miercuri, 31 august 2011

De vară- ultime declaraţii

  Astăzi nu mi-am găsit locul. De câteva zile funcţionez de parcă aş fi un cronometru numai bun de măsurat cât a mai rămas din tine. Ziua de azi am sperat să o petrec sub raze de soare. N-a fost să fie aşa, şi nu din pricina mea, ştii că te iubesc nespus, ci din a altora, care s-au încăpăţânat să-mi strice până şi ziua de azi. Ultima, ultima... pană la anul. 

  De când mă ştiu, sfârşitul tău mă prost dispune, mă întristează, şi mă face irascibilă. Anul ăsta sfârşitul tău a fost frumos. A trecut aproape o săptămână fără să văd nori pe cer, şi, culmea, deşi îmi place ca adeseori să le urmăresc călătoria de pe albastrul lui, acum nu le-am simţit lipsa.

 Mi-ai fost dragă şi-n acest an. Şi pentru că ţi-am declarat iubirea, o să-ţi mai declar şi că tu eşti singura pentru care trec prin lunile reci. Prin toată iarna care mă chinuieşte cu haine multe şi cizme, zăpadă şi nas înroşit de frig. Esti singura care mă face să mă trezesc de dimineaţă cu un zâmbet mare pe chip, care mă face să nu mă mai satur de soare şi apă, care îmi dăruieşte multe verdeţuri şi fructe pe care le simt că îmi fac bine pentru că le mănânc. Eşti singura care mă face să mă trezesc în noapte şi să privesc la cerul înstelat, şi să ascult cântecul de greieri de sub fereastra mea. Eşti cea care îmi dăruieşte cele mai parfumate a cafea dimineţi, şi cele mai colorate apusuri.
 Şi de-ar fi să stau până mâine, tot n-aş reuşi să îţi explic îndeajuns de ce te iubesc. Mă tot gândesc că în niciun an nu a fost timp îndeajuns să îţi descopăr toate minunile, altminteri m-aş fi sufocat de dragul tău.

  Îţi mulţumesc pentru surprizele frumoase pe care mi le-ai dăruit, pentru toate florile parfumate, pentru iarba grasă şi verde în care am petrecut ore în şir, pentru toţi fluturii care au zburat în juru-mi, pentru ploaia de vară în care am alergat înspre casă desculţă, pentru că îmi umpluseşi încălţările cu apă; pentru toate dimineţile în care am păşit prin roua groasă cu clog-şii mei de grădină, pentru nopţile cu fulgere în care ai făcut un adevărat show de lumini, pentru zilele în care m-am topit de căldură, pentru că mă laşi să te iubesc simplu, în fiecare zi, ca să-mi fie numai bine peste vreo două luni, când voi privi înapoi spre tine.

  Pe curând, scumpa mea vară!




luni, 29 august 2011

Şi sub Tâmpa, cimentul cade. Mulţumiri Căncescului!

  Îmi amintesc şi acum faptul că în 2009, în plină campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale, Bastionul Postăvarilor era pe post de suport pentru chipul lui Crin Antonescu, de atunci devenit partener demagog la cataramă al lui Victor Ponta.

  După doi ani şi ceva de atunci, în mai 2011, Aristotel de la Judeţ a inaugurat cu mare tam-tam redeschiderea Bastionului Ţesătorilor pentru public, şi, odată cu aceasta finalizarea lucrărilor de reabilitare a zidurilor Cetăţii Vechi a Braşovului.
  Nimic rău în asta, doar că întreaga reabilitare a fost făcută de nişte mari experţi, care au considerat de cuviinţă să folosească materiale de actualitate pe nişte ziduri şi construcţii edificate cu secole în urma, pe când acestea nici nu se inventaseră. Cel mai elocvent exemplu este cimentul, utilizat din plin în toate locurile unde ar trebui să fie vizibilă istoria Braşovului, şi nu ,,măiestria" tampită a unora care se consideră restauratori.
  Dar, cum mândria şi prostia se plătesc, de ceva ani, au apărut rezultatele mirificei reabilitari a obiectivelor medievale de După Ziduri (mucegai, ciment excesiv care se dărăpănează, etc).




 Pe aleea de sub Tâmpa am observat că apare aceeaşi problemă, şi culmea ironiei, tocmai la recent inauguratul Bastion al Postăvarilor. Povestea e, în mare, cam aceeaşi- ciment scorojit, plătit cu bani mulţi, ani de aşteptare, şi ani de rambursare a creditelor contractate de Consiliul Judeţean pentru reabilitarea în cauză.

PS. Aştept cu nerăbdare să cadă şi geamul termopan montat cu nesimţire şi ciment căzut pe dinlături la Poarta Ecaterinei. Nu de alta, dar e un monument pe care îl ador, şi mă nemulţumeşte să îl văd pocit. 
PS2. Cu aceeaşi nerăbdare aştept să cadă şi Aristotel de pe scaunul de Preşedinte CJ Braşov, primăvara viitoare.




  
 

vineri, 26 august 2011

Oful meu pe ziua de azi- oamenii fără cuvânt

  Sunt atât de nervoasă şi de dezgustată în momentul de faţă, încât îmi cer din start scuze pentru eventualele incoerenţe în scris şi exprimare, precum şi pentru posibilele invective pe care s-ar putea să le scap la adresa unor indivizi.

   În după-amiaza vinerii trecute, pe la ora 17.30, primesc un telefon de la un colaborator relativ constant de-ai noştri, care mă roagă (mai avea puţin şi îmi plângea la telefon) să îl ajut cu nişte marfă care trebuia să ajungă degraba la Arad, şi cu o alta care trebuia adusă de la Timişoara la Braşov, luni. Cum s-ar zice, să stric tot weekend-ul unui om, pentru firma şi marfa lor (totul ca să nu pice ei prost în faţa unor colaboratori de-ai lor, o firmă europeană de nota 10 de la noi din oraş). Bonomă cum sunt, i-am zis că totul e ok, îi dau maşină, şofer, îi stric acestuia chiar şi weekend-ul la care era îndreptăţit după o săptămână de muncă, mă împrumut şi de nişte bani pentru motorină, pentru că din pricina unor alţi idioţi care nu ştiu ce înseamnă o scadenţă, nu mai aveam aproape niciun leu în cont. Îmi răspunde să nu îmi fac griji, să fac rost de bani pentru motorină, pentru că el, luni, de îndată ce îi facturez serviciile, îmi virează banii în cont. Bun şi aprobat. Până aici, cel puţin.

  Sâmbătă dimineaţă (de dimineaţă rău, pentru că omul se grăbea în weekend, spre deosebire de cel care trebuia să şi-l distrugă doar pentru că ei să pice în picioare) se încarcă marfa, se pleacă mai apoi la Arad, unde şoferul mai e şi luat la trei pazeşte pentru faptul că, vezi Doamne, marfa trebuia să ajungă de vineri dimineaţă. Pierdut vremea duminică, plecat la Timişoara luni, încărcat şi venit la Braşov cu altă marfă. Stat la descarcat 4 ore, pentru că nu aveau rampe libere, deşi ora prevăzută pentru descarcare trecuse demult.
  
  Marţi facturat- Vă virăm banii în cont astăzi, deci mâine ar trebui să îi aveţi. Miercuri, sun la bancă, nimic. Joi sun la bancă, nimic. Acum o ora, sun la bancă, nimic.
  Păi dragi ,,domni", aşa cum vă place să vă intitulaţi, nu meritaţi voi un ou stricat între ochi pentru măgăria asta? Când avem nevoie de ajutor, pentru că suntem cu un picior pe marginea prăpastiei, ştim să ne purtăm frumos, rugăm, zâmbim, când e vorba să plătim serviciile prestate, nu ne mai purtăm frumos. Nu răspundem la telefoane, ne facem că plouă. Unde mai pui că miercuri dupa-amiază aţi avut tupeul să mă sunaţi pentru altă marfă, şi am trimis iar maşina, pentru că deh, am zis ca după o îndelungă colaborare, relativ ok şi de bun-simţ, nu aveţi cum s-o daţi cu bâta-n baltă. Eh, iată că aţi făcut-o, şi încă într-un stil mare.
  Dintotdeauna m-au enervat oamenii fară cuvânt, şi parcă dinadins dau de ei periodic. Cei de săptămâna asta m-au enervat pentru că nu au nici măcar bună cuviinţa de a da un telefon şi de a anunţa că întârzie o zi cu plata. Poate că nu m-aţi fi scos din sărite aşa. Dacă nu aveam alţi bani scadenţi săptămâna asta, şi ar fi trebuit să aştept până la infinit după banii de la voi, m-aş fi făcut de minune faţă de persoana de la care am împrumutat bani de motorină, doar ca să ieşiţi voi basma curată, voi cu firma voastră nemaipomenită şi renumită. 

  Mă enervează linguşeala asta stupidă şi nesimţirea de după momentul în care te vezi cu sacii în căruţă, mă enervează că se găsesc idioţi care să dea picioare în fund unei colaborări ok, mă enervează că sunt nevoită să scriu rândurile astea care nu-mi stau în fire, dar cu atât mai puţin îmi stă în fire să sparg şi să ţip. Sau, poate că atunci când vor răspunde la telefon... :)) Ah, urăsc să fiu nevoită să-mi arăt partea asta implacabilă (pe care în ultimii doi-trei ani am încercat să o mai estompez), însă uneori e nevoie să înveţi să nu mai zâmbeşti politicos şi să rogi frumos, ci să baţi cu pumnul în masă. 




 

miercuri, 10 august 2011

Simplu, de august

  Săptămâna trecută a avut trei zile de weekend atât de frumoase, încât duminică seară, când am ajuns înapoi în Braşov îmi venea să plâng. 
  Am avut răsărituri ce te îmbiau să ieşi mai repede din pat ca să ajungi la soare, picuri de rouă, stele mari şi un cer atât de albastru şi de curat în miez de noapte, încât lumina totul în jur, o grădină roditoare şi oameni frumoşi. Nu am nevoie de mai mult de atât ca să mă simt bine. Bine, poate o carte, o cană de compot sau cafea, şi o pisică pe care s-o dezmierd, dar în rest, îmi ajunge liniştea şi zborul sutelor de rândunele ce îşi au cuiburile prin vecini, şi care, în fiecare seară, îşi fac antrenamentul pe cablurile electrice de pe uliţa mare.

  
    Coacăze roşii, unele dintre fructele pe care le-aş putea mânca fără să mă satur vreodată.

 
  Cocoşul îşi scosese ibovnicele pe strasse.


  Happy, pisica noastră adoptată, care de-abia aşteaptă să părăsesc prosopul, ca să se instaleze la soare.


    Floare de dovleac. Se poate şi mânca, vă spun, aşa, cu titlu informativ.


  Anul acesta se va înregistra o producţie record de mere. Nu vă spun asta în calitate de ministru al Agriculturii, ci în urma constatărilor efectuate peste gardurile vecinilor, ai căror pomi fructiferi se sprijină în proptele. A propos de mere, am făcut deja gemul din mere de vară, dulce-acrişor.


  Aproape de apus.

  Chiar dacă mâine e joi, vă doresc să aveţi o săptămână uşoară în continuare. A mea nu e deloc aşa, având în vedere că s-au strâns o grămadă de lucruri pe care le-am tot amânat, deşi nu îmi stă în fire, dar, deh, e vacanţă şi...

  Vine ea sâmbăta din nou...

luni, 1 august 2011

La aer curat

  Pentru că în weekend-ul ce tocmai a trecut nu am avut timp să plec din oraş, duminică nu am mai rezistat şi am mers în cel mai apropiat loc cu aer curat din Braşov. Curat... mmm, ar mai fi ceva de lucrat, căci eu cunosc cu adevărat ce înseamnă aerul curat, însă liniştit, da. A fost perfect de liniştit, dacă e să nu băgăm în seamă specimenele de (asa-zisi) turişti (a se citi mitici) care populau staţiunea. Cam agitaţi pentru gustul meu, cam prost crescuţi pentru standardele mele, şi cam neplăcuţi la auz şi vedere. Nici nu e de mirare că reuşesc să alunge străinii care vin în vizită cu bună credinţă.
  Până la urmă, a fost locul ideal pentru o discuţie în iarbă şi un picnic ad-hoc, sub nişte nori care au fost prietenoşi, şi nu ne-au alungat cu ploaie.

  En fin, e destul de târziu, mâine trebuie să mă trezesc devreme, vă las cu nişte poze cu un cer nu prea senin, însă destul de verzi încât să vă trezească pofta de natură.


  Văcuţă în trei picioare.


  Ceea ce iarna se cheamă pârtie e acum loc de promenadă. :)


   Noi.

  Alune de pădure. Necoapte încă.