sâmbătă, 31 octombrie 2009

Copiii lor...



Copiii noştri... se consideră exploataţi de către părinţi atunci când sunt rugaţi să ducă resturile menajere la pubela de la capătul blocului. Se simt bătuţi la cap atunci când sunt întrebaţi dacă şi-au făcut temele pentru ziua următoare, sau dacă şi-au învăţat lecţiile. Şi, în aceste cazuri, preferă să bată ţurca, pe româneşte spus. Găsesc că e mult mai uşor să umble fară scop pe străzi, să mâzgălească ziduri, să arunce cu corcoduşe după bătrâni (am văzut sceneta astă-vară), să înjure băgându-şi şi scotându-şi organe, şi trimiţându-se unii în mamele celorlalţi. Unde mai pui că literatura este ceva desuet- Internetul este baza!- de teatru sau balet n-au auzit nicicând- sunt nişte termeni la fel de vetuşti ca şi bunicii lor. Şcoală nu trebuie prea multă, căci părinţii oricum nu vor să-i facă nici medici, nici avocaţi- asta mi-a spus o cunoştinţă, cu ani în urmă, când fiul său picase examenul de capacitate.

Şi unii se mai miră că fetiţele de grădiniţă, la întrebarea "Ce vrei să devii când vei fi mare?", au răspuns în cor "Nevastă de fotbalist!".

Doamna Toamnă nu se dă bătută



Anul trecut, pe vremea asta, toamna plecase deja, cu frunze cu tot.

Rămăseseră doar copaci golaşi, ce parcă aşteptau zăpada să-i îmbrace.

Ieri am avut ocazia să mă plimb pe o straduţă a Braşovului (din păcate, n-am avut şi camera foto), unde toamna era încă absolut splendidă, şi de unde am cules un bucheţel de frunze colorate (şi ce dacă unii vor spune că făceau asta pe vremea când erau în şcoala generală?!), pe care le-am aşezat frumos, într-un bol cu pietricele de pe birou.
Dacă tot e weekend, vă recomand, dacă nu să zăboviţi, măcar să priviţi, în trecere, Parcul Central. Prin natura lui, e un aranjament
artificial, însă toamna şi-a pus o amprentă atât de... naturală asupra-i, încât nu poate fi decât încântător ochiului.

E ultima zi de octombrie, şi probabil că mulţi dintre noi se gândesc cum şi când o fi trecut şi luna asta, sau la faptul că au mai rămas doar două luni până vom încheia orice socoteli şi cu anul acesta. Nu ştiu dacă e ceva bun sau rău, dar atâta vreme cât trecerea timpului nu ne îmbătrâneşte, ci doar ne îmbogăţeşte (experienţa, nu vă gândiţi la altele!), totul e în regulă.

Ca să dăm o notă zglobie acestei scrieri, astăzi e
Ziua Papiţoilor. Mda, Halloween. Mi-e pur şi simplu scârbă de cei pe care i-am tot auzit zilele astea discutând cu patos, despre unde şi cum vor petrece. Presimt că seara asta, prin oraş, vor bântui fel de fel de măscărici ieftini, cu apucături care mai de care mai... grozave.

All in all, să aveţi parte de un weekend relaxant, căci eu îl am deja, să beţi ceaiuri fierbinţi (anti-viroză, că tot e la modă), să vă plimbaţi prin locuri frumoase, pe care să le recomandaţi apoi şi altora:).

joi, 29 octombrie 2009

De prin urbe...

Mă gândeam zilele trecute, că, teoretic, repet, doar teoretic, ar trebui să fim cei mai fericiţi oameni. Avem nişte artere asfaltate mai ceva ca la Paris, de-ţi vine să te dai pe patru roţi cât e ziulica de lungă. Plus că avem atâtea, şi atâtea, şi atâtea... sensuri giratorii prin oraş, încât ne învârtim până ameţim... sau mă rog, prindem aripi.

Practic... nu suntem. Uite ce mai pot face sensurile giratorii, în afara bălmăjirii traficului.
Apropo de încurcat şi descurcat, propun ca la 200 de metri înaintea fiecărui giratoriu (nu că ar fi atâţia metri între două giratorii, dar...) să se monteze un soi de ghid de utilizare. Că eu, una, m-am săturat de gibonii care circulă în giratorii dând prioritate de dreapta.

Cum ne cântărim fericirea

Definiţia din DEX: FERICÍRE, fericiri, s.f. Stare de mulțumire sufletească intensă și deplină.

Ştim că trebuie să fim fericiţi, că trebuie, într-un fel sau altul, cu uşurinţă, sau ba, să o găsim, să o trăim, să o împărţim. Presupun că e ceva indus prin gene în fiinţa noastră, că e finalitatea unui quest continuu, la fel ca în romanele feministe engleze; că beneficiem fie şi de un strop din ea, iar de ştim să o "înmulţim", cu atât ne va fi mai bine. Ceea ce mi-e limpede e faptul că nu primim nici instrucţiuni de procurare, şi cu atât mai puţin de folosinţă (îndelungată). Poate că tocmai acestea sunt motivele pentru care o dobândim uşor, şi o lăsăm să ne scape printre degete, mai ceva decât argintul viu.

De cele mai multe ori, cel puţin în cazul meu, ori de câte ori simţeam că sunt atât de fericită încât aş putea să mă sufoc, ceva, oricât de mic s-a interpus, şi... m-a lăsat să răsuflu... şi să pierd şi ceea ce numeam fericire. Norocul a făcut ca imediat după, să îmi dau seama că fericirea sufocantă fusese, de facto, una de carton, construită fie după un plan prost, fie din material de proastă calitate. Şi tocmai de asta am decis că e mai bine să am parte de fericiri mici, cumpătate, dese, pe care să le pot împărţi, de care să nu mă plictisesc, şi nici să mă simt în vreun fel legată. Nu mă feresc să spun că atât lucrurile spirituale, cât si cele materiale, mă fac fericită. Mi se pare o tâmpenie să susţii că n-ai nevoie de lucruri materiale pentru a fi fericit- mută-te într-o cocioabă, mănâncă un codru de pâine uscată, îmbracă-te în zdrenţe, şi nu te spăla o săptămână- poate că după asta te vei gândi de două ori înainte de a afirma sus şi tare ceva. O tâmpenie şi mai mare e ideea conform căreia doar materialismul te poate duce pe culmile fericirii- mută-te într-un palat, înconjoară-te de lingăi, nu conduce limuzina, că doar ai şofer, stai cu nasul în tavan în permanenţă, iar la sfârşitul fiecărei zile de huzur, închide-te în turnuleţul tău de fildeş, singur-singurel- poate că după asta nu doar că te vei gândi de două ori înainte să afirmi inepţia, ci vei începe să apreciezi viaţa de "muritor". Vom numi aceste două cazuri "extreme", rezultând de aici că fericirea e, de fapt, "moderaţie".

Păstrez, de câteva zile, postul acesta în draft-uri. Pentru simplul fapt că m-am împotmolit aici, deşi ştiu că e o temă cu nenumărate abordări. Esenţialul e că titlul a pornit de la întrebarea pe care i-am adresat-o cuiva- "Ai nevoie de multe lucruri ca să fii fericit?"- într-una din serile trecute. Răspunsul lui, la fel ca şi al meu, a fost NU.
Dacă mărunţişurile vieţii sunt îndeajuns ca să formeze o fericire mare, vă las pe voi să-mi spuneţi.



marți, 27 octombrie 2009

Veşti. NEbune.

Probabil că picioruşele voastre s-au reobişnuit cu pantofii, care nu sunt nici ei sandale, dar sunt incomparabil mai comozi decât cizmele. Pielea voastră nu mai e nevoită să mai poarte asupra-i atâtea straturi de haine, precum a făcut săptămâna trecută. Fularele si băscuţele pot să mai aştepte.

Astea sunt lucrurile pe care ni le zicem cu toţii în sine, la fiecare deschidere a ferestrei, dimineaţă de dimineaţă.
În weekend îmi zicea cineva că s-au anunţat temperaturi colosale, chiar şi în luna noiembrie, vreme lipsită de precipitaţii de speriat- ce mai încolo, şi-ncoace, o vreme de vis.

Acum 5 minute, de parcă ar mai fi lipsit ceva din peisajul acestei minunate săptămâni, din care tocmai minunile lipsesc cu desavârşire, lăsându-se înlocuite cu dezamăgiri, amânări, şi altele, deschid Jurnalul Naţional. Ceea ce trona pe prima pagină m-a lăsat mască. Ahaaa, deci, dragi meteorologi, la fel cum s-a tot întâmplat anul ăsta, iar v-am prins cu minciuna. De unde soare, de unde cald, de unde atâtea vise de dormit în iarbă???

Decât să mai minţiţi poporul cu televizorul, mai bine vă lăsaţi de meserie, că sunteţi praf.

PS. N-aş fi vrut sub niciun chip, dar circumstanţele mă obligă să vă urez "Încotoşmănare plăcută!".


luni, 26 octombrie 2009

Luni, octombrie

Astăzi m-am trezit devreme, dar n-am avut ocazia să ajung departe, pentru că aproximativ toate s-au împotmolit.
Şi astfel am pierdut ceva ore bune făcând mai nimic util, nici mie, nici societăţii. Am mers pe trotuare răsturnate (la propriu!), am înghiţit praf, m-am lăsat în voia Soarelui, am mâncat fără să mai ţin cont de cura care nu m-a slăbit mai deloc până acum. Am dat de uşi închise- vă zic şi vouă, ca să ştiţi, si să nu vă bateţi capul aiurea vreodată- bilete la Operă se găsesc doar cu începere din ziua de marţi. Că aşa-i la noi, săptămâna începe de-a marţea...

Acum stăteam şi îmi lăsam nasul gâdilat de aburii unei cafele, şi mă gândeam că, într-un an, sunt zeci de astfel de zile. În care nimic nu vrea să meargă, în care toate se împiedică fără motiv, în care lumea e încruntată, chiar de Soarele zâmbeşte atât de frumos din înaltul cerului, de ţi-e mai mare dragul de viaţă; în care îi punem pe "dacă" şi pe "parcă" împreună într-o barcă, pe care o încărcăm cu saci întregi de negativism. Eh, în cadrul unor astfel de zile, e cazul să le mulţumim oamenilor acelora care le iluminează, printr-un cuvânt, sau mai multe, printr-un gest sau o privire.

De astfel de oameni, nespuşi de frumoşi, şi de surprizele pe care le au întotdeauna la ei, eu nu m-aş putea sătura niciodată.

(re)Găsit toamnă. Declar nepreţuită.

La umbra unui măr bătrân, din care, la intervale de câteva minute, mai cădea câte-un măr roşu-aprins, pocnind şi crăpându-se în iarba de la poalele pomului.

Pădurea e mai colorată ca niciodată. Mi-aş petrece o săptămână întreagă, moţăind la amiază în iarbă, doar pentru a mă trezi în faţa ochilor cu nuanţele-i ce se amestecă.

Din curtea unor vecini. Îmi pare că nu s-au inventat cuvintele care să fie îndeajuns de iscusite incât să poată descrie splendoarea unei astfel de picturi de toamnă, şi nici senzaţia pe care ţi-o conferă contemplarea ei.

Desertul meu pe ziua de ieri.

În weekend au fost 25 de grade, care au reînviat speranţa, au pus la colţ cizmele, şi au readus în atenţia mea papuceii comozi, tricourile, şi blugii suflecaţi (pentru că n-am crezut că va fi chiar atât de cald).


sâmbătă, 24 octombrie 2009

Totul merge ca pe roate în campanie

Ţin să îi anunţ pe onoraţii prezidenţiabili că, la noi în judeţ, toate e bune şi merge strună.

Azi-dimineaţă, nici nu ies bine de pe străduţa mea, că în intersecţia cea mai apropiată văd o voluntară PeNeListă. La fel şi în următoarea intersecţie.
În Tărlungeni bannere cu Crinişor.
În Budila, Băsescu pentru România!, slogan scris mai mult "de picior", decât "de mână". Voluntari rurali n-am văzut- probabil că erau încă prin grajd, mulgând vaca, capra, sau oile.


La întoarcere, la intrarea în Prejmer trona un banner gigant cu Mr. Geoană- frumoasă poza de campanie, chiar acceptabilă (măcar nu-i chior de-un ochi ca Băselu:D). La ieşire, acelaşi Băse pentru România. S-a gândit şi el, după 5 ani...

În Braşov... n-am mai văzut voluntari, dar pe Aurel Vlaicu era o maşină de campanie de-ale lui Geoană. Ştiţi voi, maşină cu cort cu poza lui în remorcă, ce se plimbă aiurea pe străzi şi bulevarde, cântând de mama
focului imnului de campanie.

Campania (oficială) a început ieri, 23 octombrie, anul de graţie 2009. A trecut doar O zi, şi judeţul, implicit ţara, e deja împânzit de materiale de campanie. Se mişcă frumos băieţii. Păcat doar că nu se mişcă la fel şi atunci când vine vorba de autostrăzi, sistem sanitar, justiţie, sau economie.

Până de alegeri, aşteptăm cu nespusă nerăbdare tapetarea tuturor stâlpilor, zidurilor, porţilor, picioarelor de poduri, clădirilor monument istoric, ş.a.m.d., cu afişe întruchipând mutriţele expresivo-constipate ale catindaţilor.

PS. Pe larg, despre banii cheltuiţi în cadrul circului ce tocmai a început, puteţi citi aici.
PS2. Pe faţada unei clădiri din Piaţa Sfatului a apărut un mash gigant, cu Antonescu.




Ziua Europeană a Justiţiei Civile

Da, stiu, cu toată multitudinea de culori ce mă-nconjoară în acest spaţiu, şi nu numai, n-aţi zice că am prea multe de-a face cu această zi.
Însă, de cele mai multe ori, aparenţele înşeală, şi tocmai de aceea, prin ceea ce studiez, prin cărămizile pe care le tot zidesc, pentru o formare profesională corespunzătoare, am avut ocazia de a profita de această zi.

Bazele desfăşurării anuale a zilei simbolice de 25 Octombrie, drept Zi a Justiţiei Civile, au fost puse în 2003, de către Uniunea Europeană şi Consiliul Europei.
Ceea ce mi s-a părut cu adevărat remarcabil a fost intenţia Ministerului Public, care a declarat, cu 2 zile în avans, Ziua Porţilor Deschise în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov, dar şi a instanţelor de judecată, în speţă, Tribunalul şi Judecătoria Brasov.
O televiziune locală s-a precipitat să spună că braşovenii nu s-au înghesuit să desluşească dedesubturile justiţiei locale. Probabil că au considerat că au prea multe cunoştiinţe în domeniu. Nu mai dezbat subiectul, căci m-am obişnuit deja să trăiesc între oameni care, puşi în faţa unei situaţii ce trebuie rezolvată, preferă să îl ia pe "nu ştiu" în braţe, sau, mai simplu, să înjure sistemul.

Eu am fost la Tribunal. Nu pentru că n-aş mai fi păşit pe-acolo, ba, din contră, ţin minte că eram mică şi-mi plăcea mereu să stau la palavre cu avocatul alor mei. Am fost cu aşa-zişii mei colegi (de ce îi numesc "aşa-zişi", asta e o altă discuţie)... care s-au minunat de toalete, de te-miri-ce uşi închise, sau deschise, în fine, fiecare cu ce-l doare.
Amabilitatea personalului de acolo (cea care ne-a întâmpinat a fost o seminaristă de-ale noastre, judecător, şi Preşedinte al Secţiei Comerciale) m-a lăsat... fără cuvinte. Şi nu mi s-a părut că se joacă teatru.
Cu toată agitaţia ultimelor luni, cu proteste, fără proteste, cu prime, fără prime, cu salarii şi nu prea, atmosfera din Tribunal era plăcută.
În Sala de Consiliu, Preşedintele Tribunalului ne-a ţinut un speech, deloc anost, ba dimpotrivă, foarte in touch cu realitatea, una din dovezi fiind faptul că, săptămâna trecută, completul de judecată al Secţiei Comerciale a avut pe rol 100 de dosare de faliment; săptămâna aceasta, numărul lor a fost de 150. Faceţi un calcul simplu, şi veţi vedea pe ce căi (ale pierzaniei), au fost duşi agenţii economici, atât de recesiune, cât şi de prostia guvernanţilor. Şi îmi cer scuze pentru duritatea exprimării, însă în astfel de situaţii, nu există eufemisme.
Am fost asiguraţi că nu vom regreta eventuala alegere de a deveni judecători, am fost puşi în temă cu un proiect de propunere legislativă, extrem de interesantă, a CSM, cu privire la înfiinţarea posturilor de grefieri-asistenţi, ce vor putea pronunţa sentinţe în cazuri de o importanţă mai redusă.

Ştiu cât de greu o duce sistemul de justiţie din România, şi cât de dispreţuiţi şi ponegriţi sunt judecătorii, cei ce asigură, în fond şi la urma urmei, realizarea binelui public, ştiu că există instanţe care sunt pur şi simplu în pericolul de a fi aruncate în stradă pentru neplata datoriilor, că nu mai există bani pentru consumabile banale, cum ar fi hârtia, şi tocmai de aceea vreau să vă spun clar, fără nicio gargariseală, că cei ce au organizat această zi la Braşov nu doar că şi-au dat silinţa, ci au fost adevărate gazde zâmbitoare, şi mai deschise decât s-ar fi aşteptat mulţi.

Unde mai pui că nici n-ar fi înghiţit braşoveni de rând, curioşi să vadă ce şi cum.


joi, 22 octombrie 2009

Cofetărie în bucătărie

De pe vremea anilor de liceu (vorbesc de parcă aş avea vreo 80 de ani), şi o colegă ne aducea ciocolată de casă absolut delicioasă, făcută de mama ei, visez, şi visez că, poate, cineva, vreodată, îmi va face şi mie o porţie, maaare, şi cu multe nuci.

Acum vreo lună, când eram la shopping, mi-am cumpărat o pungă cu lapte praf. Ăsta a fost primul pas. Cum am cumpărat-o, aşa am şi uitat-o pe unul din multele rafturi aglomerate cu de toate, din cămară.
Ieri seară, mi se căşunase să-mi fac compot de mere. Ca-ntotdeauna, am uitat câte linguri de zahăr trebuie să pun, şi am scos din sertar cartea de bucate. Nu ştiu cum, dar s-a deschis exact la ciocolata de casă. Cred că azi-noapte, pe lângă meditaţii la matematică (nu ştiu ce-i cu mine, dar văd că am coşmaruri!), am visat doar ciocolată de casă. Simţeam mirosul pudrei fine de lapte, dulceaţa, nucile sfărâmându-se. Ce mai, trebuia să fac ciocolata.

Aşadar, astăzi, după somnul eşuat de amiază, am suflecat mânecuţele-mi, am pus şorţul, şi am purces, din nou, spre tărâmul... creaţiei gustului. De-aseară, de când cu cititul ad-hoc al reţetei, chestia mi s-a părut simplă. Am decis să fac doar un sfert de reţetă, de acomodare, deci va trebui să înmulţiţi cu aproximativ 4 cantităţile de mai jos, pentru a ajunge la reţeta originală.

În 100 de mililitri de apă se pun 250 de gr. de zahăr, şi se fierb împreună, până se obţine un sirop.
În timp ce ele fierb, se amestecă 20 de grame de cacao cu pudra de lapte praf (130 de gr.).


Se ia siropul de pe foc, şi încetişor se toarnă prafurile, amestecând în aşa fel încât să nu faceţi cocoloaşe.

Mai adăugaţi o bucăţică de unt, în jur de 25 de gr.

După ce compoziţia s-a omogenizat, se adaugă nuci, fistic, sau alune, după preferinţă. Se amestecă şi ele.

Minunăţia are deja un miros de te lingi pe degete, şi tot ce mai e de făcut e să fie turnată într-o tăviţă, sau, dacă aveţi mai multă răbdare decât mine, în forme diverse. Se mai lasă un pic, ca să se răcească, şi apoi se pune pentru câteva ore la frigider.

Dacă n-a fost greu pentru o neîndemanatică într-ale gătitului, cu siguranţă că nu va fi pentru niciunul dintre voi, cei ce vă veţi încumeta să o pregătiţi.

PS. Pesica, dacă o să reuşeşti să-ţi deschizi Chocolate Shop-ul ăla în Alpi, promit să vin să îţi cofetăresc o tranşă de ciocolăţele de casă.





miercuri, 21 octombrie 2009

Căutatul gâlcevii cu lumânarea

Zăpăceala, locvacitatea şi încăpăţânarea, toate, plus încă o mie altele, îmi sunt atribute de frunte. E drept, vorbesc mult, dar nu sunt genul de om care doar vorbeşte. Sunt zăpăcită, dar am o zăpăceală ordonată- voi ştii mereu de unde, cum, şi ce să iau, dintr-o gramadă mai mult sau mai puţin ordonată. Încăpăţânată, nici nu încape indoială- calitate de Berbec înnăscut- nimeni nu poate să mă scoată din ale mele (culmea e că, în majoritatea cazurilor, încăpăţânarea mea e cea care are dreptate:D).

Cu toate cele înşirate mai sus, sunt paşnică. Nu îmi plac conflictele, de orice soi- de la certuri banale, şi până la războaie. În locul certurilor, găsesc mereu mai adecvată o discuţie civilizată, ce poate naşte soluţii prolifice ambelor părţi. În locul războaielor... aş face ceva ca să vin în sprijinul Lumii a Treia. Sunt prea mulţi bani, prea mult efectiv uman, prea multe planuri făcute în van, când toate astea s-ar putea "risipi" într-un mod mult mai... util. În fine, nu mă văd, cel puţin nu în viaţa aceasta, salvând Planeta.


Nu mă cert. Obişnuiesc, nu arareori să mai arunc câte-o replică, două, caustică. Însă nu-mi place să mă cert. Pentru că nu-mi place să fie zgomot în juru-mi, iar când doi sau mai mulţi oameni se ceartă, involuntar se face şi gălăgie. Tocmai de asta cred că pot număra pe cele 10 degete ale mâinilor, certurile pe care le-am avut. Nu pentru că n-aş fi avut cu cine să mă cert, însă... mă repet, nu îmi face nicio plăcere să mă cobor la nivelul intelectual, social, sau cum mai vreţi voi, al celor care mă instigă. Din punctul acesta de vedere, ieri a fost o zi istorică. M-am certat- e prea mult spus. I-am zis adevărul, care a deranjat, în faţă- corect spus. O simplă frază, rostită cu tonalitatea obişnuită a vocii mele, a declanşat, în colocutorul meu, un monstru urlător, cu faţă verde-albăstrie. Nu m-a speriat, n-am început sub nicio formă să ţip şi eu. S-a certat singur. S-a contrazis uluitor de prosteşte. A trântit o uşă, şi dus a fost. El a rămas cu nervii, eu cu satisfacţia de a-i fi spus ceva ce aştepta să fie spus demult. Întocmai ca un buboi plin cu puroi, ce de-abia aştepta momentul să plesnească.

Nu contează tema aşa-zisei cerţi, căci n-are nicio relevanţă pentru omenire... şi, sincer, a început să-şi piardă din importanţă chiar şi pentru mine- am obosit. Însă contează faptul că, după altercaţia avută, m-am simţit atât de bine, de-ai fi zis că am mâncat un castron plin cu dovlecei pané. (Paranteza 1:Nu ştiu dacă am apucat să vă spun, dar studiile mele încearcă să demonstreze că dovleceii pané ajută la secretarea de serotonină, şi, implicit, ne fac mai fericiţi:D. Paranteza 2: De luni, mă laud că sunt la cură- am de dat 3 kile jos- şi cred că d-asta văd doar mâncare.) N-am fost tristă niciun moment, ba mai mult, am chicotit cât a fost ziulica de lungă. Presupun că de-acum înainte nu va trebui decât să încerc/învăţ să mă cert, pentru că tare eliberatoare e starea post-ceartă.

De încheiere, o întrebare: voi vă certaţi? Dacă da, cu cine şi de ce? (De fapt, sunt 3 întrebări)

marți, 20 octombrie 2009

Planuri măreţe

De câteva zile, în fiecare dimineaţă, mă trezesc cu senzaţia că trupu-mi nu e altceva decât o felie de carne pentru şnitel, bătută cu un ciocan.
La fel şi azi-dimineaţă- nici n-am apucat să mă dezmorţesc, că aud bubuieli, ce de îndată au declanşat alarmele maşinilor. Tuna şi fulgera, asta după ce prognoza meteo promitea că de astăzi începând, vremea îşi va reveni la o stare mai normală. Acum, nu ştiu dacă tunetele şi fulgerele de octombrie ar trebui, sau nu, să mă mire, având în vedere faptul că, anul trecut, în plin decembrie, cerul se lăsase cuprins de arcuri electrice, iar văzduhurile trăsneau de-ai fi zis că se desfac.

Toamna asta ce nu mai e toamnă, ninsorile precoce, frunzele ce-au părăsit peisajul, deprimarea indusă oamenilor de către vreme, dar şi faptul că detest frigul, straturile de haine multe, umezeala, mă conving pe zi ce trece că trebuie să-mi duc la îndeplinire un vis, deloc recent. Anume, acela de a mă muta, pe timp de toamna târzie şi iarna, într-un loc însorit. În ţările calde. Şi să rămân acolo până când primăvara românească dă primele semne de înviere a căldurii.

Ar fi cea mai mare împlinire, pentru mine, dacă vreodată, peste 10, 20 de ani, voi ajunge să-mi permit să îmi achiziţionez o casă, cât de mică, pe o coastă unde Soarele îşi răsfrânge strălucirea 12 ore pe zi, şi pe a cărei terasă îmi voi putea lăsa pielea să zburde liniştită, neacoperită de haine groase. Să am în faţa ochilor doar orizontul ce îmbină o mare desăvârşit de albastră cu cerul, pescăruşi ce zboară deasupra plajei, şi castroane si coşuri cu multe cochilii de scoici, răspândite prin toată casa.

Cineva mi-a zis, chiar în dimineaţa asta, că am visuri de copil de trei ani. Şi, culmea, acel cineva ar trebui să ştie că, în general, tot ceea ce îmi pun în cap este dus la îndeplinire.

luni, 19 octombrie 2009

Delectare pe timp de ploaie



Am ales doar o mică parte din spectacolul Don Quijote, pus în scenă de către Baletul Operei din Paris. Vă recomand să îl urmăriţi în întregime- cu siguranţă nu veţi regreta:).

Recomandare suplimentară: Festivalul Internaţional de Operă, Operetă şi Balet.



Despre cei şapte ani de acasă


Cum de-ajungem să ne naştem, asta-i clar, sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Cum creştem- şi-asta e relativ simplu- cu mâncare bună, stil de viaţă sănătos, şi părinţi care să aibă grijă de noi. Cum trecem prin etapele vieţii, cum suntem educaţi, şi cum ne autoeducăm- asta-i greu. Sau complicat. Pentru că a educa un copil nu înseamnă doar a-l duce dimineaţă de dimineaţă la grădiniţă, şi, mai târziu, la şcoală. Trebuie, în primul rând, să îl modelezi în aşa fel încât să înceapă să înţeleagă dichisurile lumii, mecanismele ei, binele, răul, şi, cel mai important, oamenii ce o alcătuiesc.

În cazul meu (şi de data asta sunt cel mai la îndemână subiect), până la aproximativa vârstă de 5 ani, bunicii au fost cel mai aproape de mine, de dimineaţa şi până seara. Asta nu pentru că am avut nişte părinţi iresponsabili, ci pentru că viaţa de prinţesă presupune şi eforturi şi muncă. Nu zic că a a fost rău. Ba chiar deloc. Poate că unii vor spune că bunicii sunt demodaţi, însă eu zic că tocmai conservatorismul ăsta al lor e cel ce educă mai bine un copil.
Bunica mea m-a învăţat să fiu exagerată în unele privinţe, ceea ce îi scoate din sărite pe cei din jurul meu uneori. Mi-a indus mirositul mâncărurilor şi a băuturilor înainte de a pune gura pe ele, verificatul farfuriilor, tacâmurilor, paharelor, în care-mi sunt servite cele dintâi. Folositul şerveţelelor în exces- asta, recunosc, uneori mă enervează chiar şi pe mine. De schimbatul hainelor de vreo
enşpe ori înainte de a ieşi pe uşă v-am povestit deja.
Bunicul meu m-a învăţat să mă trezesc vioaie dimineaţa (nu degeaba a lucrat în Armată!), să îmi fac pantofii cu cremă, a încercat să mă înveţe să mănânc 3 feluri de mâncare la masa de prânz. Spun "a încercat" pentru că nici măcar acum nu reuşesc să mă înţeleg cu ciorba. Mai presus de toate mărunţişurile (importante, de altfel!), amândoi m-au învăţat ce înseamnă respectul, buna-cuviinţă, şi ceea ce apreciez cel mai mult- cuvintele "mulţumesc", "te rog", şi "poftim".

Aici voiam să ajung. Nu e metodă mai simplă de a desluşi ce îi poate capul unui om. E de-ajuns să îl asculţi preţ de zece minute. Să îi studiezi reacţiile în diverse ipostaze.
Din păcate, nu de puţine ori, am dat de persoane care în momentul în care nu înţelegeau ceva, scoteau nişte sunete, în loc de "
poftim?". Sunete gen "hhhăăă?", "ăăă", sau "ceee?"- cu nişte intonaţii de-ai fi zis că sunt scăpaţi de la Grădina Zoo. Ăsta e unul din obiceiurile care, pe mine, una, mă irită, oricât de dragă mi-ar fi persoana, sau oricât de binedispusă aş fi.
După cum ziceam, încă de mică, am învăţat că a cere ceva, de la o felie de chec, şi până la un serviciu, înseamnă a ruga. Cheia pentru a primi e a ruga. Un "
te rog" spus în momentele cheie face mai mult decât o sută de cuvinte. Nu e vorba de a peria pe cineva, sau a i te pune la picioare, ba din contră, o mostră minimă de respect faţă de efortul, mai mic, sau mai mare, pe care persoana în cauză urmează să îl facă pentru tine.
"
Mulţumesc!". Nu cred că există persoană care să poată spune că a auzit spunându-i-se "mulţumesc!" de prea multe ori. Pentru că majoritatea oamenilor pentru care facem ceva, oricât de mic, cărora le dăruim, sau pe care îi ajutăm, uită să mai şi mulţumească, de îndată ce se văd cu sacii în căruţă.

Acestea sunt doar trei exemplificări ale bunului-simţ elementar- cel ce n-ar trebui să lipsească din comportamentul niciunei persoane ce se consideră educată. Partea proastă e că văd din ce în ce mai mulţi oameni cu pretenţii, care se poartă întocmai pe dos de cum ar trebui. Care cred că lumea se va da de două ori peste cap, doar pentru că aşa vor ei, şi pentru că li se pare că totul li se cuvine.
Plecând de la premisa că cineva, cândva, pe când eraţi copii, v-a învăţat toate cele enumerate mai sus, şi că vouă fie v-au intrat pe o ureche şi v-au ieşit pe cealaltă, fie vă e pur şi simplu lene să le puneţi în aplicare, pentru că vă credeţi superiori oricăror alte specimene umane din jur, am o veste proastă: nu veţi putea niciodată pretinde ca societatea să vă răsplatească prin civilizaţie şi respect, dacă voi nu faceţi dovada aceloraşi atribute.


vineri, 16 octombrie 2009

Alexandra Nechita

Ţin minte, de când eram mai mică, reportajele despre descoperirea talentului ei, vernisaje, şi tablouri vândute pentru sume exorbitante.

Astăzi, după somnul de amiază, butonam telecomanda, temându-mă, ca în fiecare zi, să nu dau din nou de tot soiul de vedete de plastic, blonde a' lu şi a lu', sau cântăreţe cu o voce mai neplăcută auzului decât un răget de măgar. Însă, surpriză, la Happy Hour am găsit-o pe Alexandra. Mai frumoasă decât o ştiam de copil, deschisă, de o modestie aproape nemaivazută printre atâtea fiţe mioritice, fără ifose gen "Stai aşa, să-mi pun Vertu-ul pe masă (să vadă duşmanii că am)!", fără acid hialuronic în buze, sau sărmăluţe în cap.
Stă în Beverly Hills şi poate fi aşa. Ale noastre vedete de carton stau prin Ferentari sau Dristor, şi sunt... ştim noi cum.

În cazul Alexandrei, subscriu campaniei ProTV, "Jos pălăria!".





Update: Am găsit un interviu recent cu ea, aici.

În concordanţă cu vremea de afară



PS. E şi pentru tine, Pesica, pentru că o adori pe Shania, şi pentru felul în care ai încheiat aseară discuţia. Aveam nevoie să aud asta, mersi:)


joi, 15 octombrie 2009

Linişte nesperată

Nu zic că-mi place vremea de afară. E cumplit de frig, şi e prea timpuriu ca să port cizme, haine groase, şi fulare. Bate un vânt care-mi buimăceşte suviţele de păr şi-aşa zburlite. E un aer ce usucă pielea şi un îngheţ ce pare că ar putea crăpa şi pietrele.

Cu toate acestea, aseară am fost încântată să văd Tâmpa presărată cu zahărul pudră al zăpezii. Şi Republicii neumblată. Unde mai pui că fulgii mari cât palma se aşezaseră atât de frumos pe acoperişuri şi pe crengile copacilor. Ştiu, am spus-o deja, e mult prea devreme. Însă afară era o linişte atât de plăcută, în care îmi auzeam doar toculeţele cizmelor, şi cursul zăpezii topite, de-a lungul bordurilor. A fost întocmai liniştea pe care o căutam după o vară zgomotoasă. O vară întreagă, în care zi de zi, din zori şi până după miezul nopţii, mi s-a urlat în cap. La propriu- nu uitaţi că am un blestemat de parc sub fereastră.
Astăzi, la fel. Frigul a împiedicat specimenele ce-şi fac veacul acolo să iasă din casă. Şi a fost bine. Atât de bine încât am dormit la prânz ca un prunc, fără să mai fiu nevoită să mă enervez la auzul răcnetelor sau plânsetelor de ţânci isterici. Şi acum, e tot linişte.

Mă şi tem să mă gândesc cum va fi când vremea se va mai încălzi- vor reînvia cu toţii, precum muştele primăvara, la soare.


Sfat pentru Herr Johannis

De când mă ştiu, mă paşte o umbră de invidie la adresa Sibiului, în mare parte, pentru felul în care arată oraşul.

Spre deosebire de noi, care ne irosim energia înspre lucruri ce mai mult încurcă decât descurcă (vezi sensurile giratorii, şi alte minunăţii ale sistematizării rutiere), autorităţile locale sibiene şi-au concentrat atenţia înspre patrimoniul oraşului. Pe când Piaţa Sfatului a noastră este doar o umbră palidă a ceea ce ar trebui ea să fie, Piaţa Mare a Sibiului arată... că are viaţă. Clădirile sunt renovate, vopsite în culori vii, iar florile nu lipsesc. Noi avem o Casă a Sfatului de pe ai cărei pereţi se desprinde tencuiala, şi nişte ziduri medievale despre care, mai nou, un restaurator, expert în istorie medievală, afirmă că sunt renovate de mântuială, adicătelea, distruse forever.

Lovitura de graţie a venit în 2007, când Sibiul a fost declarat Capitală Culturală a Europei. N-a fost doar un titlu, ci o şansă ca oraşul să devină scena centrală a unor importante manifestări culturale. (Ce noi, Braşovul, n-am fi putut?)Poate că tot acest aspect l-a ajutat pe Herr Klaus Johannis să obţină cel de-al treilea mandat ca edil al Sibiului.

Nu ştiu câte lucruri bune a făcut, ştiu că unii îi contestă îmbogăţirea dintr-un salariu de bugetar, nu ştiu nici câte lucruri rele a făcut pentru urbe, însă mai ştiu că în jur de 80% din cetăţeni au pus ştampila pe numele lui. Ceea ce mă îndeamnă să cred că ar trebui să rămână acolo, pentru că acolo e locul lui. Când cineva spune Sibiu, spune Johannis. Pentru că a reuşit să schimbe chipul oraşului, prin accesarea feluritelor fonduri, şi în special, pentru că vrut să facă ceva, altceva, pentru oraş.

Prin analogie, Boc-poc a fost primar la Cluj-Napoca. Şi-a trădat electoratul, pentru a pleca printre politicienii de Bucureşti. Proastă alegere- dacă ar fi rămas acolo, cu oraşul lui, cu parcurile de amenajat, cu problemele clujenilor, nimeni nu l-ar fi dispreţuit atât. Nimeni nu l-ar mai fi înjurat. Nimeni nu i-ar mai fi sărit în cap pentru incapacitatea de a găsi nişte soluţii anticriză. De nu şi-ar fi băgat mâinile în altă oală, de pe alt aragaz, poate că nu s-ar fi ars. Cel puţin, nu atât de tare.

Update: Băselu s-a gândit că Lucian Croitoru s-ar mula mai degrabă pe funcţia de premier al României. Urmărim cu interes continuarea serialului:D


miercuri, 14 octombrie 2009

400

Adineauri mi-am aruncat privirea înspre arhiva posturilor de pe blog, şi, chiar de nu sunt un geniu într-ale matematicii, am observat că numărul celor de pe anul trecut, împreună cu cele de până acum, din anul curent, însumează 400.

Aşadar, împlinim (spun "împlinim" pentru că nu e doar o reuşită a mea, ci a voastră, celor ce aţi rezistat atâta vreme citindu-mă) 400 de textuleţe. Fericite, furioase, amuzante, cu poze, cu muzici alese, cu zâmbete, şi niciodată cu lacrimi. 400 de inşiruiri (reuşite, sau nu, asta doar voi o puteţi spune) de litere, cuvinte, şi rânduri. 400 de posturi în care am fost gura de aer proaspăt a unora, şi, mai recent, junghiul din coasta altora. Asta nu înseamnă nimic rău, ba dimpotrivă, o dualitate necesară.

Nu-mi rămâne decât să vă mulţumesc, şi să mă entuziasmez gândindu-mă cum va fi atunci când blogul va cuprinde 4000 de posturi:).

PS. Îmi revine cinstea să fac, atât mie, cât şi vouă, un mic cadou muzical, drept răsplată pentru fidelitatea afişată.




Deprimare perpetuă, de octombrie


Am făcut ochi pe la ora 8. Am deschis geamul- mirosul de iarnă de aseară se accentuase. Maşinile albe. Poieniţa de pe Tampa, albă. Vânt năprasnic, întocmai ca în toiul iernii. Bobiţele îngheţate se loveau cu putere de geam, de-ai fi zis că eşti în mijlocul unei furtuni de pietricele. Beau cafeaua în bucătărie, cu Bubu agăţat pe umăr. Vântul se înteţeşte, adunând în jardiniera de la fereastră zăpadă. Da, am zis zăpadă. În octombrie.

De supărare, o iau pe maman de o aripă şi ne ducem împreună să căutăm hainele de iarnă. Şi cizmele. Pe care pentru prima dată le-am purtat aseară- n-aş fi vrut cu niciun preţ, dar vremea nu mi-a lăsat altă opţiune. Am scos la înaintare blăniţele, mormanele de fulare şi băscuţe (daaa, am o pasiune şi pentru astea. Probleme?:D), cizmele şed cuminţi lângă un dulap, şi aşteaptă să-şi facă datoria.

Vântul s-a oprit. Dar a început, din nou, să ningă.

PS. Anul trecut prima zăpadă a fost în noiembrie. E clar că vremea a înnebunit de tot...


marți, 13 octombrie 2009

Ce contează azi

Ok, dacă e necesar, o spun şi eu: Guvernul-piticot a picat. Zic eu, a primit fix ce-a meritat, după cele 8 luni de mandat. Moţiunea de cenzură a constituit subiectul zilei, în ziare, la teve, pe stradă, la radio, cred că şi în Cosmos. Şi tocmai din acest motiv, n-o sa pălăvrăgesc şi eu, aici, pe aceeaşi temă. Pentru că astăzi s-au întâmplat lucruri mult mai importante.

Ştiam eu că toamna e un anotimp amăgitor. Acum e, peste o zi nu mai e. Azi, de pe coama Tâmpei au dispărut frunzele. Frunzele acelea perfect colorate, în nuanţe ideal îmbinate. Vântul le-a plimbat prin aer, le-a izbit de ferestre, de vitrine, de parbrize. Ploaia le-a condamnat la putrezire, lipindu-le de asfalt. Tălpile pantofilor le-au călcat, îngropând poezia toamnei. De-acum, au mai rămas doar crengi goale.

Tot azi, am făcut ordine în garderobă. Ca de nenumărate alte ori, am ajuns la concluzia că am prea multe haine. Şi că, implicit, acest fapt mă face să întârzii minute în şir, ori de câte ori trebuie să merg undeva. De ce? Vă zic acum. Am moştenit (printre multe altele) de la bunica mea maternă, un obicei... prost, zic unii, bun, zic eu. Obicei care constă în schimbatul hainelor de cel puţin 5 ori înainte de a ieşi pe uşa casei, enervându-i astfel pe cei ce staaaaau şi îşi lungesc urechile aşteptând. Uneori e amuzant, alteori mă face să mă întreb, eu pe mine, dacă nu cumva exagerez.
Şiii, cum ziceam, sunt prea multe haine. Şi n-ar trebui să fie, pentru că o dată la o lună-două, donez. Sau, poate că ar trebui să fie, dacă avem în vedere faptul că toamna asta mi-am achiziţionat (doar) 9 (!!!) fuste.
Or fi ele multe, dar decât să am pasiuni mai nocive, prefer hainele. Şi pantofii, of course.

Mâine, cu siguranţă că veţi ieşi din casă, pentru a purcede spre locul de muncă, şcoală, cumpărături, şi... ce mai vreţi voi. Vă sfătuiesc să vă îmbrăcaţi bine. Extrem de bine. Acum, seara, când am ajuns acasă, ningea. Şi am simţit, după câteva luni în care am crezut, ca în fiecare an, că vremea caldă va dura o eternitate, cum fulgişorii (pe jumătate lichizi, pe jumătate bocnă) se lovesc de pomeţii obrajilor. Şi de nas. Că tot veni vorba de nas, scoateţi puţin nasul pe fereastră- aşa-i că miroase a iarnă?

Că tot vorbirăm, întortocheat, si de vreme, dar şi de haine, am o... să-i zicem tot pasiune (?) pentru botoşei. Da, botoşeii sunt papuceii aceia croşetaţi, de îi poartă bebeluşii. Eh, eu am botoşei. Scurţi, medii, şi lungi. Cumpăraţi, că n-are cine să mi-i croşeteze. Astă seară i-am încălţat. Pe cei lungi. Botoşei am, ceai fierbinte, lângă, am. Îmi sună a tablou de iarnă.

Acum, spuneţi-mi şi mie, ce rost ar fi avut să parlamentez pe tema Boc-poc? De ce să mă (mai) agit pentru un guvern care nu s-a agitat pentru mine preţ de atâtea luni, când se petrec alte lucruri, mult mai importante?:D




luni, 12 octombrie 2009

La vache qui rit

Când eram mică, cea mai simpatică brânză era aceasta.

De îndată ce-am zărit văcuţa asta, mi-am zis că ea a fost cea care i-a inspirat.
Zâmbeşte pentru că mănâncă brânduşe. Poate că movul lor o va transforma în văcuţa Milka.


duminică, 11 octombrie 2009

Piersicuţă de toamnă



Oarecum speriată de avertismentele meteo pe care cam toate televiziunile le-au strigat în ultimele zile- cum că acesta ce tocmai s-a încheiat a fost ultimul weekend frumos (ultimul? Ultimul din toamnă, din an, din viaţă?!)- şi cum pe mine mă apucă dorul de ducă înspre locuri însorite, liniştite, şi populate doar de oameni civilizaţi, azi de dimineaţă am pornit hotărâţi înspre Dobârlău.


Aveam planificaţi şi nişte musafiri (v-am zis că în curte n-am nimic cu ei) care ţineau cu tot dinadinsul să se preumble prin pădurile din jur, în căutare de ciuperci. N-aveam de gând să mă caţăr pe niciun coclaur, să-mi rup hainele prin fel de fel de arbuşti aplecaţi şi dornici să-mi scoată ochii, şi nici să culeg ceva ce în mod posibil m-ar fi putut otrăvi.
Aşadar, toată dimineaţa mi-am petrecut-o împreună cu
maman, în curte, grădinărind florile, tăind uscăturile, greblând nişte iarbă tunsă săptămâna trecută, şi făcând o minicăpiţă. În linişte. Doar linişte. Papa a făcut pe ghidul prin pădure- i-a plimbat pe musafiri vreo 20 de kilometri în sus şi-n jos (bine le-a făcut!), de-au venit rupţi de obosiţi şi cu sacii goi, căci n-au găsit nici picior de ciupercă.

N-a lipsit tipica plimbare pentru poze, căci toamna e mai superbă (ştiu deja că "superb" nu are grade de comparaţie, nu săriţi!) ca oriunde şi oricând, şi tare mă tem că, de vor veni ploile, toată minunăţia de pictură înfrunzită se va îndrepta-n zbor spre sol, şi se va preface în covor. N-a lipsit nici grătarul (Oanaaa, parcă promiseseşi să scapi de kilograme, şi nu să le aduni!), nici zumzetul de gâze, ce-i drept, nu atât de pronunţat ca vara.

De câteva saptămâni, mi-am descoperit o nouă pasiune- merele. Adică să mă duc prin grădinile vecinilor, şi să le degust merele. Aşa, doar ca să văd cine le are pe cele mai gustoase.


Cireaşa zilei a constituit-o lâncezeala în iarbă- dacă stăm şi analizăm, e deja octombrie, şi statul în iarbă e un adevărat privilegiu. Iar la cele 27 de grade am regretat chiar că mi-am lăsat costumul de baie acasă, căci o sesiune de bronzare n-ar fi dăunat deloc, mai ales cu un asemenea peisaj în faţa ochilor. Mi-am prăjit doar pomeţii şi nasul, de aici şi titlul postului:D.


Somnul îmi dă deja târcoale, şi prefer să mă opresc aici, dar nu înainte de a vă dori să aveţi o săptămână uşoară, în care să ignoraţi vremea ce promite până şi lapoviţă la munte, şi în care să vă duceţi la bun sfârşit toate planurile:).


Itinerariul unei duminici de octombrie

Dacă vreţi ca după o săptămână de muncă, să vă relaxaţi, să vedeţi nişte locuri frumoase, şi să respiraţi aerul îmbibat de mirosul frunzelor uscate de toamnă, vă recomand traseul Braşov-Buneşti. De nu vă veţi lăsa păcăliţi de pâlcurile de ceaţă întâlnite în cale, la o distanţă ce se parcurge uşor în timp de o oră (atenţie la radare, totuşi!), veţi ajunge la Mănăstirea Buneşti, ce poartă hramul Sf. Gheorghe.


Ştiam de vreo 2-3 ani despre existenţa lăcaşului de cult, însă duminica trecută am fost pentru a nu ştiu câta oară invitată... şi n-am regretat că am dat curs invitaţiei. Situată într-o vale, la capătul unei şosele şerpuite (reabilitată, of course, de către CJ), mănăstirea (de maici) constă într-o bisericuţă superbă, înconjurată de chilii străjuite de nişte aranjamente florale aparte, toate extrem de bine întreţinute.


De linişte... e linişte cât pentru tot Pamântul. Locul e rupt de lume, în jur sunt doar câteva dealuri, pe care s-ar putea să pască nişte oi. În rest, eşti doar tu şi cerul.
Lume, nu prea era, deşi în general, am auzit de la cei ce m-au invitat, mănăstirea se bucură de mare succes în rândul bisericoşilor.


Preotul care a oficiat slujba era "împrumutat" din Braşov, pentru că cel de-acolo a fost mutat la Mănăstirea de la Bucium (un alt loc minunat, pe care n-ar trebui să-l ocoliţi, dar destul de aglomerat). Măicuţele sunt nişte drăguţe, deloc genul de îmbufnate care se uită cu dispreţ la noi, păcătoşii. Slujba durează până în jurul orei 13, aşa că vă recomand să purtaţi niste încălţări comode.
Dacă vă plictiseşte predica preotului, puteţi să studiaţi picturile, să număraţi vulturii de pe candelabru, sau să daţi un tur bisericii.

Nici vitraliile sau mozaicurile exterioare nu vă vor dezamăgi.

După ce slujba se va sfârşi, nu aveţi decât să vă (re)îndreptaţi către Braşov. Nu omiteţi cel puţin o oprire pe Valea Bogăţii, pentru poze, admirat peisaje de toamnă, şi chiar apă de izvor.
Ceea ce puteţi vedea, în poze:

Toamna în Pădurea Bogăţii. În doar trei poze, pentru că nu mi-ar ajunge timpul să le postez pe toate.

Cetatea Rupea. Când o să am mai mult timp la dispoziţie, voi merge până sus acolo, ca să văd ce şi cum. Până atunci, în peisaj mai apare doar calul lui Ştefan cel Mare, antena pentru telefonie mobilă, şi cablul de înaltă tensiune.


Ca să mai şi râdem- ză piuăr icspreşăn of ză lend ov ciois- cu chiloţi, fără, cu sutien, fără, blonde, brune...


Acum câţiva ani, nu trecea duminică în care să nu luăm masa aici. Cele mai bune mâncăruri pe bază de peşte vă garantez că le veţi găsi aici.


La întoarcere, o cafea fierbinte, şi kurtos proaspăt şi pufos, servite în curte, sub umbrar.

Concluzie: Vă recomand din inimă, mai ales dacă v-aţi trezit dornici să evadaţi undeva, întru reîncărcarea bateriilor pentru o nouă săptămână, să urmaţi acest traseu. Vă promit că peisajele şi mănăstirea nu vă vor dezamăgi sub nicio formă.

Duminică plăcută, dragii mei!


sâmbătă, 10 octombrie 2009

Aducere aminte



Pentru că a trecut deja un an. Un an, şi nicio zi în care să nu mă fi gândit cum ar fi fost dacă ai mai fi fost lângă noi.


Şi pentru că ai fost cel mai bun partener de plimbări, prin iarba înaltă şi udă de roua dimineţii, şi un veritabil înger păzitor.


Confirmare

Să tot fie o săptămână şi ceva de când supravieţuiesc fără computer şi Internet, sau cu Internet în doze foarte mici. Nu zic că mi-au lipsit ziarele online, nici site-urile de ce-ştiu-eu ce soi, ci mi-aţi lipsit voi. Lumea de aici. Sau blogolumea, aşa cum îi place lui Flavius să o numească. Mi-au lipsit lecturile zilnice, păţaniile de blogăr, precum şi blogo-bârfele.

Aseară, imediat ce am ajuns acasă şi mi-am instalat computerul (pentru că a fost internat de urgenţă de joi până vineri), am intrat pe blogu-mi ( m-a mirat cum de nu s-au depus prin colţuri şi printre randuri pânze de păianjen), şi am început răsfoirea paginilor voastre. Nu ştiu cum, dar prima pe care-am apucat s-o deschid a fost aceasta, a cronicarului Ionuţu.
Ceea ce scrie el acolo exprimă exact ceea ce am simţit eu aseară, când am primit confirmarea că nu mai pot trăi fără locul ăsta. Pentru că e printre puţinele lucruri care sunt doar ale mele. Care-mi poartă amprenta, care-mi suportă fără crâcnire mâniile, şi uneori mulţumirile; mă lasă să fac şi să scriu ce vreau şi cum vreau. Să transpun viaţa aşa cum o văd ochii mei. Şi oamenii din jur exact aşa cum îi percep simţurile mele.

N-am vicii. Nu fumez, nu beau, nu, nu, nu... Îmi place să fac multe lucruri, şi chiar de le fac în mod repetat, nu le transform în viciu, pentru simpla conotaţie negativă pe care a căpătat-o noţiunea. Îmi place să le consider pasiuni. Sau hobby-uri, sau cum vreţi voi. Însă blogul... Blogul e altceva. E o adevărată patimă. Şi nu vorbesc doar ca să vorbesc, ci pentru că cei care au încercat să renunţe la blog, pentru a se reîntoarce la el cu o sete şi mai aprigă de scris, sunt dovada vie a acestui fapt.

Ştiam eu că blogul e una dintre cele mai faine născociri ale lumii internaute.


duminică, 4 octombrie 2009

Post în fugă

Vă zic de la bun început că scriu "în deplasare". Acasă nu mai am net, de pe telefon n-o să am în veci răbdarea necesară ca să postez o bloguială de Doamne-ajută, aşadar, scriu câteva rânduri ca să vă promit că revin. Atunci când o să le revină bunul simţ şi celor de la eRDeeS, Internet providerii mei.
A fost o duminică superbă, în care-am vizitat locuri noi, am revăzut peisaje dragi, şi am făcut, din nou, o căruţă de poze frumoase, de toamnă.

Aşadar, scuzaţi rândurile fără diacritice- promit să rezolv problema imediat ce netul îmi va permite- şiii, ce să vă mai zic, să aveţi o duminică însorită în continuare, pe care s-o petreceţi numai alături de oameni frumoşi.

Update: Promisiunea-i promisiune. Am îndreptat problema diacriticelor, acum ne (re)apucăm de blogăreală.



vineri, 2 octombrie 2009

In ză neibărhud. Nuntă in ză neibărhud.


Sunt seri în care tot ce-mi doresc este să ajung în vârful patului, cu o cană de ceai fierbinte alături, cu o carte numa’ bună de citit, şi multe perne în jur, pentru susţinerea mădularelor ostenite. Şiii, da, sunt seri când până şi EU mă resimt după o săptămână de muncă şi nervi, muuuulţi nervi.

Nu cred că cer prea mult. O simplă seară de linişte... nu pe malul Senei, nu în Vegas, ci la mine în cameră, repet, in linişte.


Să tot fie vreo lună, o lună şi ceva, de când un vecin, care e şi şef de... scară, administraţie, sau ce-o fi aia- ăl’ de-a întrebat-o pe maman dacă eu sunt, şi dacă nu cumva am întreprins o schimbare de look- ne-a înmânat ţanţoş o invitaţie la nuntă. La nunta fiicei sale cu fiul unui alt vecin. Vecin de etaj cu mine. Avem un perete în comun, dacă nu mă înşel. Aaaaşa, bun. De mers e clar că nu. Nu-mi plac oamenii care-mi sunt vecini şi tocmai pentru că nu sunt o ipocrită nu merg. Plus că nici nu mă salut cu progeniturile ce tronau în front row-ul invitaţiei.
Toate bune şi frumoase, ca de obicei, n-am acordat nicio importanţă evenimentului. Până astă seară. Când v-am povestit de ce anume aveam nevoie. De linişte.(!!!)
Nu mai punem la socoteală chiuielile, chiotele, şi toate celelalte onomatopee ce şi-au făcut cale prin cartier astăzi, cu începere din zori, şi până-n asfinţit. Toate sunetele menţionate ieşeau pe geamurile deschise ale apartamentului mirelui, mă rog, al socrilor mari- ca să ne înţelegem.
Acum, seara, stăteam în pat, ca tot omu' leneş, într-o seară de vineri mult prea urâtă pentru a ieşi. Cu fereastra închisă, of course. Vizionam nişte programe teve, când, ca prin minune, aud răcnete. Aşadar, chiotele şi chiuielile fuseseră meniul light al zilei. În faţa ferestrei, mai precis sub ea, şedeau... amicii mirelui, I guess, care aranjau minunăţia aia de ghirlandă de brad, care se montează împreună cu fel de fel de împopoţoneli colorate, umflate, zburătoare, sau cum vreţi voi, la intrarea în scară.
Dacă doar ar fi şezut nu era nimic rău. Da' răcneau. Şi aveau mâinile pline nu de cetină de brad, ci de pahare cu beutură. Şi doar Dumnezeu ştie câte grade o fi având alifia în care şi-au înecat amarul. Amar cauzat de faptul că li se însoară amicul. Şi, cum răcnetele nu erau de-ajuns, unul din ei s-a apucat să-şi posteze maşina (de firmă- dragi patroni, d-aia aveţi părcări în incinte, nu le mai lăsaţi pe mână maşinile!)- la intrarea în scară. Cu uşile deschise, şi muzica dată... la un nivel fonic mult prea înalt pentru cât pot duce urechile mele la ora asta. Termenul de muzică e şi el prea mult. S-a început cu sârbe, s-a continuat cu manele, dintre cele mai infecte, iar acum se ascultă... (numai un pic, să deschid fereastra...)Haaaideeţi sus pe meese, fără să ne peeese, facem gălăgieee... Mda. Asta ca să vă arăt că blogăreala poate îmbrăca şi forma unei transmisiuni în direct.
Nu e cazul să mai pomenesc de faptul că paharele li s-au urcat demult la cap- grăitoare fiind hăhăielile ce străbat văzduhul nopţii. (că poetică mai sunt!) În urmă cu vreo jumătate de oră, în timp ce-mi mai pregateam nişte ceai cu presupus efect antistres, am văzut o dubiţă de Poliţie trecând pe străduţa perpendiculară pe cea unde are loc paranghelia- a mea, adică. Da' cred că domnii poliţai aveau dopuri de urechi, că nici nu s-au sinchisit să îşi întoarcă roţile maşinii înspre făptaşii de sub geam. Iar decibelii se înmulţesc, ritmul melodiilor devine din ce în ce mai unduitor. Cred că până la urmă o să văd partea bună a problemei şi o să mă apuc de dans prin casă, că şi-aşa mă plâng de 2 kile-n plus.

Concluzie: E ora 12. 12 noaptea, I mean. La dracu', în neibărhudul ăsta suntem sute de oameni. Chiar tre' să suportăm o gloată de... (staţi aşa să fac o numărătoare ad-hoc)... 10 nesimţiţi fără pic de respect faţă de comunitate?!