20 octombrie 2012

Surpriza de azi


 Un coş cu mere roşii, zemoase şi dulci, şi crizanteme de al căror miros mă îndrăgostesc în fiecare toamnă, primit de la bunica mea adoptivă, pe care o iubesc, la rându-mi, nespus.

PS. Duminică frumoasă, dragilor!

marți, 25 septembrie 2012

Astenie de toamnă

  Demult spuneam eu că astenia nu are cum să existe (cel puţin în cazul meu) primăvara. De ce aş fi astenică primăvara, când totul e frumos, e soare, ziua are tot mai multe ore, înmuguresc copacii, cântă păsărelele şi totul în jur parcă râde cu viaţa? De ce nu e astenie de toamnă?
  Ei bine, zilele trecute citeam un articol despre... astenia de toamnă. Exista, într-adevar (nu sunt eu nebună), iar eu întrunesc toate simptomele.
  Mi-e somn mereu, sunt indispusă, nu am poftă de nimic, am impresia că nu mă odihnesc, deşi îmi respect (as usual) programul de somn, şi mănânc mult.
  Mda, probabil că au uitat să menţioneze printre simptome şi lipsa acută de inspiraţie, care mă face să închid în mine orice idee, pentru că am impresia că nu o pot transpune în realitate. 

  Mă topeşte un dor de vară, şi parcă ziua de ieri, şi cea de azi mi-au făcut în ciudă. A fost atât de cald, de soare şi frumos, încât îmi venea să plâng la gândul că peste vreo lună-două vom încălţa cizmele. Eh, alţii(/altele) au umblat cu cizmele de iarnă toată vara, dar asta e o altă problemă.
  
  Partea bună e că am camera, dar şi restul casei plină cu flori. Pe de-o parte, pentru că duminică a fost ziua lui papa şi toată lumea bună aduce flori atunci când e musafir, pe de alta, pentru că, după ploaia de vineri, în gradină au înviat florile de tot soiul, şi nu am rezistat să nu aduc câteva şi aici, la Braşov, drept consolare pentru faptul că e toamnă. 
  E toamnă şi nici măcar poezia frunzelor nu o mai putem savura, pentru că au murit demult, de prin iulie, când au început să se ardă în plină caniculă. E toamnă şi ziua se face mică, mică, de parcă ar vrea să fugă de noi, de oamenii cărora şi-aşa nu ne ajung orele ei. Mă uitam zilele astea, că pe la orele 19, e aproape întuneric afară, îţi vine să caşti, să faci o baie caldă şi leneşă, să pui pijamalele pe tine şi să leneveşti aşa, până soseşte Moş Ene pe la gene.
 
  Vouă cum vă e toamna? Prieten sau duşman?:)

sâmbătă, 1 septembrie 2012

Ca la început de toamnă

  Ieri am citit ce am scris anul trecut, la sfârşitul verii. Dacă vreţi să (re)citiţi şi voi, găsiţi aici. Nimic nu s-a schimbat. Iubesc vara din tot sufletul meu, cu aerul ei fierbinte şi cu nopţile dormite cu fereastra larg deschisă. O iubesc pentru seninul de dimineaţă, pentru stelele presărate în întunericul fiecărei nopţi, pentru Soarele care m-a bronzat şi vara asta, pentru bălăcelile de care mi-e un dor teribil iarna.
  Cu toată dragostea mea pentru vară, nu am putut să îi împiedic plecarea nici anul ăsta. Aşa că, azi-dimineaţă m-am trezit în septembrie.
  Toate bune şi frumoase, dacă nu ar fi fost o zi mai ocupată şi plină de activităţi decât una obişnuită. Acum, înspre seară, am primit un pachet de toată frumuseţea, de la mamaia mea (e, de fapt, sora bunicului meu) de la Tulcea. Ca în fiecare an, au ajuns la mine plăcintele ei dobrogene, cu brânză de capră şi mărar, invelite în aluat simplu, încreţit, mai bune decât orice gustare de pe lumea asta. Şi, chiar dacă în toamna asta se împlinesc şase ani de când nu am mai fost la mamaia, păstrez cu drag amintirile din vacanţele pe care le petreceam la ea, şi îmi promit să o vizitez cât mai curând.

  Voi, dragilor, cum întâmpinaţi toamna, şi cum vă împăcaţi cu plecarea verii? Tare mi-e urâtă perioada asta, mai ales dacă e să mă gândesc că  se face din ce în ce mai frig, încep ploile acelea interminabile, care îţi dau peste cap dispoziţia...


luni, 27 august 2012

Cel mai iubit desert de vară

  Dacă ar fi să mă întrebaţi ce anume aş mânca încontinuu vara, aş răspunde bruschete cu roşii, mozzarella şi busuioc, dovlecei, şi pepene. Însă la partea de desert, ceea ce aş putea mânca în cantităţi infinite sunt găluştele. 


Cu prune sau corcoduşe, aşa cum făceau saşii, pe vremuri :).

miercuri, 8 august 2012

Imagini de vară


 În fiecare dimineaţă, berzele din preajma comunei se adună pe pajişte, la "vânătoare" de broscuţe şi şoareci:). Nu ştiu dacă v-am spus, dar berzele sunt o slăbiciune de-ale mele. Sunt atât de mari, şi totuşi atât de graţioase, încât nu ai cum să nu le iubeşti. Ţin minte că, atunci când eram mică, fiind în vacanţă la Valea Nucarilor, prin septembrie am văzut stolurile de berze zburând către ţările calde. De atunci nu am mai avut onoarea asta, însă îmi place ca de fiecare dată când trec pe lângă case ce au cuiburi de berze să le privesc îndelung.


  Chiar dacă suntem de-abia în august, bunicul a strâns deja recolta de ceapă şi usturoi. Seceta nu le-a lăsat să crească mai mult, însă arată superb împletite:).


Piliştea, muntele din spatele casei mele. E superb şi impunător din orice unghi l-ai privi.

Oamenii gospodari se aprovizionează cu fân pentru iarnă.

  Apusul de sâmbătă seară. Nu cred că e nevoie de cuvinte.


miercuri, 1 august 2012

Debut de august


Azi-dimineaţă, stând cu ai mei la o cafea, am făcut constatarea că astăzi, deşi e de-abia 1 august (uf, când o fi trecut vara pe trei-sferturi deja?!), pădurea are nuanţe accentuate de septembrie târziu.
  
  
  În rest, toate bune şi frumoase. Aştept din nou canicula, căci mi se pare că e suspect de frig afară, mai ales noaptea.


vineri, 27 iulie 2012

Ponta la Palat


  La Palatul Buckingham a avut loc un banchet găzduit de familia regală în cinstea Jocurilor Olimpice. Printre Michelle Obama, Regina Elisabeta a IIa şi diverşi demnitari din ţările participante la Olimpiadă, iată şi mândrii reprezentanţi ai tărişoarei noastre. 
  Ştiţi cum e, într-un buchet de trandafiri, chiar dacă au si ei spini, tot se deosebesc mărăcinii. Eh, uite tot cam aşa s-au deosebit şi-ai noştri de restul lumii prezente la Londra- Victor Ponta, într-un constum şifonat, care pare mai degrabă pijama de noapte (nu are nicio importanţă preţul costumului, dacă nu ai auzit de fierul de călcat e tot degeaba), Daciana, ştearsă şi banală, mai urât îmbrăcată şi decât dacă ar merge la piaţă să îşi facă aprovizionarea cu murături.

  Aş vrea să fi spus macar că sunt ai noştri, cu ei defilăm, însă mă abţin...


marți, 24 iulie 2012

În prag de referendum

1. Mi-e scârbă să deschid televizorul.

2. Mi-e silă să îmi găsesc în fiecare dimineaţă cutia poştală plină cu mizerii USL-iste, despre cum arată un buletin de vot, şi cum trebuie aplicată ştampila, evident, pe DA.

3. Mi-e ruşine mie să văd oameni în toată firea, poate şi de-o vârstă cu bunicii mei, împărţind pliante, fluturaşi, mergând cu placarde în mâna pe stradă, împărţind în stânga şi în dreapta nişte ziare în care nici nu vreau să ştiu ce scrie, deşi azi-dimineaţă îmi fusese oferit unul.

4. Azi-dimineaţă, mă îndreptam spre bunici, însă am deviat drumul ca să intru să le cumpăr îngheţată de la un supermarket din apropiere. Mă întâlnesc cu o doamnă în vârstă, cunoştinţă de familie, pe care o ştiu de când m-am născut. Vorbim ce vorbim, şi când întorc capul la dreapta văd două femei (pe care le cunoşteam), urland pe stradă şi oprind oameni şi maşini (căci în apropiere era o trecere de pietoni), ca să le ofere materiale anti-Băsescu. Continuând discuţia, lângă noi apare o femeie de vreo 65-70 de ani, care mai-mai ne bagă sub nas un ziar de propagandă, iar în momentul în care am refuzat-o, m-a prins de umăr şi mi-a spus că pentru noi, tineretul, se luptă ea. I-am spus să aibă grijă, să nu cumva să facă vreun infarct de la atâta agitaţie, şi să fie amabilă să nu mai pună mâna pe mine.

5. Ţin să îi mulţumesc domnului Ponta. Da, îi mulţumesc pentru că, în fiecare zi, negreşit, la ora 13, când se afişează cursul valutar, mă ia cu palpitaţii şi simt cum mi se urcă sângele până în cap.

6. Mi-e şi teamă să mă gândesc că sunt oameni în ţara asta care cred în tot ceea ce le promit Ponta şi Floarea Puturoasă, mândrul preşedinte interimar.



joi, 5 iulie 2012

Un vis împlinit

  De câteva zile, parcă traiesc un vis. Nu-mi vine să cred că am terminat facultatea, că am luat licenţa, că de două zile pot dormi noaptea fără să am insomnii şi să visez proceduri, procurori şi contracte, iar că ziua o pot petrece doar stând în pat şi privind pe pereţi, sau lucrând câte-un mărunţis.
  E prima oară, după multe luni, în care sunt leneşă. Şi nu vă puteţi închipui cât este de bine. 
  E bine să ai satisfacţia că ai dobândit prin muncă ceva ce ţi-ai dorit de mic, e bine să îţi simţi visul împlinit. Şi asta compensează orice preţ pe care l-ai plătit- nopţi nedormite, zile agitate şi cu prea puţine ore, cearcăne, şi, cel mai important, un fir de păr alb. L-am descoperit când mă pregăteam să plec la proba scrisă a examenului de licenţă, şi, cine ştie, poate că el a fost cel care mi-a purtat noroc, deşi am făcut o criză de nervi când l-am zărit.
  
  Dragilor, de astăzi sunt în vacanţă, oficial fără nicio grijă. În momentul de faţă mă relaxez cu ceea ce puteţi vedea aici. Şi, în plus, încerc să elucidez ce se întâmplă cu Luna, de e dodoloaţă de vreo trei zile încoace, şi aud că va mai sta aşa pentru ceva timp. A propos de asta, dacă stiţi voi mai multe, edificaţi-mă.

marți, 3 iulie 2012

Uitasem cum e

  Nu mi-am mai permis de câteva luni să îmi decretez O zi liberă. O zi în care să stau şi să privesc pereţii, să cos, să bijuteresc ceva, să lâncezesc cu Bubu la umbră, sau o zi în care să merg la cumpărături, fără să mă grăbesc să ajung acasă, ca să nu pierd din orele de învăţat.

  Astăzi a fost prima zi, după nu ştiu cât timp, când m-am trezit la ora 8. La ora 6 m-am trezit din instinct, şi dădeam să caut cărţile ca să citesc. M-am calmat şi mi-am pus capul la loc pe pernă când mi-am amintit că stresul cel mare s-a terminat ieri. 
  
  Mă opresc aici. Mă duc să mă bucur de ziua asta frumoasă. E deja iulie, iar vara îmi scapă printre degete.

duminică, 1 iulie 2012

Numai azi nu-i mâine

  De fiecare dată cand s-a întâmplat ceva important, am consemnat aici. Ei, mai sunt şi unele lucruri pe care le-am păstrat doar pentru mine, însă, în genere, îmi place să las o redare cât mai fidelă a ceea ce am trăit, simţit şi gândit la un moment dat.
  În momentul de faţă număr orele pană la examenul de maine, cel mai important şi cel mai greu de până acum. Şi, slavă Domnului, am trecut (cu bine) de multe, multe examene.
  Nu mi-e frică. Mi-ar fi ciudă doar să îmi bat joc, acum pe ultima sută de metri, de patru ani de şcoală. De şcoala pe care mi-am dorit-o de mică, şi pe care nu am urmat-o nici pentru că aşa mi-a zis mama, şi nici pentru că era pe val.
  Mi-ar fi ruşine să dezamăgesc. Pe mine şi pe toţi cei care mi-au fost alături în aceşti ani, şi nu doar acum. Am primit încurajări de la multe persoane, cărora le mulţumesc şi le rog să mai spună şi mâine la prânz o rugăciune pentru mine. Niciodată nu strică o vorbă bună în plus pusă la Cel de Sus.
  Scumpii mei, sper să ne auzim mâine după-amiază, cu o greutate imensă în minus apăsându-mi umerii, obosiţi ce-i drept, dar să ne auzim ca să vorbim de bine. Să iasă totul bine, mulţumitor de bine, să fim sănătoşi, şi să ne stăm alături şi în alte împrejurări ce vor urma. Cât despre mine, nu-mi vor ajunge niciodată cuvintele şi faptele să vă mulţumesc îndeajuns.


joi, 28 iunie 2012

Căncescu s-a reapucat de cimentuit zidurile Cetăţii

  Dacă vara trecută vă arătam cât de sublim se scorojeşte cimentul aplicat cu nesaţ pe Bastionul Postăvarilor (şi nu doar acolo!), acum, ca prin minune, cimentul a reapărut, pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale.
  Analizaţi, aşadar, pozele din august anul trecut (le găsiţi aici) şi pe cele de astăzi, şi comparaţi:)



  




joi, 21 iunie 2012

Toate bune şi frumoase cu Năstase

 Astăzi a fost cea mai lungă zi din an. Şi are de-a face cu solstiţiul doar parţial, pentru că solstiţiul e un nimic în comparaţie cu tevatura condamnării şi tentativei de sinucidere a lui Adrian Năstase.

  A nu se înţelege că am ceva cu cineva, însă mi se pare amuzant cum în prag de vizită la penitenciar l-au apucat bolile. Aseară l-am văzut pe la o televiziune din astea zgomotoase, pe tribunul Vadim, care îi plângea de milă bietului "Adi", care e bolnav de diabet, boală descoperită acum nu ştiu câţi ani. Ok, e o boală urâtă, ştiu asta pentru ca bunicul meu o are demult, însă în etapa de dezvoltare în care a ajuns medicina, diabetul nu poate fi considerat o boală mortala. O poţi duce mulţi ani, desigur, cu puţină cumpătare la mâncare multă şi plină de glucide, cu un doctor bun şi medicamente adecvate.
  Mai apoi, în momentul sosirii ambulanţei, tot Vadim o compătimea pe "doamna Dana", care vezi Doamne, în cadrul fiecarei înfăţişări la procese a plâns, a leşinat şi tot tacâmul.
  Nu ştiu de ce, dar episodul cu pistolul pus la tâmplă şi glonţul deviat l-am mai văzut într-un film. Nu ştiu în care exact, pentru că nu mă uit la filme, însă a fost o regie pe care chiar şi eu, needificată în domeniu, o pot categorisi ca ieftină.
  Mi se pare un pic ciudat ca un om să îşi tragă un glonţ în gât, să iasă pe targă din casă, dar să fie conştient şi cu ochii larg deschişi. Ba să mai şi supravieţuiască neoperat o noapte întreagă, asta ţine deja de domeniul SF-ului. 
  Astăzi de dimineaţă am auzit tot felul de stirişti care îl plângeau pe "fostul premier" deoarece suferă de diabet, tensiune, glandă tiroidă, şi nu mai ştiu câte alte afecţiuni (căci deh, sărmanul, n-avusese bani să se trateze până acum), plus un glonte-n gât.
  
  Simpatică familia Năstase. "Simpatică", zic. Pentru că nu îmi plac oamenii care joacă un teatru ieftin în care vor să pară victime. Pentru că urăsc oamenii care atunci cand sunt în varf iau în zeflemea justiţia, iar atunci când justiţia le da în cap îşi răscolesc sau inventează boli pe care în fuga spre parvenire nu au avut timp să le trateze, sau, mai simplu, îşi trag un glonţ în cap, în speranţa asigurării gloriei eterne şi a trezirii milei unui întreg popor. 
  Dacă un om, deşi condamnat, s-ar ştii nevinovat, nu şi-ar trage un glonţ în cap. Ar sta la închisoare cât ar sta, o lună, două, nouă, dar ar dovedi că este nevinovat. În privinţa asta, Năstase a făcut o recunoaştere tacită a vinovăţiei sale, dar şi o dovadă neaşteptată de laşitate.


 

luni, 11 iunie 2012

Roze post-electorale

  Ziua de ieri m-a agitat teribil. M-am dus la vot pe la ora 9, în speranţa că nu voi întâlni pe nimeni. Însă am avut surpriza ca la şcoala la care erau organizate secţiile de votare pentru strada mea şi străzile adiacente să fie coadă. În curtea şcolii mişunau zeci de oameni care ieşeau, şi alte zeci care intrau. 
  Înăuntru m-am certat cu un neghiob de supraveghetor sau cum s-o fi numind, care mă ghida agasant în ce urne să introduc buletinele. I-am spus că nu e cazul să mă trateze mai rău decât pe un nevăzător şi că am învăţat încă de mică să citesc, astfel încât mă descurc excelent şi singură.

  M-au enervat teribil nişte mesaje primite pe telefonul mamei, de la PPDD, despre care aflu cu stupoare astăzi că s-a situat aproximativ pe un loc neaşteptat în preferinţele electoratului. Cu oameni care au mers la grătar, s-au îndopat cu mici şi bere, şi-au fiert creierii sub soarele torid, iar mai spre seară s-au prezentat la vot, niciun rezultat nu mă mai miră.

  Astăzi, însă, totul în oraş a revenit la normal. Singurele lucruri care mai amintesc de campania isterico-electorală sunt banner-ele atârnate pe clădiri (unele chiar istorice) din care zâmbesc sfidător nişte chipuri urâte, pe care nici toată vopseaua de păr din lume nu le poate salva de schimonosirea cauzată de impresia prepotenţei.

  În fine, ajung într-un punct frumos. În Parcul Central, unde toţi trandafirii au înflorit, parcă mai frumos ca oricând, în cinstea verii care a început în forţă, cu soare şi caniculă. Nu, nu mă plâng, îmi place să mă topesc de căldură.



  Să vă spun ce anume caută cucoana asta aici. Am văzut-o că iese de pe aleea parcului, intră pe gazon, îndreptându-se cu precizie spre un rond de trandafiri. A ochit unul alb, mare, frumos, cu codiţă îndeajuns de lungă pentru  standardele ei. S-a aplecat, l-a rupt, iar aici îl îndesa într-o sacoşă. Halal comportament!




 
  Printre atâţia adolescenţi ocupaţi cu orice altceva mai interesant, cum ar fi Internetul, sau statul atârnat pe terase, şi altele, această domnişoară hrănea porumbeii.


duminică, 10 iunie 2012

Cu ocazia alegerilor locale

 
  Partidul Poporului, cea mai mare tâmpenie născocită de la facerea Pământului încoace, trimite mesaje, taman în ziua alegerilor.
  Sunt curioasă de unde mama naibii aţi găsit numărul de telefon şi de ce tineţi neapărat să augumentaţi greaţa pe care mi-o provocaţi.


marți, 5 iunie 2012

.ro

  Am sesizat, târziu cel mai probabil, căci am multe altele pe cap în perioada asta, că blogul meu s-a mutat pe blogspot.ro. 
  Nu ştiu cât de nouă e informaţia şi nu ştiu nici în ce măsură pe voi, cei care mai trageţi cu ochiul pe aici, vă redirecţionează de pe vechea adresa aici.
  Aşadar, ori de câte ori vă e dor de Oana, tastaţi cu încredere lifeistooshorttobeunhappy.blogspot.ro.:)


miercuri, 30 mai 2012

Înaripaţii fac baie :)

  Am făcut pozele astea de acum vreo săptămână şi jumătate-două, însă de-abia acum mi-am amintit de ele. O simplă trecere prin parc, şi iată ce-am găsit: 









 
   Ultimii doi stau în punctul de observaţie :)


luni, 28 mai 2012

Ultima sesiune

  De ceva vreme, orice-aş face, simt că se încadrează în categoria lucrurilor făcute pe ultima sută de metri. E într-adevăr, o perioadă de ultimă sută de metri, însa mă exasperează senzaţia asta că nu îmi ajunge timpul. 
  Ştiu, sunt unii oameni cărora nu le pasă nici în momentul Z, preferând să îngraşe porcul în ajun sau să recurgă la tot felul de trucuri, însă eu nu sunt aşa. Mă încadrez lejer în breasla oamenilor care fac imposibilul pentru a termina ceva cu bine, chiar dacă imposibilul înseamnă să nu dorm noaptea din pricina faptului că îmi repet în minte again and again tot ceea ce trebuie să ştiu, să reţin şi să folosesc.
  Exigenţa e obositoare. Mi-am dovedit-o de nenumărate ori, însă nu pot altfel. Cred că e un lucru moştenit de la tata, chiar dacă mă încăpăţânez să cred că nu semăn cu el. El e cel mai exigent (în sensul bun) şi meticulos om pe care îl cunosc. Şi, cu toate astea, nu e ordonat. Eu sunt, şi tocmai de-asta cred că nu semănăm.
 En fin, nu despre asta vorbeam. Mai e o lună şi vreo săptămână în care trebuie să îmi pastrez integritatea mintală. După, poate să se întâmple orice. 
  Însă până atunci, totul trebuie să iasă bine. Să fiu mulţumită, să nu dezamăgesc şi să nu mă dezamăgesc. Tocmai am vorbit adineauri la telefon cu o persoană dragă şi mi-au dat lacrimile cand mi-a spus că se roagă în fiecare zi ca să-mi fie bine. 
  Mâine fac un prim pas din cei o sută de metri rămaşi. E important să nu mă împiedic, aşa că las scrisul şi mă duc să mai răsfoiesc paginile pe care le-am mâncat, băut şi visat în ultima saptămână şi ceva. 
  Vă las cu o muzică frumoasă. Perfectă chiar, aş spune :).





vineri, 18 mai 2012

Alicubi Aristotel


  Chiar dacă nu mai tronează, de mânuţă cu autoproclamatul ,,viitor primar" Cătălin Leonte, pe turnul Casei Sfatului, Aristotel e peste tot şi oriunde. 
  Îndreptându-mă spre Braşov, am remarcat acest minunat panou electoral, plasat în Teliu. Am mai zărit unul, în care apare împreună cu primarul Hărmanului, chiar în giratoriul din dreptul localităţii, pe DN 11. 
  
  Priviţi câtă tinereţe în podoaba sa capilară, cât cinism în rânjetul afişat. De-abia aştept alegerile, ca să nu te mai văd nicăieri, niciodată!


miercuri, 16 mai 2012

După patru ani

 
  În octombrie 2008, am început facultatea împreună cu alte circa 170 de persoane. Anul nostru a fost împărţit în doua serii şi în opt grupe. Până anul trecut, am fost în grupa a şasea. Anul acesta am fost în grupa a treia. Acum, în mai 2012, am pus punct facultăţii împreună cu alte 85 de persoane.
  Iar în fotografia de mai sus suntem noi, cei mai curajoşi luptători de pe parcursul celor patru ani, luptători ce vom duce ultima bătălie în următoarele două luni. Două luni la finalul cărora să ieşim învingători şi să avem motive să ne bucurăm şi mai mult decât am făcut-o la cursul festiv şi la banchet!