Simplu, Oana

În timp ce o ținea în brațe, îi spuse: - Îți pot auzi și simți inima. - Și eu pe a ta. Nu e frumos? - Ba da...  

  Se făcea că se întâlniră, aparent pe neașteptate. Ea nu mai voia să vorbească și, pur și simplu, l-a îmbrățișat. Așa, cât a putut de strâns, cu puterea ei de om mic, dar cu dor mare. L-a îmbrățișat, și nu s-au mai dezlipit. S-au așezat pe o băncuță, ea și-a culcat capul în brațele lui. I-a mângâiat obrajii, cu barba crescută de-o zi, i-a privit ochii și i-a sorbit buzele frumoase. I-a mângâiat și pielea de pe braț, exact care îi păruse mereu ca fiind extrem de fină pentru un bărbat. El îi vorbea. Ce anume? Nu știe, nu își amintește. Era prea concentrată să absoarbă cât mai mult din senzațiile pe care reîntâlnirea i le trezise. Era acel tip de moment pe care își dorea să îl poată trăi mereu și mereu, până la nesfârșit. ...se trezi din vis cu degetele mișcând, în ritmul mângâierii din vis. Și simți o liniște și o fericire, cum doar atunci când se trezea alături de el mai simțise. Simțea în fiecare nerv din corp atingerea din vis, parfumul lui, privirea și vocea, dar nu și vorbele...

  Se opriră pe o plajă aproape pustie, pe care o vedeau prima dată. S-au așezat să privească cum se întrepătrund înserarea și marea, înghițind ziua, ca s-o înlocuiască cu întuneric și vânt răcoros. Corpurile lor curgeau neîntrerupt unul în celălalt, prin braţele şi degetele împreunate. Din afară, ar fi putut părea o clipă minunată. Și, oarecum, așa și era. Dar câteodată intervine frica asta, care apare ca de nicăieri și mușcă înfometată. Își simțea inima bătând în afara limitelor corpului ei și asta o speria teribil. - Nu-mi mai aparțin, se gândea aproape cu groază. Sunt toată iubire pentru omul ăsta. N-o fi nesăbuință? Nebunie? Se simțea atât de vulnerabilă c-aproape ar fi putut plânge. Sentimentul ăsta îi apăsa sufocant pe piept. Ar fi vrut să-l poată scoate de acolo și să i-l arate. Dar cum să-i zică asta? Te iubesc dar mi-e și mi-e frică să te iubesc atât. Cum ar fi putut să-i explice? Ce să-i explice? Mai târziu, pe drum, în mașină, și-a găsit curaj doar cât să-l întrebe alint

 Au trecut doar patru zile de când a fost sărbătorită, cu mare demagogie, Ziua Culturii Naționale. Cu porți deschise la diverse muzee, cu copii recitând poezii eminesciene... Ieri, însă, am aflat cu toții că există instituții de cultură aflate în pragul închiderii din pricina faptului că nu își mai permit să achite facturile pentru utilități.  Și nu, nu e vorba să le achite pentru ca angajații să își desfășoare activitatea la temperaturi de +23 de grade, ci pentru a asigura microclimatul adecvat colecțiilor pe care le adăpostesc...  Căci, da, nu poți expune sau conserva tablouri, nu poți avea pereți fără igrasie, nu poți conserva artefacte antice și nici fosile oricum, oriunde, și la orice temperatură. Nu poți conserva și dezvolta colecții de cărți în biblioteci în care se formează umezeală, îți poți forța angajații să îmbrace haine peste haine  dar, nu poți avea pretenția de la cei care calcă pragul acestor instituții de a-și face vizita îmbrăcați în costume de ski, doar pentru că la