miercuri, 28 ianuarie 2009

Când nu mai e ce-a fost odată


De cateva zile mă tot chinui să îmi găsesc dispoziţia necesară de a scrie despre EA.
Cine e
EA? E cea mai iluzorie senzaţie, pentru că îţi induce convingerea că poţi ajunge la nori, dar în momentul următor te poate la fel de uşor izbi de pământul pe care credeai că-l părăsiseşi. E ca un soi de alegere pe care o faci din când în când. E cea care îţi poate întipări cel mai frumos zâmbet pe chip, dar şi cea care îţi izvorăşte cele mai aprigi lacrimi sau regrete. E cea care îţi aruncă întreaga fiinţă în ceva ce ţi se pare un vis, dar la fel de patetic (patetic=cu patos) te loveşte de pragul de sus. E cea care îţi poate reda sau întări optimismul, dar te poate şi convinge că lumea se prăbuşeşte. E cea care face timpul să treacă cu atâta repeziciune încât nici nu îţi dai seama când se sfârşeşte totul. O consideri raspunsul tuturor dorinţelor tale, dar pe parcurs poate da naştere la milioane de întrebări sau insinuări. E eternă, atat cât durează- DRAGOSTEA.

Ceea ce am scris mai sus e un fel de introducere, din perspectiva mea asupra acestui sentiment, într-o povestioară nu prea lungă, dar care m-a pus de câteva zile bune pe gânduri, în special din cauza persoanelor implicate. Două la numar, un cuplu. Am avut şansa duminică de a purta o conversaţie extrem de placută, dar foarte tristă în esenţă, cu doamna implicată. În general, îmi plac oamenii mari care ştiu să îţi spună ceva din care ai de băgat la cap. Şi, doamna îmi spunea că pentru ea, soţul nu mai e nimic din ceea ce a fost. E doar un alt personaj în casă, unul căruia trebuie să îi dea de mâncare, căruia trebuie să îi pună rufele la spălat şi să i le calce. O altă doamnă adaugă: "O grijă-n plus... Aşa e şi la mine."
Imaginaţi-vă doar expresia mea în faţa unor astfel de cuvinte... Ma gândeam că trebuie să doară. Că înstrăinarea, după atâţia ani de convieţuire, după ce ai copii cu omul respectiv, trebuie să doară. Nu ai cum să te prefaci în stană de piatră, şi să spui că nu simţi nimic. E ca şi cum ai fi călcat pe degetele de la picior de o maşină, şi să spui "Ah, un fleac, o tonă şi ceva mi-a călcat peste picior."

Eu, prin definiţie, nu pot sta cu cineva timp îndelungat, cu atât mai puţin să locuiesc şi în aceeaşi casă, să îi vad faţa dimineaţă de dimineaţă, să îi suport tabieturile mai mult sau mai puţin agreabile. Şi tocmai de asta, acum vreo 5 ani, când bunicii mei materni au sărbătorit nunta de aur, mă întrebam în sinea mea care o fi reţeta ce trebuie urmată pentru a nu te plictisi alături de un om timp de atâţia zeci de ani. Nu cred că o deţine nimeni, şi cred că până şi bunicii mei s-au plictisit. Nu ştiu dacă unul de altul, dar de viaţa împreună în mod sigur. Mai ales că sunt doar 2 în casă, fără copii sau animale de companie care să îi scoată din monotonie.
Dar cazul doamnei chiar m-a întristat, în mare parte pentru că ţin enorm la ea, dar şi pentru că o priveam ca pe un fel de model într-ale familiei. Întristarea a fost dublată de intervenţia celeilalte doamne, care, la fel, este una dintre cele mai simpatice şi gospodine femei pe care le cunosc. În cazul primei doamne, sunt sigură că lipsa de comunicare a adus-o într-o astfel de situaţie. Are, zic eu, o fiică exemplară, dar soţul... soţul e o podoabă, cum ar zice bunicul meu. E exact genul de om care pe mine mă enervează până la exasperare. Şi-a întreţinut intotdeauna familia, dar e extrem de închistat şi de încăpăţânat, nu vorbeşte mult- nu pare că ar avea vreun defect, dar e pur şi simplu plictisit şi plictisitor. Plus că nu ascultă niciun sfat, şi consideră că femeile sunt doar o "bandă de complotiste" împotriva bărbaţilor.

Poate că mulţi dintre cei ce vor citi post-ul acesta sunt deja căsătoriţi. De ei fac abstracţie, dar îi întreb pe cei burlaci, aşa ca mine, aţi avea curajul să păşiţi în instituţia căsătoriei, ştiind că peste 5,10,15 ani s-ar putea să nu mai aveţi "
vorbitor" şi totul să se transforme dacă nu într-un chin, într-o simplă banalitate?

P.S. Citeam mai demult undeva următoarea afirmaţie:
The key to a successful longterm marriage is to be able to fall in love with the same person, everyday.

marți, 27 ianuarie 2009

uhm, let me think 'bout that...

Ce îţi place să faci atât de mult încât ai plăti pentru asta?
Să mănânc, să pierd timpul şi să mă plimb.

Dacă ai afla azi că mai ai de trăit exact 5 ani, ce ai face începând de mâine?

Lucru clar- m-aş pune cu burta pe carte serios, ca în patru ani să termin facultatea. În al cincilea an aş mai avea timp de nişte profesionalisme reuşite, şi de o escapadă binemeritată cu cineva, undeva.

Dacă ai câştiga un milion de euro neimpozabil, ai continua să faci ce faci acum?

Bineînţeles, am mai dat de o întrebare similară într-o leapşă anterioară, şi am spus deja că renunţarea la o viaţă normală ar fi cel mai mare snobism de care aş putea da dovadă.

Peste 15 ani, ce ai vrea să scrie pe prima pagină despre tine, în cel mai important ziar din ţară?

Că am reuşit să fac ceva ce nimeni nu a reuşit până atunci. Doar să nu mă întrebaţi ce anume:D

Ce vrei să spună prietenii tăi despre tine la ceremonia ta funerară?

N-aş vrea să spună nimic, ci să îmi dăruiască câte-o floare, o îmbrăţişare şi-o lacrimă.

Dar pe piatra ta funerară ce vrei să scrie despre tine?
Ştiu sigur că aveam nişte rânduri clare în minte, legate de acest aspect, dar îmi scapă la ora asta. I did it my waaaay!

Când erai mică ce le răspundeai celor mari la întrebarea: Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?

Mai mult ca sigur vream să devin avocat.

Ce ai face, dacă ai ştii absolut sigur, dincolo de orice dubiu, că este imposibil să eşuezi?

Aş înota o mare-n lung şi-n lat, sau m-aş face alpinist.

Ce ai vrea să le spună copiii tăi nepoţilor tăi despre tine?

Nu vreau copii, deci nici nepoţi, dar ipotetic vorbind, le-ar spune că au cea mai stresată, încăpăţânată, şi vorbăreaţă bunică.

Dacă ai putea acum să te proiectezi în viitor, în ultima zi a vieţii tale şi să îţi iei un interviu, care sunt cele 3 întrebări pe care ţi le-ai adresa?

Cui i-am greşit? Pe cine am iubit? Ce-am lăsat în urmă?


Leapşă via Ambasadoarea.
Pe mai departe, leapşa e a lui Notopic.

luni, 26 ianuarie 2009

Bă, ioooo...


Aţi observat că afară e o toamnă din aceea plicticoasă? Cu ploaie multă şi umezeală care te îmbie să stai în casă, la căldură, să pierzi timpul făcând te miri ce. Asta am făcut eu azi, am stat în pat nenumărate ore. În mare parte a fost pentru că nu m-am simţit bine, dar şi din cauza stării de leneveală dată de peisajul deprimant de afară. Oricum, la noapte cred că ninge- la Dobârlau s-a depus deja zăpadă de 2 degete, deşi în weekend de-abia mai găseai un petic de alb, pe marginea văii...

Vreţi să vă zic ce-am întreprins eu azi, în timp ce stăteam în pat, bineînţeles? M-am uitat la Gigi. Cum, care Gigi? Iioooo, Gigi Becali. Şi ştiţi ce povestea? Cum dă el de mâncare la oi. La el, hrănitul oilor e un fel de terapie de reenergizare, atunci când se întoarce obosit de la serviciu. Le dă să mănânce morcovi, din ăia mari si sănătoşi, şi neapărat de producţie autohtonă. Ce bă, ăia de dincolo sunt morcovi? Şi mănâncă şi el cu oile- tot morcovi. Apoi, a povestit că el nu cumpără carne de la macelărie, şi are acasă un viţel, un porc, găini, şi nu mai ştiu ce alte orătănii... Mi le şi închipui pe toate, aciuate în jurul Palatului aurit, din centrul Bucureştiului. Iar la restaurant, înainte de a comanda un grătar de muşchi de vită, îi spune ospătarului: Vi-vi-vi-vi-no cu muşchiul, să vă-vă-văd eu muşchiul, bă, dacă e bun, că iooo Gigi Becali, nu mănânc orice. Mai mănâncă fiică-mea salamuri şi mezeluri d-astea, dar iooo nu, Doamne fereşte!
Apoi, a avut treabă cu Morar de la DNA. I-a promis că Dumnezeu îl va bate, că nimeni nu scapă de Becali nerăzbunat, că Becali se duce şi dă slujbe, şi nu scapă, la câte răutaţi a făcut.
Apoi, i-a recomandat preşedintelui Băse, să ierte (aaamiiiin!). Pentru că îndrumătorul poporului, când se afla în fruntea acestuia, trebuie să dea dovadă de înţelepciune, şi prin iertare, sa mulţumească plebei care l-a votat.

Mi-a plăcut că n-a vorbit prea mult despre Steaua- a pomenit doar faptul că o va vinde în caz că va fi falit,
dar aşa, bă, vă zic eu, va rămâne în familie la mine, la copii şi la nepoţi. Arăboiul care zice că vrea să cumpere n-are decât să-şi pună pofta în cui.

O altă afacere, în urma căreia a ajuns în procese e Avicola Iaşi. Şi-a dus toată familia, ca să conducă cineva afacerea, s-o scoată la lumină, a injectat vreo 10-15-20 de milioane de euro. Dar eu unu' Popovici, căruia nu-i convine că el are Avicola. Dar se roagă el la Dumnezeu, şi nu scapă nepedepsit.

Ca sfat de criză, pentru politicieni, le-a amintit că ţara se bazează pe oamenii de afaceri care asigură mii de locuri de muncă, şi nu pe procurori DNA, parlamentari şi alţi paraziţi. Dacă stăm strâmb şi judecăm drept, aşa e. Bravo, Gigi, poporul e cu tine:))

Curios, o să zică lumea că am înnebunit, sau că am o lipsă acută de subiecte de tratat aici, dar Iooo Gigi nu m-a plictisit. Era chiar liniştit, nu ţipa, şi îşi flutura cu nonsalanţă Audemar Piguet-ul prin faţa camerelor de luat vederi, în încercarea de a se face cât mai bine înţeles. Mă gândeam că el prost-prost nu e, e doar plecat cu pluta uneori, dar plecat bine. Şi asta îi dăunează grav comportamentului.


Am terminat cu nea Gigi şi m-am uitat la scena finală din The Bodyguard, ca mai apoi să mă delectez cu minunatul nostru sistem sanitar atât de dezbătut de vreo 3 zile încoace. Până şi în astfel de situaţii critice, se simte spiritul de turmă la noi. Dacă nu murea în weekend bietul cetăţean de la Slatina, sănătatea românească mergea
ca pă roate. Dar aşa, s-au trezit unii că vor şpaga înapoi, alţii că le-au murit neamurile din cauza aceloraşi medici incompetenţi, ba chiar au mai răsărit reclamaţii din alte şi alte judeţe, legate de felurite cazuri de malpraxis: nou-născuţi cu picioare rupte, mămici moarte după cezariană, etc. Tabloul e sinistru şi demn de o ţară din Lumea a 3a, nicidecum de una europeană cu acte în regulă. Dar ne-am obişnuit aşa şi ne complacem.


Mâine e deja marţi. Încep să mă agit mai tare decât sunt deja. Sper să nu ajung să am manifestări becaliene.


vineri, 23 ianuarie 2009

(Lenea) costă


Azi, aveam examen la ora 1... Adică, exact când e ora mea de somn pufos, propice pentru visat... Mdea, cumva, cumva, mă conformez.

Îmi calc o cămaşă, că doar deh, trebuie să fiu prezentabilă, pentru că în sinea mea intuiam că restul lumii vine în tricou sau în hanorace din alea hidoase cu steluţe şi blană. Groaznic, ştiu!

Mă îmbrac, în ritmul meu aşezat, dar destul de repede. Nu ştiu cum se face, dar era deja 12.30 când am ieşit din casă. Şi nu mă gândisem să sun la taxi. Aşa că mă îndrept spre staţia de taxiuri cea mai apropiată. Erau numai Loganuri cu puberi la volan (d-ăia care au permisul de 6 luni şi nici măcar atestatul de taximetrist)... Văd un Laguna, proaspăt spălat- al meu e:)). Când deschid portiera, observ că taximetristul era o ea. În fine, îmi zic că mai rău decât cu un boşorog de 70 de ani care confundă viteza 1 cu a3a nu se poate. Şi pentru că mă grăbeam, ii zic să mă lase la Prefectură, şi dacă poate să o ia peste deal. Madama taximetrista: Apăi, eu nu trec dealul.(cu o voce extrem de hotarâtă, de parcă dealul ar fi avut gheare şi o gură de lup ca să o înghită.) Da' de ce nu puteţi? Vă e greu? Frică? (eu bonomă, ca de obicei, mă gândeam că are vreo traumă sau ceva)... Puteţi să mergeţi cu altul, care vă trece dealul, dar eu nu-l trec, că costă o gramadă de bani ambreiajul. E panta prea lungă. Eu, vizibil enervată: Luaţi-o pe unde costă mai puţin ambreiajul, numai luaţi-o odată, pentru că mă grăbesc!

Pe parcursul drumului, a încercat de câteva ori sa îmi adreseze câteva fraze, şi la un moment dat, când eram pe Iuliu Maniu (eram sigur de aproape, în caz că se enerva şi mă dădea jos din maşină) i-am zis că, altădată, când nici măcar asfalt nu era pe Dobrogeanu, nu se mai plângea niciun taximetrist că nu trece dealu'. Acum te pomeneşti că ajung prea comod şi repede până în partea cealaltă, şi nu pot fura destul clientul. Când aveţi comandă să mergeţi pe Crişan, Horia, Căprioarei, ce faceţi?! Sau, când e circulaţie bară la bară, şi vă opriţi din metru-n metru, îi spuneţi clientului că nu mai puteţi merge, pen' că costă ambreiajul?! Linişte. Ajung, îi dau banii, fără niciun leu în plus faţă de ce arată aparatul, şi cobor. Îmi urează "o zi bună". La fel!


N-a fost o modalitate prea plăcută de a păşi în perioada examenelor, dar se pare că, cel puţin azi, mi-a purtat noroc: 10.


P.S. Azi am avut starea euforică de după orice 10 (am mai trăit-o la bac), dar ştiu, de mâine îmi revin, şi în niciun caz nu mă culc pe-o ureche.

joi, 22 ianuarie 2009

Stau şi mă întreb...

Oare o fi cineva în stare să facă toate cele înşiruite în melodia asta, superbă de altfel?


Garou - Pour l’amour d’une femme

Quand j’ai croisé son regard
Il était déjà trop tard
Elle avait le sourire étrange
Que les peintres donnent aux anges
J’avais l’impression bizarre
De l’avoir vue quelque part
Par quel “appeal”, quel appel
M’a-t-elle attirée vers elle
Je l’ai suivie comme une ombre
Dans ses nuits d’entre deux mondes

Pour l’amour d’une femme
Je tombe à genoux
Je vendrais mon âme
J’irais jusqu’au bout
Ainsi je suis né
Je suis condamné
Condamné à vie
A payer le prix
Que devra payer
Un homme qui se damne
Pour l’amour d’une femme

Autre part une autre histoire
Au hasard d’un “cruising” bar
Encore une qui me séduit
Et m’invite dans son lit
C’est dans une chambre d’hôtel
Que je m’éveille avec elle
Pour l’amour d’une femme

Je tombe à genoux
Je vendrais mon âme
J’irais jusqu’au bout
Pour l’amour d’une femme
Pour l’amour d’une femme

Longs couloirs de ma mémoire
Vous ne menez plus nulle part
Vrais diamants et faux miroirs
Vous m’avez mis sur le trottoir.

miercuri, 21 ianuarie 2009

blabla


Sunt mai obosită decat aş fi dacă aş face ceva util. Adică aş învăţa. Sau aş citi ceva inteligent.
Au trecut câteva zile bune de când încerc să fac orice altceva decât ar trebui.


Azi am străbătut juma' de oraş pe jos, aşa, ca să dau ceva grame jos, pentru că sincer, s-au cam depus în ultima vreme.


Am fost într-un loc de vază, că doar există de câteva secole, dar unde nu se deschid deloc ferestrele... Unde e o căldura din aceea scârboasă de-a dreptul, dată nu atât de calorifere, cât de respiraţiile divers parfumate ale clienţilor. Gura de aer dintre uşile automate aproape că mi-a smuls părul din cap, iar odată intrată înăuntru am fost întâmpinată de miros de... mi-e şi nu-stiu-cum să scriu- vomă. La câtiva paşi mai încolo, miros de balegă. Da, toate aceste mirosuri amestecate, într-o căldură insuportabil de sufocantă. Noroc că totul a durat mai puţin de 15 minute.

Drept relaxare, am continuat prin shopping. Mult. Nu ştiu ce înţelegeţi prin mult, dar mă refer la cantitate, şi nu la timpul alocat respectivei activităţi.

Mâncare multă (mă refer tot la cantitate), şi somn. Şi, în cele din urmă, cu forţe proaspăt reînnoite, curaţenie. Ah, v-am spus că azi-dimineaţă am strâns bradul? Da, în cele din urmă am renunţat să mai aştept Crăciunul, pentru că urmează altele mai curând.

Dar serios acum- am o stare de nici eu nu mai ştiu ce stare e. E drept că de vreo 2 luni sunt încordată. La propriu, pentru că am în permanenţă nişte noduri, care nu mă lasă să respir. Unde mai pui şi faptul că, dimineaţa, când mă trezesc, sunt mai obosită decât atunci când m-am culcat. Şi amorţită pe deasupra. Să revin la starea mea de spirit. Jalnică. Şi neînţeleasă. Şi care trebuie să fie, sau măcar să aducă, a fericire şi împlinire în majoritatea ocaziilor, şi faţă de majoritatea oamenilor pe care îi întâlnesc. Pentru simplul fapt că nu-mi place să stric dispoziţia altora, aşa cum unii bosumflaţi fac. M-am prins de chestia asta cam târziu. Pentru că eu obişnuiam să fiu bosumflată cu public, dar acum am o audienţă pe care trebuie să o fac invidioasă. Oarecum. Iar ultimul meu slogan e: Păstrează aparenţele, no matter what!

Sunt zile în care aş iesi din casă nemachiata sau îmbrăcată cum dă Dumnezeu, dar nu, asta îmi permit doar la Dobârlău. Ăsta e încă un motiv pentru care ador locul ăla, pentru că îţi dă miserupismul necesar pentru a scăpa de grijile de ordin vestimentar şi de toate felurile. Pentru că îţi poţi plânge de milă, în voie, fără să te simţi vinovat că superi pe cineva, fiindcă padurea sau mărul acela batran, o căpiţă, sau o vacă, vor fi mereu acolo să asculte. Orice. Pentru că nimic din ce ţi s-ar întâmpla nu le oripilează mai mult decât manelele nesimţit de tipătoare ce răsar din vreo gospodărie. V-am spus că vreau să candidez la funcţia de primar peste 4 ani? Anul trecut am avut alte ţeluri, dar peste 4 ani, dacă sunt sănătoasă şi deşteaptă, cu siguranţă.

E ciudat. Pentru că unele, la vârsta mea, şi-ar dori ca peste 4-5 ani să-şi fi găsit vreun Irinel în baston, agăţat de ţeava de eşapament a unui Phantom. Şi să facă şi vreo 2-3 ţânci, aşa, ca asigurare în caz de divorţ. Dar eu nu, şi nu. Săptămâna ce-a trecut mi-am auzit ceva extrem de rautăcios legat de aspectul ăsta. Eu vreau altceva. Nu vreau oameni în viaţa mea. Îmi ajunge ce am deja. Eu vreau mai degrabă să fac ceva. Să am ceva al meu. Să îmi complic cu folos existenţa. Să povestesc cu turiştii mei. Să vad lumi noi, pentru că sunt destule încât să nu le poţi descoperi într-o viaţă pâmânteană.

Cred că e deja clar ce poate face starea mea de acum. Poate da naştere celor mai mari tâmpenii... care pentru mine nu prea sunt tâmpenii, dar mă rog.


De atâta visat cu ochii deschişi mi s-a făcut poftă de somn.

marți, 20 ianuarie 2009

"We must pick ourselves up"


Cam aşa a sunat îndemnul care a prevalat în speech-ul superb al lui Barack Obama... Sunt şi acum atât de entuziastă, încât nici nu ştiu cu ce să încep.
Să încep prin a vă spune că azi a fost declarată The Inauguration Day for the 44th President of the US? De azi, Barack Hussein Obama nu va mai fi pomenit ca "the elected president/ president elect", ci ca " the US President" pe bune.
Totul a fost de o grandoare invers proporţională cu dezastrul economic şi social, care domină perioada nefastă pe care o trăim. S-au cheltuit 150 milioane $ pentru organizare, cea mai mare sumă din istoria ceremoniilor de învestitură prezidenţială de până acum. Audienţa la eveniment a fost de asemeni grandioasă- s-a vehiculat o cifră de 4-5 milioane de oameni, care au stat şi îndurat frigul, în faţa Capitoliului din Washington, pentru a-l vedea şi auzi pe cel căruia i-au încredinţat votul de încredere.

Au asistat la ceremonie George şi Barbara Bush, precum şi fiul lor, George W. Bush, care acum a devenit istorie, şi soţia sa Laura, Bill si Hillary Clinton... Nenumăraţi senatori, congressmani, foşti politicieni de mare rang, dar stiţi ce mi-a plăcut? Că toate personalităţile s-au pierdut, parcă, în marea de "ordinary people" pe care Obama i-a menţionat atât de mult în campania sa electorală. Acei oameni obisnuiţi, care împreună pot face lucruri nemaipomenite.


După ce Joe Biden, proaspătul vicepreşedinte al US a depus jurământul de credinţă, a venit rândul, cu o mică întârziere, a celui ce săptămâna trecută înfuleca cât se poate de sincer şi de modest un hot-dog, să rostească, cu mâna pe Biblia lui Abe Lincoln, frazele ce îl leagă prin fidelitate şi credinţă de patrie. În momentul respectiv, cele mai simpatice au fost Malia şi Sasha, cele două fiice ale sale, care, cu o cameră digitală îi stăteau alături nonşalante şi îl filmau. Foarte dezgheţata mişcarea, mi-a plăcut. Salve de tun, urale din mulţimea impresionantă de oameni, felicitări din partea familiei şi a celor care urmează să facă parte din cabinetul său.

Şi de-abia acum urmează partea cea mai importantă, care m-a facut să sorb fiecare cuvânt si fiecare gest sau ridicare din sprânceană, de parcă aş fi fost acolo. Mr. Obama chiar ştie să vorbească, şi să pună în valoare acele speech-uri scrise de un tânăr în vârstă de doar 27 de ani. Te "prinde" pur şi simplu prin cuvinte, pare că are un prompter magic care nu îi permite ăăăă-uri in discurs. Odată urcat la tribuna aceea, te făcea să uiţi de episodul cu îngheţata din Hawaii sau de cel mai recent, cu hot-dog-ul, şi să îl priveşti nu doar ca pe un om normal îmbrăcat în straie de politician, ci ca pe unul care chiar ştie ce zice. A început să vorbească cu acea usurinţă pe care o ai acasă, în faţa oglinzii, fără formule pompoase, ci simplu, adresându-se compatrioţilor săi. I-a mulţumit lui Bush pentru (de)serviciile aduse naţiei, şi pentru bunăvoinţa din perioada de tranziţie prezidenţială. Nu a uitat să îi menţioneze pe Parinţii Fondatori ai Americii, dar fără să se piardă în idei inutile şi sforăitoare. Ceea ce a urmat a surprins, pentru că aspectele negative nu prea sunt tratate în astfel de discursuri inaugurale: criza financiară. Uite, ăsta e un alt un motiv pentru care trebuie apreciat- gândiţi-vă doar de câte ori a ieşit la rampă Bush ca să dea asigurări că această criză nu există, că nu are cum să afecteze pe termen lung economia, iar Obama o recunoaşte încă din primele minute ale mandatului său. Dar nu a privit criza ca pe un obstacol, ci ca pe o provocare, în care cu toţii sunt egali, şi demni de a-şi împlini fericirea. Mai pe româneşte, le-a spus şi americanilor, că bunăstarea nu îţi e dată, picată din cer şi-atât, ci ea trebuie construită, agonisită. A făcut referire la job-uri, la şcoli şi universităţi, la produsele lor, la pământurile care trebuie puse la muncă, la resurse naturale, la reducerea cheltuielilor publice, la apărarea naţională, la lumea musulmană- cu care se vrea a se ajunge la o cale de mijloc rezonabilă ambelor părţi. A îndemnat poporul să apeleze la neuitatele şi veşnic valabilele principii morale: onestitate, curaj, muncă, loialitate şi patriotism, spre a avea un succes garantat, în drumul de reabilitare şi reformare a naţiei.

Totul se încheie maiestuos cu: "Thank you. God bless you. And God bless the United States of America."


Ştiu, eu am surprins doar esenţialul, şi intr-o formă nu prea atractivă, dar pentru cei ce n-au apucat să audă toate aceste lucruri, e imperios necesar să încerce.
Pe la televiziunile noastre, de câteva zile se tot spune că pe 20 Ianuarie se scrie istoria. Nu, nu e aşa. Istoria înseamnă trecut, iar Obama nu poate oferi decât prezent şi viitor, mai ales datorită faptului că în discurs, el nu a promis nimic (aşa cum fac ai noştri politicieni), ci mai degrabă a invitat poporul la o muncă colectivă de restabilire a statului. Am văzut cum oamenii din mulţimea copleşitoare plângeau, sau stăteau cu ochii închişi şi savurau fiecare cuvinţel pe care Obama îl rostea, întocmai unei melodii sau unei predici.

Sunt încă un pic traumatizată de tot ce s-a întamplat. Traumatizată în sensul bun. Aş vrea ca şi la noi, măcar din când în când, să vezi atâta entuziasm şi încredere în privirea oamenilor de rând- încredere faţă de clasa politică, şi nu numai atât, încredere în propriile forţe şi scopuri. Aş vrea să avem şi noi măcar un om politic de tipologie obamiană. Să nu fim nevoiţi să vedem, zi după zi, aceiaşi măscărici cu glume extrem de proaste, cu râsete cretine si discursuri demagogice (vezi Mr. Băse), posedaţi de putere (vezi Mr. Geoană), şi nici renegaţi deveniţi miniştri (vezi Mr. Videanu).

Şi tocmai pentru că nu prea-mi găsesc nişte cuvinte demne pentru a-i face concurenţă lui Obama, prefer nişte poze:

Noul cuplu prezidenţial îi conduce pe George Bush şi Laura la elicopterul ce urma să îi ducă back home, in Texas.

Sfârşitul unei veşnicii de 8 ani.

Prima întâlnire oficială, în funcţia de preşedinte în exerciţiu, a lui Barack H. Obama.
Prima semnătură oficială.


Postul acesta ar fi trebuit să fie unul mult mai entuziast, pentru că şi eu am fost entuziasmată de ceea ce am văzut. Pentru că a fost unul dintre puţinii oameni care au reuşit să mă ţină cu gura căscată, la propriu, şi lipită de televizor.

Concluzia ar fi următoarea: Începutul a fost excelent, urmează miezul şi deznodământul, care eu una, sper să fie de 3 ori mai bune.

luni, 19 ianuarie 2009

De-a lunea

După un weekend destul de plin, în care am fost de la distracţie până la spital, am început o zi de luni destul de optimistă. M-am trezit de dimineaţă cu mutra aia a mea, care îmi spune în oglindă că totul va ieşi bine, dacă îmi păstrez calmul, dar şi indârjirea. Astfel, am reuşit azi tot ce nu-mi reuşise joi. Am avut de-a face cu aceleaşi personaje "pline de viaţă" şi amabile. Parcă mai amabile decât saptamâna trecută. În fine, nu le acord mai multe rânduri decât merită...

Mai ţin să spun că am lipsit de aici motivat. Pentru că dragii de internet providers dă la eRDăeS s-au gândit, cum se gandesc de altfel de vreo lună încoace, să îmi taie din nou mâinile şi picioarele. Mda, şi uite-aşa mi-am mai irosit vreo juma' de oră din viaţă certându-mă cu ei la telefon- cu ei, cu dispecerii... Care par cei mai calmi şi pasivi oameni din lume, şi tocmai asta te scoate din minţi, pe tine, cel de la capătul firului. Îţi mulţumesc frumos de nu ştiu câte ori, işi cer scuze, iţi spun "doamnă"- şi mie asta îmi pune capac definitiv; îţi urează o zi bună şi iţi mulţumesc (din nou) că ai apelat cu încredere la serviciile lor. Care servicii?!
But, I'm glad I'm back!


Şi acum, pentru că tot o ascult fără întrerupere de câteva zile, graţie profei mele de franceză, luaţi şi voi de ascultaţi cu atenţie versurile inteligente şi daţi-vă cu părerea!

sâmbătă, 17 ianuarie 2009

In ză neibărhud


Reţeta pentru a avea o dimineaţă cât mai reuşită în faţa blocului, step by step:

Se ia una bucată gospodar autentic, înfofolit cu training suit, şi vesta de pe vremea când lucra în uzină.

Se ia una bucată mătură de curte, fabricată, în general, din crengi.

Se deszăpezeşte trotuarul din faţa blocului, pentru ca vecinii ce se vor trezi mai tarziu să nu îşi rupă capul în extazul de a ajunge mai degrabă în zăpadă.

După ce se încheie cu trotuarul, se purcede hotărât către parcare, unde stă maşina, împachetată şi ea, de ani de zile chiar, cu o prelată ruptă şi ca vai de ea.

Se deszăpezesc capota şi plafonul.

Se parcurge conturul lunetei şi se alunecă spre portbagaj.

Se ia una bucată Oana drept fotograf de la înălţime, şi se imortalizează momentul.

Acum, spuneţi-mi... N-aţi vrea şi voi să încercaţi noul instrument anti-zăpadă, pentru a conferi vopselei maşinii voastre o textură cât mai aparte?

vineri, 16 ianuarie 2009

Aveam o datorie

Zilele trecute, Notopic, săritor la nevoie, s-a gândit să dea un mic impuls "carierei" mele bloggeristice, care se afla sub semnul întrebării, şi mi-a "livrat" o leapşă. Despre ce-i vorba? Uite-aici:

9 lucruri care sper să mi se întâmple în 2009 (9 lucruri pe care le vreau...)


  1. Să fiu sănătoasă. Asta e condiţia esenţială pentru ca dorinţele ce urmează să poată fi îndeplinite.
  2. Să îmi menţin fizicul şi intelectul întregi, aşa cum le-am primit de la natură. Adică, să nu-mi rup capul pe stradă, sau să nu mă apuce vreo pasiune târzie pentru mersul pe bicicletă sau schiat. Şi să nu mă prostesc.
  3. Să trec de s(tre)siunea asta. Cu zâmbetul pe buze, şi cu examenele luate.
  4. Să începem finisajele la casă. Să ajung să îmi pun cu mânuţa mea, în noua mea cameră, draperia cu lalele roşii şi covoraşul în formă de inimioară, asortate cu pereţii zugraviţi în roşu şi bej, pe care deja le-am cumpărat.
  5. Să grădinăresc. Mi-e un dor cumplit de legumele pe care nu le mai am in gradină din cauza şantierului. Să îmi plantez un alt soc, pentru că pe cel de anul trecut l-au distrus cei cu buldozerele, să am mai multă grijă de trandafirii căţărători, şi să îmi plantez unul pentru dulceaţă.
  6. Să reuşesc să fac lumea să pară mai bună- pentru mine şi pentru cei pe care îi iubesc. Mi-e frică să nu dezamăgesc- ăsta e cel mai bun imbold.
  7. Inspiraţie. E cel mai bun prieten atunci când nu mai ai soluţii pentru nimic din ceea ce ţi se întâmplă.
  8. Să am o vară de 3 ori mai frumoasă decât cea din 2008. Chiar dacă n-ajung nici acum în Grecia, e ok daca mă bronzez în propria-mi curte. Unde vreau să reuşesc să instalez şi hamacul meu verde-n dungi:D
  9. Să am linişte. Să reuşesc să mă plimb mai mult pe picioarele mele. Să văd locuri noi, să fac poze multe, să simt noi miresme purtate de vânt, şi să fie senin şi soare.

Se poate să spun şi că vreau să treacă criza? Şi să meargă afacerile. Atât.

Ziceţi şi voi acum, cer prea multe de la viaţă?

joi, 15 ianuarie 2009

I really am a work of art


Azi n-am funcţionat. Şi tocmai d-asta, m-am autonumit în funcţia de minunea zilei. Nimic, dar absolut nimic n-a mers.

Am debutat prin a mă arde cu cafea fierbinte. De fapt limba mea e arsă. Eh, no problem, am zis, trecem peste. Trecem, trecem, ne ducem să ne rezolvăm proiectele pe azi. În primul rând, o vizită la un dispensar medical de la capătul lumii, a.k.a campusul universitar al Yale... Pardon, voiam să spun al Transilvaniei. Trebuia să-mi vizez o nefericită de adeverinţă medicală, din care reiese că coloana mea vertebrală e bucăţi, şi nu poate fi utilizată în scopuri sportive. Am pus pile în mişcare, că făr' de nu se poate, cel puţin nu în România, dar, surpriză! Deşi mă încadram în programul afişat pe uşă, nici urmă de nicio doamnă doctor la care aveam eu pila. În schimb, o droaie de asistente, care stăteau aşezate picior peste picior, hrănindu-se cu o poftă de hipopotam, de pe o măsoaie plină cu bucate. Aşa, unde-i doamna doctor? "Apăăăi, nu ştim. Da' ce treabă ai cu ea?" Am o treabă. "Da' ce treabă?" O treabă! (în mintea mea- n-am de gând să-ţi dau şpaga, mai bine vin de 10 ori) Când să revin? "Aaaaa, păi să mă gândesc... Azi, mai târziu un pic, sau mâine la 10.30." Ok, mâine la 10.30. (Mori!Pa!)


În al doilea rând, achitare taxă şcolarizare, pentru că tanti de la cealaltă facultate n-a vrut să mă exmatriculeze săptămâna trecută. Asta-i culmea, să te rogi să fii exmatriculat! Rectorat, mama optimistă, aşteaptă în parcarea de la Biblio. Ajung, deja plină de noroi pe cizme, că tot e la modă zilele astea, în curtea interioară a mirobolantei clădiri, ce-a fost odată ca niciodată mirobolantă, şi acum e doar în proces de dărâmare lentă. Stadiul de prăbuşire al clădirii e evident, mai ales din cauza adevăratei Niagara din curte, din care, cu greu ieşeai la fel de uscat precum intrasei. La etaj, printre dulapuri de uzină prăfuite, şi pereţi cu găuri neastupate, coadă de 10 persoane la casieria vieţii. Mă aşez la rând [până şi vip-urile stau:))], nu trec 2 minute, vine o pitzi-doamnă de vrei treijşiceva de ani, tipul cu cizme roşii- tot studentă. Mă întreabă dacă acolo e rândul. Obviously it is! Apoi, fără s-o întreb, începe să-mi expună nemulţumirile ei legate de sistemul de plată al Universităţii. Eu afişez privirea fals tâmpă. Încep să mă uit pe tavan. Ea continuă cum că suntem la vale. Eu în gând: Universitatea ca universitatea, dar matale, doamnă, eşti şi mai şi, ai ajuns deja pe fund! Îmi văd salvarea apropiindu-se. O seminaristă de-a noastră. O salut, îi zambesc, mă întorc cu 180 de grade. Am scăpat de pitzi-doamna. O sun pe mama. O informez cu patos despre europenismul situaţiei în care mă aflu. Se scurtează rândul la 4 persoane. Mama pleacă, o sunase contabila. Intru în cele din urma în porcă... birou, neaşteptat de binedispusă îi zâmbesc cu toţi dinţii, de parcă aşteptam o reducere, că tot e sezon, şi cu greu mă abţin să n-o întreb de ce se nu implementează un sistem informatic intern, prin care să transmită informaţia de la o clădire la alta. Asta pentru că trebuia să plimb chitanţa până peste drum. Plec. Încă nu mă enervasem bine. Ajung peste drum, program modificat de la 13 la 15. Auziţi, voi sunteţi plătiţi din banii noştri ca să staţi acasă, sau ca să vă ţineţi fundurile pe scaunele alea de pe vremea lui Carol şi să-mi îndosariaţi fiţuica aia de chitanţă? Se pare că staţi acasă. Staţi fericiţi. Urăsc putorile umane.

Sun, mă descarc, îmi zice: "Du-te mai încearcă la doctor." Ok, dacă totul merge prost, de ce n-ar merge mai prost? Aşa că mă duc. Din nou. Îmi ia un secol ca să ajung pe Memorandului. Deja îmi pierd marea răbdare. Intru. Aceleaşi plictisite şi îndopate cu salată de biof. A venit doamna doctor? "Apăi, să ştii că nu." (Mă-ta!) Mâine am un seminar, de dimineaţă, e important, asa că nu pot veni la 10.30. "Păi, nu-i nimic, dar ce treabă ai cu ea?" Am o treabă. Dacă vin mai târziu, o găsesc? "Nuuuu." (Dar ce-are, frate, de făcut???) Păi cum nu? Şi atunci când să vin? "Păăăăăăi (se scarpină în cap în timp ce mi se adresează), vino luni." Luni de la cât (femeee!)? "Păi pe la 10." Eu cu juma de gura: Luni?!?! "Eşti braşoveancă?" Da. (ştiam eu că am mutră de pariziancă, cu băscuţă, dar nici chiar aşa, m-ai flatat dragă asistentă.) "Ah, păi atunci poţi veni luni." Ok, mersi (pentru nimic)! Concluzie: dacă eşti braşovean, ai mai mult timp de f***t aiurea, sau mai eficient, poţi merge ca să dormi acolo, pe scările Policlinicii, în aşteptarea unui doctor pensionar, care mănâncă banii statului din două părţi... Încep să regret decizia definitivă şi irevocabilă pe care a dat-o azi Curtea Constituţională, conform căreia, hotărârea lui Boc-Poc de a le interzice acelor ce primesc pensii să beneficieze şi de salarii de la bugetul de stat e neconstituţională. N-am nimic cu actorii. Dar am cu profesorii universitari, cu notarii fosile de Antipa, avocaţii în acelasi stadiu de putrefacţie, şi de azi, cu doctorii.

Ies pe uşa de termopan jegos, şi mă pun pe sunat. Mama, optimistă. Ok, vin acasă. Mă uit în jur. De dimineaţă, am avut aceeaşi părere- n-aş putea să stau în căminele alea. Ce viaţă de student??? Cu chiloţii vecinului de palier agăţaţi pe sârmă, pe care îi vezi când deschizi fereastra în zori? Nimic de zis, linişte în jur, şi destul de civilizat- parcări, pline ochi cu maşini din toate judeţele posibile şi imposibile. De la un cămin paralel cu Policlinica, urlă nişte manele. Mă uit în sus, un geam deschis larg, probabil nişte giboni în cameră, şi Guţă Puţă, Copilu' Minune, sau cum s-or mai fi numind, la maxim. Mă enervez şi mai tare. Plec acasă.

Drum interminabil. Semafoare stricate- observ că e o epidemie a semafoarelor în ultimele săptămâni. Numai eu n-am intersecţie semaforizată în faţa blocului, mama ei de treabă. Intru în bloc.

La intrarea în bloc sunt 2 uşi. Una mare, exterioară, de tablă, unde e şi interfonul. Casa scărilor- 5-6 trepte, o uşă interioară dublă, de lemn, care dă înspre scările propriu-zise. O vecină de la parter şade precum ţaţa Leana-n poartă, cu un ţânc de mână. Pe uşa aia interioară e un bilet scris de un vecin, nu prea prieten cu scrisul, care ne roagă pe noi, cei ce trecem prin uşă, s-o şi închidem. Ei, eu niciodată n-o închid. Pentru că am tot timpul impresia că pe scări pute a varză murată din beci, şi pentru că mi-e silă să pun mâna pe clanţa aia pe care o ating toţi nespălaţii zi de zi. Buuuun. Adaug şi faptul că nu obişnuiesc să trântesc uşile. Dacă vreau civilizaţie în jur, sunt şi eu civilizată. Deschid uşa interioară, vecina în uşa ei, nu mă întorc să o închid, din motivele mai sus menţionate. Uşa, în deplina ei activitate de uşă, vine după mine (atrag până şi uşi, vă daţi seama?), şi se semi-tranteşte. Adică nu trânteşte, trânteşte, ci face zgomotul ăla de uşa şubredă, de scară, şi rămâne întredeschisă. Cum ziua mea fusese una perfectă, începe doamna vecină, pe care nici n-o bag în seamă defel, din cauza comportamentelor moldoveneşti de care ea şi familia ei dau dovadă, să ţipe. Dar să ţipe. Eu, urc scările. Lent, ca să-i dau impresia că imi pasă că uşa a fost atrasă de mine, şi fatalitatea mă-sii, s-a mai şi trântit. Îmi zice că stau proşti la parter. Doamne, am fost mult prea obosită ca să-i spun că ştiam, şi că mă bucur că în cele din urmă au raţionat. Ajung la etajul 2, mă întâlnesc cu amica mea manelară (am eu grijă şi de asta, cât de curând) de la etajul 4. Finally, etajul 3. Îmi este deschisă uşa şi intru. Înjur bine, deşi nu-mi place să fac asta, dar când sunt nervoasă n-am de ales. Mama era pe punctul de ieşi, ca s-o ameninţe cu datul în judecată pe doamna vecină de la parter. Dă-o-n mă-sa, să işi cumpere uşă de intrare în scară cu telecomandă, şi să stea ca ţaţa Leana s-o controleze!


Mănânc mult. Prea mult, dar aşa îmi calmez de fiecare dată nervii...

Mă duc să învăţ. Stau 2 ore la 10 pagini, ore din care 40 de minute, pe puţin, le-am petrecut privind movul pereţilor.

Luceafăr blând


Am tot stat şi m-am gândit, de dimineaţă încoace, daca ar trebui sa postez, sau nu, ceva despre marele Eminescu... Dacă ar părea o făţărnicie, sau încă un mănunchi de rânduri aşternute de cineva care n-ar ajunge nici într-un milion de ani ca el. Şi, brusc mi-am dat seama că eu nu sunt unul din aceia care işi amintesc de Mihai doar de 15 Ianuarie, sau nici măcar atunci. Presupun că le datorez acest fapt, în mare parte, grozavilor oameni care, ani de-a rândul, au stat în faţa mea ca profesori de limba română. Lor le datorez faptul că am deschis o carte de poeme eminesciene nu doar atunci când a trebuit, ci şi atunci când aveam nevoie de o lectură de calitate şi eram în pană de idei. Am ajuns să iubesc Luceafărul, cu strofele sale interminabile, şi să plâng odată ce m-am aflat în faţa bustului său din Parcul Copou, într-o foarte frumoasă zi de astă-vară.

miercuri, 14 ianuarie 2009

Mai aproape cu un pas şi-o picătură topită...


Ieri făceam caz din faptul că nu voi mai trece pe-aici atât de frecvent. Azi nu mi-am putut ţine degetele deoparte de taste. Chiar de-ar fi 10 cuvinte, trebuie să le scriu. Demonstrează, oare, dependenţa mea de blogul ăsta?

Oricum ar sta lucrurile, cine m-a văzut azi, plimbându-mi agale fizicul pe stradă, să nu se sperie. Eu eram, deşi aveam o bună dispoziţie ce mi se trage de la vremea aproape primăvăratică ce s-a instalat în ultimele ore la noi în oraş, plus un zâmbet nemotivat şi speranţă în privire.
A fost atât de frumos afară încât îmi venea să stau pur şi simplu să privesc Tâmpa- cum zăpada se scurge printre copaci şi dezvăluie negrul frunzelor uscate de toamnă. Până şi Biserica Neagră începuse să redevină neagră, zăpada de pe acoperiş prăvălindu-se încetul cu încetul. N-am stat la şcoală decât preţ de un curs. Unde toată lumea era ursuză. Au unii un stil de a-ţi întuneca ziua, ceva de speriat! Ca să nu mă molipsesc, am luat-o la pas spre casă, pe jos, pe sub streşinile ude şi din care îmi picura apă- pe haine, în păr, pe frunte... Nu contează- după atâta ger, azi a fost motiv de speranţă. Şi nu îi înţeleg pe cei care-au purtat haine extrem de groase azi, pe cei care şi-au păstrat căciulile trase până pe urechi. Era păcat să nu simţi aerul destul de rece, dar prietenos şi inviting, să nu vezi cum picură apă de prin scocurile caselor, sau cum ţi se murdăresc cizmele până sus, înspre genunchi, de noroiul topit şi veşnic necurăţat, din raţiuni tipic romaneşti.

Mergeam şi observam că lumea pare obosită, şi nu ştiu dacă sunt bucatele pline de colesterol îngurgitate cu vreo două săptămâni in urmă de vină. Cu toţii fugim de criză, chiar dacă pare un subiect răsuflat, exasperant, sau cum vreţi voi. Euro continuă sa-şi facă de cap, şi sincer, îmi pare rău acum, că n-am nişte rezerve mai serioase de euro- afacerea ar fi fost una grozavă.
Ne oboseşte cel mai mult faptul că tot ceea ce ne înconjoară e pesimist. Nimeni, de nicăieri nu iţi spune ceva de bine. Toată lumea se plânge, cu motiv sau fără, de oarece insuccesuri, ca să adaptez pluralul substantival folosit de prima odraslă a ţării.
Nici eu n-o duc bine. Motivele sunt multe, sper să nu devină şi mai multe, dar a mă plânge nu m-ar ajuta la nimic. Nu ştiu câţi dintre voi v-aţi uitat pe un post tv, în ultima vreme, ca să vedeţi numărul de sinucideri... De la oameni de afaceri înglodaţi în datorii şi până la instrumentiştii de la Filarmonica Operei Braşov. Nu asta e soluţia. Niciodată nu trebuie să ne dăm bătuţi de ceva ce oricum trece. Capul mereu sus, pentru că îi scoate din sărite pe mulţi, şi încredere în sine. Asta e reţeta. Cumva, cumva, toate trece.

Şi vin altele.
Şi vine şi primăvara.

marți, 13 ianuarie 2009

Ca să nu vă plictisiţi

În privinţa scrisului aici, în următoarea perioadă, nu voi mai avea acelaşi spor, şi cu atât mai puţin aceeaşi înclinaţie către pierdut timpul. Aşadar, cum s-ar zice prin popor, "mai răruţ că-i mai drăguţ".

Cum zilele trecute aţi auzit probabil, cu toţii, nişte ştiri nu întocmai din cele mai fericite despre Patrick Swayze, m-am gândit că n-ar fi rău să vedeţi şi voi aceste secvenţe, dintre cele mai plăcute multora dintre noi.




luni, 12 ianuarie 2009

lately, I've been


De câtva timp, adică de anul ăsta, mi-am făcut prostul, sau poate bunul obicei, de a nu-mi începe, ca tot românul, săptămâna de-a lunea. Nici vorbă dom'le, eu trebuie să prelungesc weekend-ul, dacă ar fi cu putinţă până în cel viitor...
Nici azi n-am făcut excepţie de la noua mea regulă. În loc să fiu conştiincioasă, pentru că ar fi cazul, şi să merg la şcoală, neah- mai bine shopping, primul de pe anul ăsta. Pentru că nu îmi place înghesuiala. Şi cu atât mai puţin perioada de solduri pe care o traversăm.
Azi-dimineaţă, când am deschis ochii, am avut o revelaţie: creierul meu e în vacanţă de mai mult de jumătate de an. De asta mi-e greu să mă organizez. De asta stau şi visez cu teancul de cursuri în braţe. Nu, n-am învăţat nimic deocamdată. Aştept să intru în viteze- de obicei, asta se întâmplă cît mai aproape de deadline, dar nu mă agit. Aşa am făcut de când mă ştiu, şi oricum, nu învaţă nimeni în locul meu, tot eu le fac pe toate...
De mâine am planuri mari. Reîncep tratamentul cu MemoPlus sau MemoMinus, după caz, şi încep să pătrund pe tărâmul ştiinţei, vorba unui mare filosof în viaţă (uniriştii ştiu:D).

De acum înainte, s-a cam terminat şi cu sărbătorile, ieri am avut, sper, ultimul set de musafiri. La mine în casă se prelungeşte atmosfera de iarna. În sufragerie încă tronează bradul, lumânărelele, iar coroniţele de brad încă sunt agaţate de uşi. De când eram mică mi-era greu să mă dezobişnuiesc de a le vedea în casă. Mă deprimă să pun toate globurile în cutii, să strâng mosuleţii şi conurile poleite. Tot de mică, îmi doream să pot păstra bradul împodobit până de Paşte. Oricum nu s-ar strica. Şi, în ritmul ăsta, am toate şansele ca de data asta să-mi reuşească performanţa. Glumesc. Îl mai ţin doar câteva zile.

Ne apropiem cu paşi tot mai repezi de mijlocul lunii, şi sunt sigură ca niciunii din noi nu prea ştim cu ce ne-am irosit/petrecut timpul ce-a trecut... Eu una, mai mult cu planuri, iluzii şi speranţe de mai bine, decât cu acţiuni concrete.

Vorba lu' Coco: Las' că vin ele şi vremurile bune.
E bine că mai am şi oameni optimişti alături.

sâmbătă, 10 ianuarie 2009

Frosty Saturday


Sus pe deal e-un cimitir...

Valea din spatele casei...

Oana la -15°C...

Un motan printre galinacee...

Căpriţe pe deal...

P.S. Faceţi tot posibilul ca diseară să aveţi 5 minute libere pentru a vă îndrepta privirea către Lună. Cei de la NASA spun că va fi cu 14% mai mare decât o lună plină obişnuită, dar şi cu 40% mai strălucitoare.

vineri, 9 ianuarie 2009

Ce-am primit şi ce răspund

1. De persoana iubită calcă strâmb, tu ce faţă faci?
Nu ştiu de ce ar avea cineva impresia că şi-ar permite să facă aşa ceva. Dar în caz că s-ar întâmpla, la uşa mea n-ar mai avea speranţa să păşească vreodată, iar faţa mea ar fi una senină, pentru ca aş scăpa de un idiot. Mare.
2. Asupra cui se năpusteşte dorinţa ta de păruire?
Hm, să mă gândesc un pic... Să fie analfabeţii cu pretenţii? Să fie unii politicieni? Irineii si Monicile de pe la noi? Nu ştiu- aştept până ce violenţa nu va mai fi pedepsită prin lege, şi voi acţiona conform dorinţelor din momentul respectiv.
3. Iubirea ţi-a fost dată simultan la 2 fiinţe?
Cam întortocheată întrebarea... Dar nu s-a întâmplat să iubesc pe altcineva înafară de propria-mi fiinţă...

Când să spun că da, pwoh!- vraja se spulberă:))
4. Trece 1/4-ul academic şi cât mai aştepţi după dragostea vieţii tale?
În general, stau prost cu răbdarea... Şi oricât de dragostea vieţii mele ar fi, nu suport persoanele care întârzie, chiar şi 5 minute... Mai ales dacă eu aştept afară, iar afară sunt -20 de grade.
Se pune dacă mie îmi place să întârzii?:D
5. Loteria e câştigată de tine deci îţi părăseşti slujba ori ba?
Deocamdată nu muncesc, dar chiar dacă aş câştiga, şi aş avea slujba visurilor mele, nu, n-aş renunţa... Ar fi cel mai mare snobism de care aş putea da dovadă.
6. Culmea enervatului în temperamentul tău e?
Am scris deja, într-una din zilele trecute, că nu obişnuiesc să mă enervez repede şi des... Dar dacă se întâmplă, cred că culmea ar fi să trântesc ceva, sau să îmi scape o răutate, adresată persoanei care m-a enervat.
7. Peste 10 ani eşti?
O sa fiu, trebuie sa fiu... Zilele trecute, un nene mi-a urat ca data viitoare când ne întâlnim să mă mândresc cu funcţia de judecător, la care oricum n-am aspirat niciodată... Dacă până acum mă uitam cu jind după clădirea Tribunalului de pe la noi, de câteva luni mi s-au aprins călcâiele după o alta, mai colorată, şi cu job-uri mai entertaining...

De parcă job-urile ar putea fi entertaining ...dar, ne consolăm cu remuneraţiile excepţionale:D
Şi deocamdată nu spun ce voi fi.
8. Primul lucru pe care-l înfăptuieşti când deschizi ochii la crăparea de ziuă e?
Să pun alarma telefonului pe snooze, şi să mai trag un puiuţ savuros de somn...
9. Preferi singur, ori într-o relaţie?
De un milion de ori singură (...şi neliniştită)

Leapşă via
Notopic

joi, 8 ianuarie 2009

De-ale mele



Pentru mine, joia, după sâmbătă şi duminică, e cea mai fericită zi din săptămână. Pentru că sunt liberă, după o zi infernală de miercuri, care ieri nu a fost nici pe departe infernală, ci mai degrabă lejeră, pentru că n-am facut mai nimic. După cum spuneam, joia e frumoasă. Ţin minte că atunci când eram în liceu, dacă era joi, era semn că săptămâna era pe sfârşite. Dacă e joi, mâine e vineri- şi gata. Vine liberul ăla mare, care trece repede. Aşa se întâmplă mereu.
Pentru că tot eram liberă şi dormisem bine noaptea (culcându-mă de la 22, mai rău ca babele, cred şi eu!) aveam planuri mari pentru ziua de azi. Voiam, în primul rând, să-mi clarific situaţia la cea de-a doua facultate. Unde am mers şi m-am rugat (aproape cu lacrimi de crocodil în ochii-mi ca murele) să fiu exmatriculată. N-au vrut. Tre' să aştept până la vara, până are rectorul chef. Şi, când probabil n-o să mai am eu chef să le mai dau şi alţi bani.
Azi-noapte visasem că ridic (a se citi "zidesc") un zid... Şi cică e de bine. Bine, dacă voi ziceţi.
Încă un drum până în capătul celălalt al oraşului, la curent. Unde funcţionarii nu şi-au revenit după revelioane şi Sfinţi Ioni sărbătoriţi cu fast aseară- exact ceea ce vă ziceam luni, sau duminică, sau nu mai ştiu când. Probleme şi acolo, cu facturi şi cozi de sorginte comunistă, care din punctul meu de vedere n-ar avea de ce să existe atâta timp cât sunt 10 ghişee, dar doar 2 tanti care se ocupă de încasarea banilor. Toată lumea face mărunţel din buze, mai înjură un politician, mai înjură funcţionara care zace prin vreo toaletă, cu ţigarea în dreapta şi cana de cafea în stânga. O doamnă la vârsta a treia aproape că mă axfixiase cu mirosul de parfum îmbătrânit în sticlă, iar un domnişor şi o domnişoară de vreo 30 de ani, aproape că se urcaseră pe mine- atât de dornici erau de a-şi trăi povestea de amor în public. Gata, după ce am lămurit că nu sunt eu de vină că ei nu vor să factureze curentul pe care îl consum, plec.
Ninsoarea se înteţise, lumea era tot mai îmbrăcată şi mai dornică să se mişte mai repede pentru a scăpa de vânt.
Acasă. Mâncare multă, pentru că eram oarecum nervoasă, şi caldă... şi gustoasă... şi foarte multă- am reuşit performanţa de a recâştiga 2,5 kile din cele 4 de care scăpasem la finele lui decembrie.

Plăcerea vieţii mele îndeajuns de agitate- somnul de după-amiaza. Nu pot să trăiesc fără. Înainte de somn, fac revista presei. Termin ziarele, introduc dopurile de urechi, că nu se poate altfel, mă cuibăresc în pătură, cu Bubu laolaltă, care torcea ca stricat. Sună Pesi. De fapt nu sună, dă doar beep, ca să mă deranjez tot eu să mai cobor încă o dată din pat, să iau alt telefon, să butonez, să o sun, să aştept să răspundă. Şi a urmat cea mai simpatică conversaţie a noastră din ultima vreme:
T: Ce faci, Pesi?
O(concomitent): Ce faci, C**e?
T: Eu te iau cu "Pesi", tu mă iei cu "C**e"?:))

Uite d-asta te iubesc eu cel mai mult, şi tot de asta mi-e şi cel mai dor... De toate lucrurile noastre, pe care le-am împărţit şi răsîmpărţit timp de atâţia ani. Şi pe care acum le împărţim doar ocazional. Mult prea rar în comparaţie cu cât eram obişnuite.

După-amiază, când îmi beam cafeaua, mi-am amintit de sandwich-urile noastre, mari cât zece zile de post. De sticlele noastre cu ceai, al meu de hibiscus, al tău verde, care era cald dimineaţa când ajungeam la şcoală. De fursecii pe care îi face mama, şi de care nu numai tu erai îndrăgostită. De cana pe care i-am furat-o Djoinei, şi de care, ca doua blege ce suntem, am uitat ce-am făcut cu ea.

Mi-e dor de tine şi punct.

P.S. Am şi eu, ca tot omul, zile în care mă năpădesc nostalgiile.




miercuri, 7 ianuarie 2009

Eu de ce nu?


De-abia ieri mi-am dat seama că eu nu am voie, ca tot omul, să mă enervez. La fel cum, în urmă cu un an am şocat atunci când am plâns în public, ieri am şocat prin faptul că m-am enervat...

De fel, sunt o persoana destul de agitată- a nu se întelege că sar precum o capră, nu. Sunt agitată în sensul în care îmi place să fac totul cât mai bine şi cât mai repede, să iasă totul aşa cum vreau eu, şi nu aşa cum vor alţii, să demonstrez mereu că eu sunt cea care are dreptate etc.

Nu se întamplă să îmi pierd cumpătul din orice, ba chiar reuşesc să îmi păstrez calmul până şi atunci când în jurul meu se ţipă. Ieri dimineaţă (a se reţine- dimineaţă de marţi, zi cu 3 ceasuri rele) am început prin faptul că era cât pe ce să îmi fie înfipt în palmă un ditamai cuţitul... Am continuat prin a mă răsti fără să vreau la cineva nevinovat, şi am culminat prin a uita ceva esenţial în birou, fiind nevoită să mă întorc de la o distanţa de 20 de metri de casă. Odată întoarsă, mi-am trântit botinele, geanta, si mănuşile.

Nu înţeleg ce e atât de rău în a-mi manifesta nemulţumirile. Şi da, eram nervoasă tot pe mine, pentru că uneori sunt insuportabil de aeriană. Era mai eficient dacă îmi uitam şi capul acasă.

Am ajuns aici pentru că mi-am creat o imagine aproape inumană. Toţi se aşteaptă la perfecţiune- dar n-o să o găsească niciodată, cel puţin nu în mine.

Ceea ce majoritatea nu întelege e că sunt OM. Adică am dreptul să reacţionez- să mă opun, să mă enervez, să ţip- chiar dacă nu-mi place s-o fac. Am dreptul de a mă uita urât la cineva, deşi nu de puţine ori mi s-a spus că mă uit urât, în general. Aşa m-am născut, n-am ce face. Am dreptul de a nu zâmbi ipocrit. Am dreptul de a-i spune cuiva ce cred, iar acela are dreptul clar de a riposta. Am dreptul de a nu băga în seamă lucrurile sau discuţiile care nu prezintă interes, fără a fi nevoită să dau explicaţii.

Gata, le-am spus şi pe astea.


Anul ăsta, din 7 zile ce au trecut, în 4 m-a durut capul îngrozitor... Până şi astăzi, când ar trebui să sărbătoresc, că doar suntem 2 Ioni în famelie. Nu ştie toată lumea chestia asta, dar eu, la ecograf, înainte de a mă naşte, eram Ionuţ. La momentul adevărului am devenit Oana, şi asta sunt şi acum:D

Ei, şi spuneam că, astfel, de când eram mică, m-am obişnuit ca lumea să îmi spună şi mie La Mulţi Ani cu ocazia zilei de Sf. Ioan... Ba chiar să aiba scăpări şi să-mi spună Ioana, dar asta e o altă problemă, de fapt, alergie, de-a mea. Deci, ca să incep corect propoziţia, azi a fost zi de telefoane şi agitaţie, ca să nu mai pomenesc de musafiri, cunoscuţi din alte împrejurări ca nefiind întocmai o mare plăcere de-a mea.

Din nou deci (blame it on my headache), le doresc tuturor celor care işi sărbătoresc onomastica, în speţă Ioni, Ioane, Ionele si Ionici, La Mulţi Ani!

duminică, 4 ianuarie 2009

Ca după sărbători...



Dintotdeauna m-au exasperat oamenii cărora le e lene să se urnească din loc după sărbători, în special după cele de iarnă... Spre exemplu, iarna trecută trebuia să înmatriculez o maşină cumparată la sfarşitul lui decembrie... Bineînţeles că Poliţia nu funcţiona nici între Crăciun şi Anul Nou, dar nici vreo câteva zile după Revelion, probabil drept recuperare după atâtea sarmale, şorici, salate de biof şi şampanii băute pe nerăsuflate... Poliţia ca poliţia, dar nici Administraţia Financiară nu părea să se grăbească în vreun fel să strângă banii contribuabililor, ce să mai pomenesc de cei de la ARR, după care a trebuit să aştept acelaşi număr de zile, cu mult peste ceea ce ar fi normal si civilizat...

De mâine, dacă n-aveţi ce face în casă, şi dacă nu e prea frig, v-aş recomanda să vă duceţi "în recunoaştere", să spunem, la ghişeele de plată a gazelor, sau la lumină, sau de ce nu, la impozite... Mi-e o silă îngrozitoare de funcţionari- de când mă ştiu, adică de când am început să interacţionez cu unii din ei, îi consider nişte oameni plictisiţi de propria viaţă... Adică ei nu funcţionează pe bored mode numai după sărbători, ci în fiecare zi a vieţii lor...Şi ajung la concluzia că tata are dreptate atunci când imi tot spune că trebuie să îţi alegi o meserie care să-ţi placă, şi să nu iţi inducă groaza sau scârba de a o practica...
Mâine e mult-hulitul luni... Prima zi de luni din 2009... Ziua în care fie ne mişcăm mai cu talent, fie continuăm să ne gândim la zăpadă, brăduţi şi mâncare multă... Eu una n-o să fac nimic, n-o să încep cursurile odată cu restul lumii... Vreau încă o zi de răsfăţ, pentru că oricum nu va fi nimic relevant- şi mai comentez de bieţii funcţionari...

Afară e frig, probabil că deja e ceea ce poporul numeşte "gerul Bobotezei", e întocmai vremea care te îndeamnă să nu laşi păturile în care stai învelit cât e ziulica de lungă, pe ieşitul din casă... Azi-noapte au fost muuulte grade cu minus, iar la noapte se pare că va fi la fel...

Ei, şi uite-aşa am încropit şi scuza ideală de a nu mă duce mâine acolo unde ar trebui să mă duc!

P.S. Vă doresc ca de mâine, luni, să începeţi anul cu spor în toate, cu răbdare, şi mai ales sănătoşi şi prietenoşi!

P.S.2 Azi blogul împlineşte 200 de posturi... Sărbătorim toate cele peste o lună, atunci când tăiem moţul!