sâmbătă, 28 martie 2009

Aţi simţit?


Azi a fost primăvară. Primăvară de respirat prin porii pielii şi de cântat în plimbări prin aer curat. Primăvară de cules ghiocei şi aruncat zâmbete către soarele prietenos.
A fost cu totul altceva decât în zilele trecute, când de-abia reuşeai să ieşi din casă din necesitate, ce să mai vorbim de ieşit din plăcere.
A plutit energia încă de dimineaţă, de la primele raze de soare, de la primul stol de porumbei care şi-a făcut gimnastica zilnică prin faţa blocului meu.

Deşi sunt încă răcită, ce-i drept nu aşa de rău cum eram la începutul săptămânii, dar îndeajuns cât să mă fonfăi, şi să tuşesc din toţi rărunchii, m-am încumetat să merg până la Dobârlău. Spun "m-am încumetat", pentru că nu-mi place noroiul pe care îl lasă în urmă zăpada, şi pentru că ultimul lucru de care are nevoie răceala mea e vântul rece de munte care bate mai tot timpul, în perioada asta.
Surprinzător sau nu, am adus acolo soarele de primăvară.
Care nu m-a lăsat să intru nici măcar o clipă în casă, şi mi-a prăjit un pic pomeţii. Nu zic că m-am supărat, ba dimpotrivă, a fost un mare prilej să mă dezmierd precum o pisică, eu, o mare amatoare de bronz văratic. Am cules ghiocei din grădina bunicilor, m-am jucat cu fel de fel de orătănii de curte şi am băut cafea în şezlong, aşa cum îmi place mie.

Voi ce credeţi- mai ţine măcar câteva zile miracolul ăsta?

marți, 24 martie 2009

Cough, cough!


Încerc să mă ondulez într-o poziţie cât mai comodă pe scaunul de la birou, şi să-mi mişc măcar un pic articulaţiile degetelor pe taste.

De la tusea ce mă chinuie teribil de câteva zile, mă dor toţi muşchii şi muşchiuleţii trunchiului, iar gâtul mi-a devenit un călău neiertător. Mă doare când înghit, mă doare când tuşesc, mă doare aproape şi când vorbesc. Urechile îmi sunt înfundate, ajungând mai rău decât babele cărora trebuie să li se ţipe direct în timpan în momentul adresării. Ochii imi curg, dar doar atunci când lâncezesc în pat, pe multe perne ridicate, aşezate în aşa fel încât să nu mi se înfunde nasul. Nas care se desfundă atunci când mă-ntorc de pe-o parte pe alta. Febră n-am, deşi mă simt ca şi când aş avea. Nu mai suport niciun soi de pastile, niciun gram de ceai şi niciun fel microbi plutind în jurul meu.
Ştiţi care-i faza? Dacă stau afară n-am nimic- nici nu tuşesc, nici nu sunt înfundată, mă simt chiar bine. Ei, cum păşesc într-un interior, de orice fel, începe să mă apuce ori tusea, ori îmi curge nasul, ori, ori, ori... M-am săturat. Pitz Ralu, binevoitoare, îmi recomanda zilele trecute să-mi mai fac o doză de vaccin, un fel de prelungire a celui făcut în toamnă. Nu cred că-i recomandat, dar o să întreb un specialist, căci de răceală mi-e cel mai frică. Şi, conform teoriei, de ceea ce temi cel mai mult, de aia nu scapi.

Aş avea atâtea de făcut, dar nu mă pot urni din loc. E... aşa... o stare de legumă fiartă. Şi nesărată.

duminică, 22 martie 2009

Weekend de vis


Virozată.

Simptome încă de vineri, de pe la prânz. Sâmbătă, cu amigdale umflate, tuse de măgar, şi mai pe seară o mică febră. Duminică, vioaie, fără febră şi cu chef de viaţă. După câţiva hectolitri de ceai fierbinte, pumni de pastile şi plicuri de prafuri cu gust de citrice, mâine, luni, voi fi ca nouă.

joi, 19 martie 2009

Post nervos


Se mai întâmplă ca uneori, o dată la o săptămână sau deloc, să am chef să particip la cursurile care se ţin dimineaţa la 9. De obicei, la ora 9 eu de-abia îmi sorb în linişte cafeaua, chit că sunt trează de la 7.30, pentru că aşa e reglat ceasul meu biologic. Dar, azi, ca şi săptămâna trecută, am făcut concesia, mi-am alungat somnoreala din mine, m-am vestimentat şi m-am îndreptat spre şcoală.

Toate bune şi frumoase, vorbim, glumim, până se aşază în spatele meu 3 monştri. Şi când zic monştri nu mă refer neapărat la înfăţişare, pentru că nu vreau să fiu rea, ci la nişte monştri logoreici. În mod normal, la cursul la care tocmai participam, mă scotea din sărite incoerenţa ideatică a profesorului, dar acum asta mi s-a părut mic copil în comparaţie cu toate aberaţiile (spus cât mai eufemistic cu putinţă) rostite de cei 3 monstruleţi veseli. Gaşca monstruleţilor era alcătuită din două monstruleţe micuţe şi un monstru, mare, la propriu. Vreme de o oră şi jumătate, urechile mele au îndurat mai mult decât pot duce ele- de la vrăjeli ieftine, venite din partea monstrului la adresa monstruleţelor, gen "Ce ochi frumoşi şi spălăciţi are Xuleasca", şi până la amintiri cu "gagicăreli din şcoala generală". A nu se înţelege că îi ascultam, dar volumul conversaţiei l-ar fi trezit şi pe Tutankhamon din sarcofag. E impropriu să afirm că toate acestea erau "spuse"- nu, nici vorbă, erau răcnite de monstrul cel mare, bineînţeles acompaniat de râsetele bonom de naive ale celor două monstruleţe vesele. Nu mai pomenesc de picioarele (nu le zic altcumva) monstrului cel mare, cărora puţini centimetri le mai lipseau, ca ajungă să se odihnească pe ale unei colege, care stătea în apropierea mea. Nu zic că mă interesa în mod deosebit ceea ce se preda, dar un pic de bun simţ elementar, dobândit în copilărie nu strică. Tot circul ăsta mi-a cauzat o oboseală exagerată pentru o oră atât de matinală, dar şi o durere de stomac. Da, când mă enervez mi se pun noduri în stomac.

Am evadat din apropierea monstruleţilor, după numai un curs, cu o sete de eliberare într-atât de mare încat ai fi zis că am fost cât pe ce să fiu înghiţită. Acum, că am ajuns acasă, mi-am şi scris păsul şi am băut un ceai de tei, mi-am liniştit nervişorii, iar acum sunt gata de altele, poate şi mai grozave. Resurse umane avem, iar ocaziile sunt multe.

Să aveţi o zi perfectă, dragilor!

marți, 17 martie 2009

Să încercăm să ţinem pasul


Nu ştiu cum facem, ce facem şi când facem, dar nu există moment sau ipostază, de orice natură ar fi ele, în care cineva să nu pomenească criza. Fie că o luăm în serios, fie în glumă, ea intervine de cele mai multe ori, atunci când ţi-e lumea mai dragă. Am mai spus-o şi o să o să-mi menţin părerea în continuare- criza nu există pe bune, ea a constituit doar pretextul potrivit la momentul potrivit.

Deşi nu cred în ea, eu nu sunt ca alţii- nu mi-e necesar un ochi de expert ca să observ o mare zguduire, ce se anunţa de ani de zile, care, în fond şi la urma urmei, era iminentă. Şi nu vorbesc de un declin al domeniilor de care se vorbeşte la teve, de florării şi de sex-shop-uri. Vorbesc de domeniile serioase, care dădeau clasă business-urilor, cu vreun an şi jumătate în urmă (vezi afacerile imobiliare), şi despre domeniile care dădeau pâine poporului. Şi aici nu deplâng marile companii, care, în caz de nevoie pot cere bani de la autorităţile publice pentru a trece de impas, ci deplâng întreprinderile mici şi mijlocii, care se duc de râpă una câte una, din cauza datoriilor fiscale şi a imposibilităţii de a-şi mai desfăşura activitatea, târându-i în prăpastie şi pe puţinii angajaţi. Angajaţi cu salarii şi-aşa modeste, cu familii poate numeroase, şi cu şanse de reangajare ce tind spre zero. Degeaba se înghesuie la Agenţiile de Ocupare a Forţei de Muncă, degeaba le sunt oferite cursuri de recalificare, pentru că mulţi sunt deja trecuţi de 45 de ani. Şi, în concepţia noastră pur românească, sunt buni de aruncat.

Ştiţi ce mă enerveaza cel mai mult? Faptul că marea criză, sau ce Dumnezeu o fi ea până la urmă, mi-a răsturnat tot ceea ce acum vreun an însemna ceva realizabil. Asta include activităţi deja în desfăşurare, dar şi proiecte de viitor. Mă mai enervează că nu se vinde şi nu se cumpără nimic, totul e paralizat, amorţit parcă de-o injecţie de dentist. Şi mă mai enervează oamenii care nu vor să renunţe la ceva ce nu mai merge, pur şi simplu, nedorind şi neînchipuindu-şi propria viaţă făcând altceva. E simplu: se aplică teoria nemaipurtabilităţii hainelor. Ai o fustă- a ieşit din trend, o arunci şi tu în fundul dulapului, sau chiar mai bine, o oferi ca donaţie. Exact aşa ar trebui să fie şi-n business- nu mai merge ceea ce ai făcut vreme de enşpe ani, schimbi tactica sau domeniul. N-are rost- pe lângă faptul că bagi bani aiurea, în ceva fără perspectivă, bagi şi nervi, care sunt nervii tăi, nervi care îşi pun amprenta definitiv şi irevocabil asupra sănătăţii tale mintale şi nu numai. De ce ai ţine cu dinţii de ceva? Lumea asta e atât de mare, şi oferă atâtea şi atâtea şanse, iar noi suntem atât de bătuţi în cap uneori, că nu găsesc altă exprimare mai pe româneşte, încât dăm cu şutul la absolut orice ne iese în cale. Aşa am făcut eu, cu ceva săptămâni în urmă, şi nu cu o şansă, ci chiar cu două, iar acum, când mă gândesc la propria-mi mare prostie... nu zic ce-mi vine să (îmi) fac.

Eu, una, mică şi dăşteaptă, zic că e mai uşor să ne punem imaginaţia la contribuţie. Dacă stăm şi privim partea optimistă a lucrurilor, momentele de răscruce sunt şansa noastră de a ne face viaţa mai bună, şi de ce nu, de a fi remarcaţi.

luni, 16 martie 2009

Pot

E ora 10 seara, afară totul e ud leoarcă, şi tooootuşi, Oana îşi urmează propriul sfat şi e binedispusă. Zic binedispusă pentru că fericită e prea mult, şi nu e deloc fericită. A fost, ce-i drept, dar s-a dus. Acum totul e o umbră, mare şi gri, întocmai ca cele ale maşinilor ce trec în viteză, răsfrânte pe un gard, de-a lungul unei străzi.

Uf, aveam în liceu o profă de latină care vorbea despre sine la persoana I plural, şi tot mereu aveam o problemă cu dumneaei. Acum am început să vorbesc eu, Oana, despre mine, la persoana a IIIa. But this is not the point.
Azi, deşi luni- eu urăsc zilele de luni (nu mai mult decât îmi urăsc vecinii manelişti, dar...), încă de dimineaţă am avut aripi. Mă pierd deja. Încep să nu mă mai suport, aşa zâmbitoare şi binevoitoare. Fac un triplu flic-flac cu aterizare pe covor, şi revin la obişnuita mine.

Acum, după tratative mai mult sau mai puţin serioase, şi în încercarea de a pune pe picioare sugestia de petrecere a zilei mele de naştere visată săptămâna trecută, întâmpin următoarele probleme: invitata-mi principală vrea limuzină la scară şi pat cu baldachin, ca să-şi odihnească mădularele după aşa-zisul chef, care de fapt nu e deloc chef, pentru că urăsc eu conceptul; nu am o locaţie concretă- unii vor la Cuca Măcăii, alţii nu vor la Roma, alţii vor în club, iar alţii, de-i cu putinţă, să nu se mişte din casă; şi vremea- dacă o ţine tot în ritmul ăsta, mi-am găsit şi locaţia perfectă: sus la 2500 de metri, facem un ski, sărituri din elicopter şi foc de tabără lângă soba din cabană.
Mai în glumă, mai pe bune, treaba e nasoală. Nu că m-aş fi agitat eu vreodată prea tare cu chestiile organizatorice şi de sărbătoare, dar în lipsă de alte activităţi, merge şi-asta.

Noapte bună şi cer senin, că de ploaie suntem sătui!



De-a lunea

...nici iarba nu creşte.
Mă rog, acum nu creşte încă, pentru că e frig, dar mă înţelegeţi voi.

Unele merg, altele nu, şi mai e o specie de ceva-uri care stagnează. Şi mă scot din sărite nespus de mult.
Mă apucasem să scriu cu un scop anume, dar mi-a sunat telefonul şi am fost distrasă. Oricum, din câte se poate observa nu am început încropirea cadoului muzical despre care vorbeam zilele trecute. Dar se pare că am deja succes- am primit propuneri de a cânta. Unde? Nu vă zic. Oricum nu cânt de faţă cu oricine şi oriunde.
Încă de dimineaţă am zâmbetul ăla cel mai nesimţit pe faţă, despre care ştiu că îi enervează la culme pe unii, şi de al cărui afişare sunt extrem de mulţumită. Cel puţin azi- mâine 'om vedea noi ce-o mai fi. Asta e doar aşa, ca să nu se mai plângă cineva că nu râd. Ba chiar râd extrem de mult şi insistent în ultima vreme. Chiar şi fără motiv.
Ah, a început să-mi placă să scriu lucruri care nu se leagă de nicio culoare una cu alta. Pare mai interesant. Şi trebuie să vă chinuiesc un pic.
Acum gata cu vorbăria- trebuie să-mi refac manichiura (făcută, biata de ea, azi-dimineaţă), şi să o bat pe mama la cap să facă nişte clătite, pentru că o cere poporul.

Luni plăcută şi cât mai zâmbăreaţă în continuare!

sâmbătă, 14 martie 2009

Anul trecut, pe vremea asta

Hai, să vă aud acum, câţi dintre voi v-aţi mai amintit de acest eveniment de mare clasă?:))

A trecut efectul


De vreo câţiva ani, am o mare problemă- la cea mai mică bătaie de vânt, mă trezesc a doua zi cu amigdalele umflate şi cu nasul în piuneze. Aşa că, tot de câţiva ani, obişnuiesc să mă vaccinez antigripal încă din toamnă, ca să fiu acoperită pe tot parcursul iernii. Mi se pare mult mai ok să dai câteva zeci de lei pe un vaccin, decât să te chinui cu febră mare şi să nu te poţi mişca din pat şi nici înghiţi câteva săptămâni- da, săptămâni, pentru că pe mine mă ţine toată treaba asta zile în şir, de nici eu nu mai ştiu de mine.

Azi-dimineaţă m-am trezit cu o senzaţie ciudată, de parcă ar fi urmat să răcesc. M-am ridicat cu o mutră şifonată dintre perne, m-am privit în oglindă, mi-am pipăit amigdalele- erau umflate. Mama râdea de mine că am băut cocktail-uri cu gheaţă azi-noapte. Şi să nu înceapă careva să-mi spună că am răcit, pentru că am umblat dezbrăcată, bla, bla, bla. N-am umblat. Ieri am fost la o sesiune scurtă de shopping, şi m-am îmbrăcat de iarnă. Când spun de iarnă, includ mănuşile şi fularul groase. Deci nu e de la îmbrăcăminte.

Vara nu pot mânca îngheţată. A doua zi m-aş trezi cu un gât de mutant, şi umflătura n-ar mai trece în veci. Acum vreo doi ani, m-a durut în gât juma' de vară. Toată lumea bea cu gheaţă, mânca îngheţată, chestii reci, numai eu eram aia invers. Acum vreo 2 săptămâni, descoperisem nişte îngheţată în congelator, şi cu o poftă nebună, am mâncat câte-o porţie pe zi. Nu, în mod curios, n-am păţit absolut nimic. Nici amigdale umflate, nici gât dureros, nici tuse.

Acum vreo juma' de oră, am tot stat şi meditat la mirifica stare pe care o am- mi-am amintit că efectul vaccinului făcut prin octombrie se sfârşeşte în martie, am luat un pumn de pastile, în care am inclus şi paracetamolul, care e un fel de miracol pentru mine, am băut un ceai cald. Începuse să-mi curgă nasul ca la robinet. Mama m-a invitat la deszăpezire. M-am dus, iar acum sunt ca nouă. Nu mai am nici senzaţia aia nenorocită de strănutat încontinuu şi nici nasul nu-mi mai curge.


Să vedem cât ţine şi asta. Mă duc să mănânc nişte îngheţată cu ceai. Câh! Chiar, ce gust or avea combinate?:))

vineri, 13 martie 2009

Început de cadou


În ultima leapşă onorată, adică acum vreo săptămână-două, dacă nu mă înşală memoria-mi de elefant, am promis că voi trata subiectul muzică. Aceasta se datorează, în primul rând, nervilor pe care mi-i cauzează felurite apariţii a unor aşa-zise vedete muzicale, şi în al doilea rând, pentru că puţine sunt persoanele care-mi cunosc marea-mi pasiune pentru muzică.

Tot în cadrul lepşei, vă spuneam că obişnuiesc să cânt de la vârste fragede. Nu ştiu cine a fost prima persoană care mi-a inoculat microbul, dar ştiu sigur că pe la 4-5 ani bunica mea maternă mă învăţa să cânt romanţe, având ca instrument didactic o cărticică mică, şi destul de groasă, pe care o păstrez la loc de cinste până şi acum, intitulată "Amintiri, amintiri". Cărticica e cu mult mai bătrână decât mine, şi chiar de nu-mi mai amintesc multe din versurile învăţate atunci, va rămâne mereu în inima mea, şi nu voi ezita niciodată s-o deschid, atunci când avea-voi poftă de cântat! Deci da, n-am învăţat sa cânt cu Melc-melc codobelc, şi probabil ăsta e şi motivul pentru care cântecelele de serbări de grădiniţă şi şcoală generală mi s-au părut dintotdeauna o mare ipocrizie.

Spre deosebire de zilele noastre, pe când eram eu mică nu luaseră fiinţă atâtea şi atâtea mizerii de genuri muzicale. Cunoşteam pe de rost atât melodii româneşti, cât şi străine- mai puţine ce-i drept, căci pe vremea mea influenţa vestică era mai slabă. Dar mă mulţumeam cu ce aveam, şi nu mă lăsam până nu achiziţionam cea mai în vogă casetă audio, şi n-o învăţam mot-à-mot de la un capăt la altul. Îmi plăcea să învăţ şi cărţi de poezii pe de rost, dar asta e o altă poveste.
Cu toate că am adorat muzica, paşii mei nu s-au îndreptat niciodată spre studierea ei, şi uneori regret amarnic. Nu pentru că m-aş considera extrem de talentată, ci pentru simplul fapt că era o şansă în plus.

Cu cât am crescut, obiceiul de a cânta oriunde, oricând şi în orice companie nu a dispărut. Dar cea mai frumoasă reprezentaţie a mea o dau la ora mesei. Doar mama vă poate confirma că metoda mea de apreciere a felurilor de mâncare este exprimată prin cânt. Da, dacă mâncarea mi-e pe plac, încep să fredonez; dacă la masă se aşterne liniştea, e de rău. Dar, de obicei, mesele se transformă în concerte, pentru că mama face papa bun mereu. E de la sine înţeles că eu nu-mi dau seama când încep şi când termin de cântat, şi tocmai de asta mă trezesc la realitate doar când cei de la masă încep să se uite la mine ca la felul 5 şi chicotesc în faţa unui asemenea talent.
Repertoriul zilnic se hotărăşte, în genere, dimineaţa- prima melodie auzită, la radio sau din propriul tonomat, este cântată, răs-cântată, fredonată, întoarsă şi pocită pe toate părţile, imediat după ascultare şi până târziu în noapte, la ora culcării.

Sunt puţini oamenii care îmi cunosc această mică defecţiune de fabricaţie. Dacă sunt vreo 4-5, incluzându-i pe cei care-mi prevedeau încă de mică un viitor strălucit, pe la diverse festivaluri de profil, dar pe care i-am dezamăgit profund. Cred.

Acum, în mod sigur, voi, cei care aţi avut răbdarea de a citi rândurile de mai sus, vă întrebaţi ce-mi mai veni şi cu muzica. Ei, ce mă gândii eu acum vreo săptămână- pentru că tot vine ziua mea de naştere, peste o lună fără câteva zile, să-mi confecţionez singură-singurică un mic cadou, care să cuprindă toate, sau, mă rog, aproape toate, melodiile care mi-au făcut viaţa să pară un tril tocmai bun de cântat, din frageda-mi copilărie şi până acum. Aşa că, începând de mâine chiar, şi până în debutul lui aprilie, voi încerca, cu toată modestia din dotare, să postez aici tot ceea ce mi-a trezit apetitul pentru cântat, din '89 încoace, şi poate chiar melodii apărute cu mult înainte de a mă fi născut.

Sper că nu se opune nimeni, atâta vreme cât consider acest mic cadou drept un demers de rememorare, de reînviere într-o oarecare măsură, a tot ceea ce era bun, frumos, nezgârietor de timpane, putând fi numit muzică, în comparaţie cu tot ceea ce se difuzează, respectiv ascultă, în prezent.

joi, 12 martie 2009

Luaţi de vă distraţi/ Luaţi de vă cruciţi

Eu nu mai zic nimic. Nu mai e cazul. Click play şi faceţi tot posibilul să luaţi loc pe un scaun în timpul vizionării.




Am revenit!

Ar trebui să scot din dotare tot arsenalul de expresii licenţioase şi injurii pe care îl posed, la adresa faimoşilor mei Internet providers, care şi-au spus cu ceva zile în urmă că ar cam fi cazul să mă deconecteze de la lumea virtuală, aşa, doar un pic, doar, doar m-or scoate din sărite îndeajuns cât să-i sun pe dispeceri în fiecare zi, de câteva ori. Nu mai e nicio nevoie să spun că îi urăsc cu înverşunare pe oamenii ăia- au o calmitate soră cu nesimţirea şi o nonşalanţă în glas de-ţi vine să scoţi un pumn prin telefon.
Mi-au trimis o echipă de împiedicaţi la domiciliu, în cele din urmă, văzând că nu scapă şi nu scapă de nebuna din mine. Nebună, dar bună, căci în cele din urmă am revenit, sunt aici şi n-am de gând să mai plec prea curând.
Recunosc, mi-a lipsit teribil scrisul, iar în dimineaţa asta cineva îmi spunea că a intrat pe blog, iar eu căutam scuze pentru absenţa mea, îndelungată, dacă e să ne gândim că "păşesc" pe-aici aproape zi de zi.

Săptămâna asta a debutat cu o lene dureros de dulce, asta după ce săptămâna trecută am fost expresia vie a hărniciei şi conştiinciozităţii duse la extrem. De-abia acum îmi dau seama că e miercuri, aproape de ora prânzului, şi realizările mele, înafară de participarea la un curs mai mult decât sforăitor şi deloc interesant, tind spre zero. ZERO, voiam să zic.

Apatia din ultimele zile a fost cauzată, în mare măsură, de vremea deloc prietenoasă şi conformă cu dorinţele mele liber exprimate ori de câte ori am ocazia. Aseară ningea... iar acum e soare de primăvară. Şi nimic nu mă bucură mai mult atunci când, dimineaţă fiind şi deschizând ochii, văd prin spaţiul liber dintre draperii, cerul albastru şi razele de soare bătând dinspre estul din spatele blocului.
N-am scris de atâta timp, iar acum când am scăpat, cum se spune, aş scrie şi despre cum m-am îmbrăcat azi. Apropo de haine, de-abia aştept să scap de fulare şi tot ceea ce înseamnă haine groase, dar mai ales de cizme. Eu iubesc cizmele, mi se par nişte creaţii vestimentare dintre cele mai splendide, dar NU le mai suport... Nu acum, după ce le-am purtat 3 luni la rând.

Urmează sandalele şi tricourile, pantalonii scurţi şi rochiţele.
Şi iarba verde, plină de rouă, ce aşteaptă în fiece dimineaţă să fie strivită sub tălpi.
Urmează fructele- mi se face gura apă numai gândindu-mă la căpşunii din grădină, care fac cele mai aromate fructe. Gata, că vă fac poftă şi oricum n-am atât de multe încât să mai dau şi la alţii.

Sunt binedispusă şi aşa am de gând să rămân. Cel puţin până diseară.

duminică, 8 martie 2009

Zi de Martie


De câteva zile mă confrunt cu starea aia, dintre cele mai nenorocite, în care nu ştii de ţi-e bine sau rău. Să nu prind pe cineva că îmi spune că de vină "e astenia de primăvară" că nu ştiu ce-i fac. Nu înţeleg cum primăvara te-ar putea afecta în mod negativ, când totul în jur promite soare şi verdeaţă. În zilele trecute am încercat de cel puţin 10 ori să scriu ceva care să fie şi coerent aici, dar au rămas la stadiul de ciorne. V-am zis că trec uşor de la o stare la alta. Ieri am fost harnică, azi sunt leneşă- bine, am o scuză, e duminică.

E şi Ziua Femeii/Mamei/Bunicii/Vecinei/ a cui mai vreţi voi. Pentru mine, dintotdeauna, 8 Martie a prezentat o importanţă deosebită pentru că e aniversarea bunicii mele materne, una dintre fiinţele la care ţin cel mai mult. Deci, azi împlineşte tot vârstă rotundă- 80 de ani, şi mă gândeam ieri că înseamnă de 4 ori vârsta mea, iar Mama Talia nu dă semne de depresie. Ba din contră, toată ziua de ieri şi-a petrecut-o în bucătărie, pregătind fel de fel de bunătăţi, pentru nepoţica ei invitată azi la party-ul de aniversare. Party pentru ea şi pentru Tata Liţi, care pe 12 împlineşte 81 de ani, şi nici el nu pare a fi în depresie.

Dacă stau şi mă gândesc şi mai bine, îi cunosc pe oamenii aştia de pe vremea când aveau de-abia 60 de ani, iar ei, cel puţin în ochii mei, au rămas aceiaşi. Sunt mai activi ca mine- dacă merg cu ei pe stradă, nu pot ţine pasul; sunt veseli- în fiecare dimineaţă, când îi sun, îmi oferă un râset sau ceva care mă binedispune; sunt sănătoşi- atât cât le mai permite vârsta; le place să facă cumpărături- cred că de la ei am moştenit-o şi pe asta; au grijă de mine- chiar dacă au încetat să-mi schimbe scutecele sau să mă ducă de mânuţă la grădiniţă cu ani în urmă; îmi fac cele mai dulci dulciuri, iar Mama îmi face cea mai bună salată de boeuf. Sunt atâtea şi atâtea lucruri pe care le iubesc la ei, şi fără de care nu prea mi-aş putea imagina copilăria şi viaţa de acum, încât nu pot face altceva înafară de a-i mulţumi acelui Cuiva care îi ţine în viaţă şi vioi.

Nu pot declara sus şi tare că agreez în mod deosebit sărbătoarea asta. Constituie cadrul ideal pentru a oferi flori tăiate, omorâte şi mai apoi, ofilite; de a primi mesaje-clişeu, de cele mai multe ori nesemnate şi trimise la ore inadecvate. Aaah, să nu uităm spectacolele de striptease masculin feroce- tocmai ce mă crucisem în faţa teve-ului de ceea ce am văzut prezentat drept distracţia serii pentru damele din capitală şi nu numai.


Dacă vă ajută cu ceva, pe voi cele ce mă citiţi, sau mă face să par mai păsătoare în ceea ce priveşte ziua aceasta, vă spun La Mulţi Ani!

vineri, 6 martie 2009

De-alaltăieri


Am memoria din ce în ce mai scurtă, dovadă fiind faptul că am promis că pun poza cu noi aici şi mi-am adus aminte de-abia acum, în miez de noapte.

But, better later than never!

joi, 5 martie 2009

Sugestii-n somn


De mâine într-o lună îmbătrânesc. La propriu, pentru că e şi vârstă rotundă- propice pentru o mică depresie şi pentru a-mi plânge de milă în preajma persoanelor mai tinere.

Am început cu obsesiile legate de vârstă şi îmbătrânire atunci când am împlinit 18 ani... Ziua aceea a fost nefastă, în mare parte pentru că a avea 17 ani mi s-a părut cea mai fabuloasă chestie. Era interesant să te afli la graniţa dintre copilărie şi maturitate. De fapt, nu mai erai nici copil, dar nu erai nici adult cu acte în regulă. În fine, ce-a fost a fost. Anul ăsta am luat-o cu obsesiile supăratoare de prin februarie, şi nu mă aştept să îmi treacă până prin mai, când îmi voi da seama în cele din urma că nu mai e cale de întoarcere.

Azi după-amiază, am dormit preţ de câteva ore, şi nici în somn nu m-a lăsat gândul de îmbătrânire în pace. De fapt, în vis mi-a fost dată cea mai draguţă sugestie de petrecere a zilei mele de naştere, anul ăsta. Si cred că o voi pune în aplicare, bineînţeles, în măsura în care am şi aprobarea celor pe care am de gând să îi invit. Nu prea mulţi, că nu e bine, dar nici prea puţini, pentru că dă urât la imagine. Glumesc, vor fi atâţia cât vreau eu şi vor ei să fie, şi punct.
Aveam de gând să scriu cu totul şi cu totul altceva, dar mai e timp până diseară, sau dacă nu, mâine.

miercuri, 4 martie 2009

Săptămâna femeilor.



Se presupune, cam peste tot în jur- în presa, la teve, prin cercurile de amici, că aceasta e o săptămână dedicată femeilor... Mda, probabil, atâta timp cât oraşul e invadat de afişe cu fel de fel de stripperi, de la dâmboviţenii Flamingo ai lui Passat şi până la nişte cipăndei (a se citi Chippendales) iesiţi la pensie, care se vor da în stambă pentru doamne răvăşite, ce se vor călca în picioare pentru a băga bani fără număr în chiloţeii minusculi ai prestatorilor de dansuri lascive.

Se mai presupune că ar trebui să primim flori, multe, sau puţine, în funcţie de buzunarele persoanelor de gen masculin din viaţa noastră. Eu am primit flori, dar de la femei, şi n-o spun ca pe o frustrare sau nemulţumire. Mie, cu toată sinceritatea, nu îmi place să primesc flori, sau dacă le primesc e de preferat să fie în ghiveci. Asta pentru că nu găsesc nimic mai supărător decât să ţi se ofilească un cadou în vază, după nici măcar o zi. De asta nici nu obişnuiesc să tai flori din grădină- prefer să le vad vii, pe tulpini, să mă bucur astfel timp mai îndelungat de frumuseţea lor.

Cu câteva zile în urmă, a fost 1 Martie, zi de oferit/primit mărţişoare. Şi a început să îmi fie dor de perioada în care eram mică, mică. Pe-atunci mă agitam şi eu să le ofer, dar şi primeam la rândul meu. Toate lucrurile, cât de cât frumoase, şi care ţin de tradiţia noastră, dispar sau devin cele mai jenante comerţuri de stradă. Nu ştiu de ce unii înţeleg prin conceptul de mărţişor un obiect pretenţios, scump sau incrustat în Swarovski. Nu, dragilor, poate fi din pai, plastic, sidef, hârtie sau bumbac, atâta timp cât îl oferiţi din suflet şi cu bun-simţ. Gata cu teoriile- poate la anul vă descurcaţi mai bine:))!

Răsfoiam acum un calendar, şi mă mir unde şi cum au trecut lunile. E deja 4 martie, miercuri, şi prevăd că nici la sfârşitul lunii nu vom fi prea dumeriţi cum au fugit zilele. Acum trebuie să ne gândim că vine primăvara, că în curând totul va fi verde înmugurit în jur, iar ghioceii nu vor mai fi singurele flori din gradini.

duminică, 1 martie 2009

Mărţisor


Împart cu voi un mic bucheţel de ghiocei, în speranţaprimăvara pe care am întâmpinat-o astăzi fie una adevărată (cu iarna ne-am lămurit!), care aducă soare în priviri şi dorinţe împlinite!