vineri, 26 februarie 2010

(Bună) dimineaţa de vineri...

Somn perfect azi-noapte.
La 7.45 am. aud nişte bâzâituri ca de ţânţar, prin dopurile antifonice. Îmi ridic capul ciufulit dintre perne, scot dopurile, unul câte unul... Bâzâitul era de fapt muzică. Scumpul meu vecin asculta mirificul hit de chefuri, nunţi, înmormântari ori botezuri, "Puşca şi cureaua lată"...

Noroc cu soarele ăsta frumos de afară, că n-am putut sta îmbufnată mai mult de 10 minute.
Să aveţi o vineri frumoasă
(şi fără poluări fonice), dragilor !


miercuri, 24 februarie 2010

Bunul-simţ dispare odată cu generaţiile

Stând şi meditând, mi-am amintit de un episod "stradal", trăit într-una din săptămânile trecute. Se făcea că mergeam pe un trotuar de prin Braşov, când încă era multă zăpadă îngheţată pe jos.
De-o parte şi de alta a trotuarului, şi-aşa îngust, se găseau mici troiene de zăpadă, iar în mijlocul lor, o cărăruşă care de-abia dacă-ţi cuprindea lăţimea unui picior.

Merg eu ce merg, la un moment dat trebuia să virez dreapta. Din sens opus, venea un bătrânel, care se deplasa anevoios, sprijinindu-se într-un baston. Fiindcă era imposibil să trecem unul pe lângă altul, instinctiv, m-am oprit, făcând un pas în lateral, pentru ca bătrânelul să nu fie nevoit să escaladeze troianul de zăpadă pentru a-şi continua calea. Am rămas uimită când i-am simţit privirea imbiindu-mă să trec eu, bietul de el oprindu-se deja, jumătate sus pe un troian. M-a pus, ca de altfel numeroase gesturi ale bătrânilor, pe gânduri.

Stimabililor ce vă consideraţi bărbaţi adevăraţi, câţi dintre voi mai ştiu să dea întâietate unei femei? Câţi dintre voi îi mai deschid unei doamne uşa, şi câţi dintre voi îi permit să intre pe acea uşa prima? Câţi dintre voi îi ţineţi haina unei femei atunci când se îmbracă? Câţi dintre voi îşi mai amintesc să aşeze scaunul unei doamne? Câţi vă mai amintiţi să îi deschideţi unei doamne portiera maşinii? Şi, câţi dintre voi mai ştiu că primul într-un loc public, spre exemplu un restaurant, intră bărbatul?

Puţini. Mie-mi ajung degetele de la o mână ca să-i număr pe cei care nu dau greş niciodată în astfel de circumstanţe. Veţi spune, probabil, ca în multe alte cazuri, că sunt un pic nebună, dar răspunsul unui bărbat la întrebările de mai sus ar trebui să constituie un criteriu de alegere pentru orice femeie, care se respectă ca femeie. Pentru simplul fapt că mie, una, mi-ar crăpa obrazul să apar însoţită în societate de un om care nu are un bagaj considerabil de bune maniere.
Poate fi considerată o atitudine vetustă, şi în acelaşi timp nedemnă de secolul 21, dar nu doar eu consider că bunele maniere nu se demodează niciodată. Dacă asta s-ar întâmpla, tot progresul social, din preistorie şi până în prezent, ar fi în van.
Se poate lesne observa, cu precădere printre conaţionalii noştri, cam ce dezastru ar însemna caducitatea bunelor maniere. În acest sens, mă limitez la a vă relata şi vouă faptul că ultima dată când am fost la teatru, au existat indivizi, deloc puţini la număr, care nu doar că au intrat în Teatru cu şepci ori căciuli bine trase pe urechi, ba mai mult, şi le-au păstrat pe capete pe toată durata piesei.


Scriind rândurile de mai sus, mi-am amintit cum, într-un speech din cadrul unui concert, maestrul Tudor Gheorghe condamna nu atât lipsa de maniere a bărbaţilor, cât faptul că femeile se complac în situaţia respectivă, aş adăuga eu, doar pentru că ei sunt bărbaţi, iar bărbaţii îşi pot permite orice.
Ca să conchid, mi-ar plăcea să mai spun un lucru, anume acela că nu doar genul masculin suferă de lipsa manierelor, ci şi personajele de gen feminin, care dintr-un motiv sau altul, ori din pricina emancipării, au început să adopte nişte atitudini golăneşti pe cât de neadecvate, pe-atât de deranjante. Aştept încă prilejul ca o "madamă" dintre acestea să mă calce pe coadă, pentru a putea încropi o poveste şi o morală.




marți, 23 februarie 2010

O parte lene, trei părţi răsfăţ, rezultă zile de vacanţă

De două zile nu doar că miroase a vacanţă, ci chiar E vacanţă.

După ce sâmbăta a fost o zi superbă, în care am evadat din cizme şi haine groase, am avut timp să beau un ceai şi să iau cina (exact ca în copilărie) la bunicii mei, duminică am tras o spaimă de toată frumuseţea. Toată după-amiaza, şi până înspre seară, a nins. Mărunt, mărunt de tot, cu vântul de rigoare, care îmi izbea particulele îngheţate de pielea obrazului.

Ieri am început săptămâna de vacanţă, săptămână în care am hotărât că nu-mi va păsa de nimic, şi că mă voi relaxa până mă voi plictisi. De parcă cineva ar putea să se plictisească de relaxare...
Tot ieri am început relaxarea printr-o plimbare prin jurul casei. E curios, mă plimb în tot oraşul, dar rareori se întâmplă să iau pulsul vecinatăţii. O plimbare, plus un shopping, că nu se poate altfel.
Azi m-am relaxat la coafor. Podoaba mea capilară tânjea, şi ea, după destindere. Mai ales după sesiune, când e şi ea stresată, la fel ca şi posesoarea.
Mâine... mâine nu ştiu ce fac. Îmi place să cred că voi ajunge la Dobârlău, unde-mi voi aşeza un chaisse-longue la soare, voi îmbrăca un tricou, şi îmi voi încălzi oasele.
Poimâine am o întâlnire importantă.
Vineri... probabil că un shopping. După haine de primăvară.
Sâmbătă, teatru, în compania lui maman, pentru că am cam neglijat-o în ultima vreme.
Duminică, o carte bună şi mult somn, ca să acumulez energie pentru o nouă săptămână.

În plus, faptul că vremea se tot încălzeşte şi e uscată reprezintă o mare bucurie pentru mine, pentru că aşa voi putea să merg mai des pe jos, ceea ce vă recomand şi vouă;).




Cum puteţi avea o patrulă de poliţie chiar la voi acasă


Am descoperit setul-minune în timp ce eram în căutare de cadouri pentru ziua lui Luca:)).


luni, 22 februarie 2010

Să mori tu, Băsescule?!


Prim-
marinelul ţării mai scoate una pe gură: "(...)
cred că la 99% dintre români le plac cântecele ţigăneşti, nunţile ţigăneşti, le plac cântăreţii, Adi Minune şi alţii, le plac manelele". Întreaga divagaţie, aici.

Personal, nici că aş putea fi mai mândră de faptul că fac parte din restul de 1%.




4 ani de Luca :)


Dacă el a fost atât de melancolic în faţa faptului că împlineşte 4 ani (ce n-aş da să mai am vârsta lui!), eu, peste o lună şi jumătate, cum ar trebui să mă comport :))?


sâmbătă, 20 februarie 2010

Ştim să vorbim. Asta demonstrează noul bac...

După cum bine ştiţi, în debutul acestei săptămâni, elevii claselor a 12a au susţinut proba orală a examenului de limba română.
Examen simplisim, cu un text la prima vedere, pe care trebuia să demonstreze că l-au şi înţeles. Marea noutate au constituit-o calificativele acordate, în funcţie de cum au reuşit să impresioneze comisia de examinare- experimentat, avansat, mediu, începător.

Partea curioasă de-abia acum vine. Centralizarea rezultatelor spune că cei mai buni elevi au fost cei prahoveni. Vă veţi întreba de ce e curios... Vă zic eu- nu sunt cumva prahovenii (laolaltă cu majoritatea sudiştilor) cei care promovează vorbirea cu "decât" (e.g. "Avem decât 5 musafiri."), plus alte inepţii menite să ne pocească limba???
Primii de la coadă sunt bucureştenii, harghitenii, şi bihorenii. Harghitenii şi-o merită cu vârf şi îndesat, pentru că nu puţini sunt cei care nu ştiu o boabă româneşte.

Braşovul e pe nicăieri, nu apare în niciun procentaj. Curios şi cazul acesta, mai ales pentru că vă pot spune cu siguranţă că Braşovul constituie zona în care limba română beneficiază de cea mai pură vorbire
(pentru cei care nu mă cred- puneţi mâna pe nişte studii de lingvistică!).

Update: M-am liniştit. Au apărut şi rezultatele alor noştri.


vineri, 19 februarie 2010

E vineri? S-a terminat s(tr)esiunea!!!

A sosit şi ziua Z. Cu tot setul de nervi, din cauza tuturor imbecililor, care din dorinţa de a se simţi importanţi şi băgaţi în seamă (chiar dacă asta înseamnă înjurăturile a sute de studenţi) s-au gândit că n-ar fi rău să ne strice programul, tocmai într-o zi frumoasă de vineri, când păsărelele au cântat încă din zori (asta vă spun sigur, pentru ca sunt trează de la 6), soarele a strălucit puternic, iar străşinile au curs continuu, zi numai bună de savurat in aer liber.

Oricum, senzaţie ca asta întâlnim o dată la jumătate de an universitar. Ţi-e sete, ţi-e foame, pe mine m-au durut călcâiele de stat în picioare, dar când ieşi de la ultimul examen... nimic nu se compară!
Aşadar, ca să fie treaba oablă, declar deschise vacanţa, aripile noastre, precum şi cheful de distracţie (momentan nu ne încearcă decât cheful de somn... dar weekend-ul e lung, noaptea de sâmbătă e promiţătoare, iar duminică... duminică e aniversarea lui Luca:D).

Dragilor, sunt prea entuziasmată, şi în acelaşi timp prea obosită ca să mai pot scrie ceva.
Weekend plăcut, cu mult soare!!!


miercuri, 17 februarie 2010

Sugestie pentru doamna Nuţi


Dacă tot v-aţi gândit să plătiţi 850.000 de euro pe indicatoare de orientare turistică, v-aş aminti că printre atracţiile care au nevoie de un astfel de indicator-minune, care să îndrume vizitatorii, se numără şi Cetatea Râşnov.


Nu cred că există persoană care să fi vizitat Cetatea şi să nu fi observat...(cel mult!) tăblia poziţionată la începutul macadamului ce duce înspre vârful dealului.

Dacă tot dăm un ban (şi ce ban!!!), măcar să stăm în faţă, şi să nu mai avem nici măcar prin vreun cătun uitat de lume ceva care să arate ca în poza de mai sus.



marți, 16 februarie 2010

Raţionament marca Boc, elucidat

Într-una din serile trecute, am deschis televizorul (mare eveniment mare), şi în timp ce butonam în căutarea a ceva îndestulător de inteligent pentru a putea fi privit, îmi apare-n drum OTeVeul. Superbă televiziune, şi mai superb moderator- la ora aia era papagalul de Diaconescu. Invitatul, un cap-pătrat şi mai mare- stimabilul domn premier, Emiluţ Boc.
În cele 30 de secunde în care am zăbovit pe canalul cu pricina, Boc zicea, citez, că deşi şomerii sunt mai mulţi acum, la începutul anului, numărul lor va scădea în ultimul trimestru al acestuia.

La faza asta o întreb pe maman, care era lângă mine, unde mama lu' Boc dispar, sau unde se angajează cei mulţi din prima parte a anului, care vor fi puţini în ultima? Pleacă şi se angajează pe Marte, sau...?!
În faţa întrebării, maman zice: Îţi scapă ceva. Şomerii cei mulţi nu pleacă nicăieri, ci devin puţini prin sinucidere;).

PS. Acum încerc să desluşesc şi logica aritmetică a afirmaţiei 18-16=4.


duminică, 14 februarie 2010

Proasta nu e proastă destul dacă nu e şi... europarlamentar!




Prima oară e întâmplare, a doua oară e din greşeală. A treia oară se cheamă PROSTIE!


Doi ani de blogguit

Da, atât se împlinesc azi, de când am încropit coltişorul ăsta de blogosferă.

Doi ani de când am transformat locul acesta într-un salon cu tapet în tonuri de roz, peste care am aşezat tablouri în care am pictat întâmplări de viaţă, hazuri de necazuri, aspecte ale societăţii în care trăim, salon în care v-am primit cu drag pe toţi cei care v-aţi făcut obiceiul de a mă vizita ori de câte ori poftiţi a mă citi.

În aceşti doi ani, deşi veţi spune că folosesc un clişeu, am evoluat odată cu locşorul ăsta. Şi când spun evoluţie, mă refer atât la scriitură, cât şi la subiectele abordate. În privinţa subiectelor abordate, aş putea motiva îndesirea lor prin faptul că de-a lungul acestor doi ani mi-am dat seama că nu doar eu şi trăirile mele contează în viaţă şi merită sesizate, şi că e păcat ca şi alte aspecte ale vieţii noastre, a tuturor, fie că vorbim de lucruri frumoase, cu care ne putem mândri, fie uneori deranjante, să nu fie expuse aici.

Mie, una, îmi place să laud locul ăsta- cui îi place, bine, cui nu-i place, iar bine. Nu scriu doar pentru mine, nu scriu nici pentru trafic (ştiţi voi- degeaba e mult, dacă e prost), scriu pentru voi toţi, de dragul lumii ăsteia uneori atât de colorate, şi de asta îmi revine onoarea de a vă mulţumi, încă o dată, atât pentru răbdarea de a citi sute de postări (le-am contorizat acum, sunt 530), cât şi pentru frecvenţa vizitelor voastre în salonul meu cu tapet roz.


joi, 11 februarie 2010

Piesă de rezistenţă din "arhitectura" braşoveană


Da, vedeţi bine, acela se doreşte a fi un gard!

Acum, am şi eu o întrebare pentru cei din Primăria Braşov, mai precis, pentru cei de la Serviciul Autorizări şi Disciplină în Construcţii: Cine birocraţia voastră a dat autorizaţie de construcţie pentru aşa ceva?!?!?!

PS. Daţi un click pe poză pentru a observa mai bine combinaţia dintre uşi de dulap, uşi de debarale comuniste, uşi de... maşină ar mai lipsi!:))




miercuri, 10 februarie 2010

S-a dat startul Velăntaino-circotecii

Startul s-a dat demult, dar am rămas eu în urmă cu subiectul.

Nici nu-şi intrase luna februarie pe deplin în drepturi, că toate ziarele, toate televiziunile, şi toţi bezmeticii îndrăgostiţii lumii au început să vină cu propuneri. Cei mai din popor se consolează cu o sărbătoare câmpenească dedicată lui Velăntain, ori cu o căsătorie de-o zi (aţi fi surprinşi ce pumni în cap v-aţi da dacă ar ţine pentru totdeauna!). Băjeţii şi pipiţele de Dorobanţi o ard prin cluburi, cu acadele în formă de inimioară în gură:D. Cei din high-class îşi surprind femelele cu excursii pe-ale căror destinaţii nici nu le pot localiza pe-un glob pământesc.
În ceea ce priveşte ofertele de petrecere a lui Velăntais Dei în urbea noastră, săptămâna trecută am văzut un mirific reportaj de la piscina lu' Puchianu Paradisul Acvatic, unde doi idioţi în chiloţi (un el şi-o ea!), înarmaţi cu pahare de şampanie, ne făceau o demonstratie, pe viu, cum am putea să ne delectăm în fabuloasa zi în care tot Universul iubeşte. Plus că şi-acolo se pot încheia one-day marriages. Ceea ce mi se pare foaaarte tare e că, atunci când a fost întrebat de către reporter dacă ar vrea ca mariajul de o zi să se transforme într-unul permanent, şmecherul a dat-o-n cu bâta-n baltă. Cu pretena lângă el. Pretenă care mai avea puţin şi se sufoca de plăcerea one-day marriage-ului. Vorba cuiva: Frumos, dacă te vede mă-ta, face infarct!

Zilele astea mi-e dat să citesc despre un aşa-zis târg al lui Velăntain, la poalele Tâmpei. Mă scuzaţi, cică nu e târg, ci Carnavalul lui Valentin. Aş vrea ca cineva să pună o bombă acolo, dar mă gândesc că e păcat de Olimpia.

Eu, de Velăntains, ca şi anul trecut, şi anul celălalt, şi tot aşa, fug din oraş. Şi mă duc singură, într-un loc frumos, unde mă bucur de aer, soare, şi linişte.
Voi ce faceţi de Velăntains?:))

PS. Acum serios, ziceţi şi voi dacă n-ar fi mai frumos să le lăsăm americanilor Valentine's Day. Acolo are farmec, pentru că oamenii au şi bunul-simţ în ceea ce priveşte sărbătorirea lui, această zi neînsemnând că trebuie să ţipi în gura mare pe străzi şi la televizor că îţi adori jumătatea, ci e suficient să îi dăruieşti un home cooked meal, sau o valentină (felicitarea tradiţională).
N-ar fi mai bine să ne sărbătorim noi Dragobetele nostru? Sau chiar mai bine, să ne aratăm dragostea în fiecare zi, şi să renunţăm de la o mai arunca ostentativ în ochi celui/celei iubit/e doar cu prilejul unei singure zile?


Idee de biznis etnobotanic

Ieri deputaţii au votat pentru proiectul de lege care ar interzice comercializarea plantelor cu proprietăţi halucinogene. Care-i va fi soarta, dacă Băselu o va promulga, toate astea ramân de văzut. Ca să nu rămână mai prejos, Boculeţ a emis o Ordonanţă de urgenţă a Guvernului, care va "curma" orice tentativă de vânzare a viselor, susceptibilă de pedeapsă de la 6 luni la 3 ani.

Dacă şmecherii au umplut, pe rând, oraşele, cu nenumărate astfel de buticuri, eu mă apuc de trafic.
Am în grădină o tufă de salvie, plantă foarte căutată în rândurile amatorilor de vise- 60 ron/gram- în fiecare an strâng o cantitate însemnată de frunze. Mai am în casă şi două ghiceve cu dafini-gigant- în jur de 70 ron/gram. Frunzele le strânge maman atunci când le toaletează ramurile.
Având în vedere că domeniul etnobotanic va deveni ceva asemănător fenomenului imobiliar din anii trecuţi- iar amatori se vor găsi indiferent de câte ordonanţe emite Emiluţ- unde mai pui că, dacă extind producţia, în câteva luni o să ajung la toate televiziunile, umflându-mă în pene cât de expertă în business sunt, şi cât de mult am muncit eu pentru bani.

PS. Pentru cei mai grei de cap, acest post e o glumă. Frunzele de salvie le folosesc pentru ceai, ori maman, la mâncăruri mai dichisite, iar dafinul, idem.


marți, 9 februarie 2010

Coşmarul unei nopţi de iarnă

Ca să ne înţelegem de la bun început, coşmar=migrenă.

De ieri după-amiază, de pe la ora 6 pm, a început să mă doară capul. Tot un pic, pic, pic, până am simţit că îmi cade. Am luat tipicul pumn de pastile- niciun, dar NICIUN efect. Pe la ora 21 am cedat, şi m-am culcat- poate, poate, îmi va trece în somn.
În timp ce dormeam, simţeam cum îmi zvâcneşte capul. Nu pot să descriu senzaţia, cert e că e insuportabilă, e ca şi cum s-ar agita nişte pietre colţuroase în interiorul capului.
În jur de ora 2:50 am, m-am ridicat în capul oaselor, şi de-abia apoi în picioare, pentru că durerea era atât de intensă încât simţeam că aş putea să leşin în orice secundă. M-am deplasat, cu chiu, cu vai, pană la fereastră- ningea. (Urăsc iarna!).
Am trezit-o pe maman, i-am zis, aproape printre lacrimi, să-mi facă ceva, că mult nu mai rezist. Biata de ea mi-a adus iar un pumn de pastile, nişte pliculeţe de prafuri-minune, mi-a făcut şi un ceai, le-am înghiţit pe toate... şi am început să simt că ard. Termometru- temperatură 37.7. Primul lucru care mi-a trecut prin cap: Superb, sunt ca o epavă, şi peste 10 ore eu am examen.
Mi-am înfăşurat capul într-un şal, mi-am ridicat toate pernele, şi am mai stat aşa, cu ochii în tavan. Pe sub şal, zvâcniturile continuau, tot mai dese şi mai intense.
Am băut ceaiul, am ronţăit lămâia, am mai privit pereţii, şi am adormit.

Acum două ore, când m-am trezit, durerea aproape că dispăruse, dar nu şi pulsaţia, mai ales când mă mişc brusc, râd, sau mă aplec.
Un duş, o cafea... un griş cu lapte şi dulceaţă de vişine. Cearcăne, paloare, şi senzaţie de om bolnav. Peste trei ore am examen.

Un lucru e cert- nici celui mai mare duşman nu i-aş dori să simtă ce am simţit eu azi-noapte.


luni, 8 februarie 2010

Ciubotele Nuţicăi

Deştepţii/ele care s-au legat de faptul că Nuţi Udrea s-a dus pe pârtia cea noua de la Gura Humorului încălţată cu cizmuliţe Christian Dior, în valoare de câteva sute de euro, fie cred că, dacă un accesoriu e de firmă, atunci trebuie ţinut în vitrină, "de bun", fie crapă de ciudă pentru că ei/ele n-au încălţat în viaţa lor altceva decât încălţăminte de plastic, de provenienţă Dragonul Roşu.

O fi Nuţi rea, o fi meritat urmărită penal, o fi şireată, o fi mai-ştiu-eu cum, dar cu cizmele ce-aveţi???


vineri, 5 februarie 2010

Treburile-s oable

Primul lucru pe care mi l-am pus în cap azi-dimineaţă, când m-am trezit, a fost să fac un set de analize. După s(tr)esiune, că n-am timp acum.
Al doilea să-mi sun stomatologul. Ca şi cum toate cele n-ar fi-ndeajuns, de ieri mă doare o măsea. Ciudat aspect- nu m-a durut niciodată nimic, pentru simplul fapt că iubesc dentistul, iubesc să mă duc la dentist, şi implicit, fac controale dese, şi reparaţii şi mai dese. Ciudat, repet, ciudat!
Al treilea, era să pic jos (oare se poate cădea şi sus?) când m-am ridicat din pat. Am ameţit. Noroc că-s relativ mică de înălţime, şi nu e distanţă mare între mine şi podea.
Al patrulea, să repet la Administrativ ceea ce-am învăţat în debutul săptămânii. Zilele trecute m-am intoxicat cu exproprieri, constituiri/reconstituiri de drepturi de proprietate, Legea Fondului Funciar, ş.a. Şi nu, nu sunt cuvinte în chineză. Date fiind acestea, administraţia publică centrală/ locală, atribuţiile Preşedintelui, ori ale Guvernului, mi se par piece of cake.
Al cincilea, dacă nu se termină odată cu iarna asta, nu ştiu ce fac! Zilele trecute, când am scăpat de ianuarie, mă superentuziasmasem la gândul că mai e doar O lună de iarnă. Lună, lună, dar ce ger e afarăăă!
Al şaselea, termin cu pălăvrăgeala aici, şi mă apuc de citit, pentru că maine dimineaţă am examen.

Să aveţi o vineri frumoasă, şi să vă îmbrăcaţi bine dacă ieşiţi afară:).


joi, 4 februarie 2010

Sublima fineţe a româncelor...

De când mă ştiu, urăsc să văd masculi veritabili scuipând pe stradă, din 5 în 5 metri. De departe cel mai frumos tablou e atunci când tatăl merge laolaltă cu fiul, şi fac un fel de întrecere, dar asta-i altă poveste.

Azi, mi-a fost dat să mă aflu pe o străduţă a urbei- eu şi maman pe unul din trotuare, o femeie, pe celălalt.
Noi vorbeam când am auzit un sunet ciudat, venind dinspre latura opusă a străzii. Ne întoarcem privirea... femeia de pe trotuarul celălalt tocmai horcăise îngrozitor de urât, şi se afla în plin proces de- mă scuzaţi- scuipat.


Mai puteţi opina ceva...?


miercuri, 3 februarie 2010

Imaginaţia constituie motivaţia. Mai nou.

De câteva zile, nu ştiu ce-i cu mine, dar n-am starea necesară de a întreprinde nimic util cu adevărat, nici mie, dar nici societăţii. Mă durea tot corpul, cu toate masajele şi cremele din lume, aş fi dormit încontinuu, iar dacă n-aş fi dormit, probabil că aş fi stat cu corpul între perne, cu un castron plin cu salată de fructe, din care să mai gust din când în când.
Cu toate astea, n-am dormit. Am rezistat cu stoicism, pe aste două picioruşe, ba chiar şi cocoţată pe tocuri. Mda, cert e că n-am avut chef de nimic:D.

Azi-noapte, înainte de a adormi, mi-am pus în gând dorinţa ca de azi să mă simt şi eu în stare să fac ceva. Să învăţ, mai precis, pentru că zboară zilele pe lângă mine, fară niciun spor.
Azi-dimineaţă- c'était autre chose déja. M-am trezit hotarâtă- nu se mai putea aşa! Mi-am adus brusc aminte de faptul că îmi doresc ca peste 10-20 de ani să-mi petrec sezonul rece într-o căsuţă situată pe o coastă însorită, căsuţă ce va fi plină cu coşuleţe cu cochilii de scoici, si în a cărei verandă să mă pot odihni în voie, într-un balansoar. Mai pe scurt, să-mi permit luxul de a sta departe de muncă, ţară, şi stres măcar 4 luni pe an.
De dimineaţă şi până acum, am dat gata aproape un sfert din cele 700 de pagini de drepturi reale principale, unde mai pui că le-am învăţat în balcon, într-un fotoliu, la soare, şi m-am bronzat:D.

Concluzie: când simţim că the world is crashing down, că nu mai avem chef să ridicăm niciun deget, că nimeni şi nimic nu ne mai merită, haideţi să ne amintim de cel mai iluzoriu scop al vieţii noastre. Doar aşa ne vom mobiliza ca sa tragem cu dinţii de viaţă, reuşind să îndepărtăm de noi toate episoadele pesimiste şi care ne fac să strâmbăm din nas, şi vom apropia visul nostru de posibilitate.

Staţi şi voi măcar 5 minute la soare, în pat, în scaunul de birou, afară, ori pe unde vă aflaţi- veţi fi (măcar azi) mai optimişti ;) !



marți, 2 februarie 2010

Februarie?

Ştiţi că mai e doar o lună de iarnă?
Ştiţi oare că suntem tot mai aproape de sandalele comode, de rochiţurile flu-flu, şi de pantalonii scurţi?:D

In the mean time, suntem în continuare afundaţi în cizme. Azi-dimineaţă, la cafea, calculam că sunt deja 4 luni de când le port, şi încă una (în cel mai rău caz, două) în care aş mai putea să le port.
Sunt nerăbdătoare să scap de ele, să scot la înaintare papuceii comozi, din piele subţire şi colorată, să dau uitării prin dulapuri toate fularele, mănuşile şi băscuţele, pe care, oricât de feşăn ar fi, NU le mai suport.
De-abia aştept să dau frâu liber crocodilului din mine, ca să stea zile-ntregi să se prăjească la soare, şi să schimbe zeci de straturi de piele. Iar maman să se tot ia de mine că risc să fac insolaţie:D. Degeaba îi tot explic că, la ce relaţie de iubire există între mine şi Soare, ar fi imposibil ca el să-mi facă vreodată vreun rău.

De câteva zile... de fapt, de când ninge cu fulgii ăştia mari de-ţi sparg capul, îmi place să-mi amintesc senzaţia aceea nemaipomenită care te încearcă atunci când afară e caniculă, şi singurul refugiu răcoros pe care îl ai e iarba. Care, după o îndelungă şedere, ţi se lipeşte de pielea spatelui şi de cea a mâinilor, şi îţi lasă dunguliţe reliefate, asemănătoare cu pielea feţei, cea de după somn.

Vine vaaaraaa!!! (Nu poate fi iarnă forever!)

PS. Curios e faptul că aseară admiram fulguiala asta multă şi apoasă, care căpătase o culoare rozalie, nespus de plăcută ochiului, şi că, mă lăudam eu, weekend-ul ăsta mă duc să mă bucur de zăpadă.
M-am decis: nu mă mai duc nicăieri, pentru că, deşi e frumoasă, nu-mi place deloc iarna.


luni, 1 februarie 2010

Sport nou pentru Mitici

După cum bine ştiţi (ori ba), de câteva săptămâni s-a dat startul atribuirii de numere de înmatriculare cu 3 cifre. Momentan doar în Bucureşti, pentru că se risca rămânerea în criză de numere cu 2 cifre, dat fiind faptul că mai sunt disponibile doar vreo 200.000.
Atât le-a trebuit meltenilor de Bucureşti, că s-au şi înfiinţat cu gipane, cu merţane, şi eSeLuri, la Serviciul de Înmatriculări, ca să-şi completeze şmecheria. Ce ştiu eu, n-or mai fi piţipoancele care-atârnă de-o cafea prin vitrinele din Dorobanţi satisfăcute la vederea numerelor cu doar două cifre?

Cert e că, deşi la început, toată afacerea asta le dă deja bătăi de cap celor de la Înmatriculări, dar constituie şi o adevărată gimnastică a minţii pentru toţi băieţaşii de capitală, ce se vor bate, care mai de care, în... combinaţii!