sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Că tot veni vorba de deszăpezire...

  
  Zilele trecute scriam aici despre faptul că pe strada mea, plugul sau sărăriţa ajung o dată pe deceniu. Cu toate astea, alaltăieri cred, s-a îndeplinit minunea ca un plug (care nu împingea zăpada de pe jos) să intre pe străduţă, dar doar ca să întoarcă şi ca să împrăştie o cantitate infimă de sare.
  În schimb, aproape zilnic, plugul intră în curtea unui supermarket din apropiere, ceea ce nu mi se pare deloc în regulă. Adică mie, care îţi plătesc iarnă de iarnă deszăpezirea, pe bani grei, nu te sinchiseşti să îmi deszăpezeşti strada, iar ălora de la Billa, care te aburesc, probabil, cu o sticlă de ceva, le faci curtea lună? 

  Cum vine asta, stimabili domni care spuneţi că nu vă iese "mai nimic" din contractele de deszăpezire? 

joi, 26 ianuarie 2012

Partea bună a ninsorii abundente

  Mă amuză teribil când se iveşte o chestie mai împieliţată decât cea care ţinea primele pagini şi instantaneu, toată lumea uită şi începe să dezbată această nouă apariţie, de parcă cea anterioară nici nu ar fi existat vreodată.
  În altă ordine de idei, pare că toată lumea a uitat de ultramediatizatele proteste din Piaţa Universităţii, şi nu numai. Mă întreb, megafonul lui Căncescu de pe clădirea Consiliului Judeţean n-o fi îngheţat încă?
  
PS. Domnule Oprescu, vă sugerez că, de vor fi protestatari în seara asta în Piaţa Universităţii, să-i dotaţi cu câte o lopată pentru deszăpezit în mână, că tot se laudă cu dragostea lor nemărginită de ţară şi cu ce vor ei să schimbe. Să facă măcar ceva util şi notabil în acelaşi timp.
PS 2. Dacă la voi nu ninge şi nu e frig, înseamnă că citiţi aceste rânduri de pe o plajă din Brazilia. Vă asigur de invidia mea profundă;).

duminică, 22 ianuarie 2012

Duminica, toată lumea-i un zgomot

  La mine în casă, în afară de persoana mea şi de motan, toată lumea e răcită. Aud doar tuse măgărească, năsucuri ce curg mai ceva ca apa la robinet, şi strănuturi îmbibate cu microbi răufăcători.
  Din această pricină, de vreo trei zile prefer să mă închid în camera mea, şi s-o privesc ca pe un mediu septic, deşi cu siguranţă nu e. Mă tratez preventiv cu ceai de busuioc şi soc, cu felii de lămâie tavalite prin zahăr brun, şi cu bomboane umplute cu extract de salvie. Nu de alta, dar sunt extrem de prietenoasă cu virusurile gripale, dovadă stând ultima mea raceală, de pe la sfârşitul lui noiembrie, când am doborât orice record negativ de tuşit încontinuu. În sezonul acesta nici nu m-am mai ostenit să mă vaccinez, rupând astfel o tradiţie de câţiva ani buni, pentru simplul motiv că în toamna anului 2010 m-am vaccinat antigripal, şi cu toate astea, m-au trântit patru răceli, câte una în fiecare lună a iernii, plus una bonus drept mărţişor, în martie.

  Eh, prin acest preambul voiam să ajung la faptul că de vreo trei zile, la noi în casă activităţile sunt extrem de restrânse, nimeni nu face zgomot, ai mei în mare parte pentru că zac în pat, înconjuraţi de medicamente de tot soiul, iar eu pentru că învăţ şi încerc şi să îi las să se odihnească. Când eşti bolnav, parcă n-ai chef să auzi nimic, ştiu prea bine cum e.
   Marţi am primul examen din s(tr)esiunea asta, dar sunt optimistă, pentru că e penultima din facultate, şi nu o singură persoană mi-a spus că îmi va fi dor de perioada asta. Tocmai din acest motiv, majoritatea timpului din săptămâna ce tocmai se sfârşeşte a fost consacrată unui scop academic precis.
  În urmă cu vreo două ore, când stăteam cocoţată în vârful patului, între perne şi pături pufoase, înconjurată de cărţi, foi şi alte asemenea, aud hârjâituri de lopată. Astea sunt un refren destul de cunoscut în ultima perioadă, căci gospodarii dintr-un cartier par să nu se sfârşească jamais. Asadar, mă ridic din pat ca să vad ce minte luminată s-a apucat să decoperteze gheaţa pe-afară. Văd un puber cu o lopată pe care de-abia o mânuia, o copiliţă care culegea bucăţi de gheaţă cu mâna, aruncându-le în mijlocul drumului (apropos, strada mea vede un plug sau o sărăriţă o dată pe deceniu...), plus un individ ce părea de vreo douăzeci de ani, care, înarmat cu un ciocan, spărgea gheaţa din parcare.
  Inutil să mai spun că raţionamentele unora mă lasă fără cuvinte, şi mai ales când prestează astfel de activităţi taman duminica, în ziua în care orice om normal nu vrea decât să se odihnească.
   Nu trece jumătate de oră de la episodul relatat, când îmi aud vecinii de sus alergându-mi în cap, şi pe vecina de jos cântând Jingle Bells şi Saniuţa fuge! din toţi rărunchii.
  
   Nu-mi stă în fire, şi mai e şi o vorbă neaoş românească care spune că răzbunarea-i arma prostului, dar tare mi-aş dori câteodată să pot face ceva care să îi deranjeze şi pe ei măcar pe jumătate cât mă deranjează ei într-o zi obişnuită (dacă nu ştiaţi încă, la mine în casă e un veşnic şi nu mai puţin monstruos concert, mai ales de când vecinii s-au dotat şi cu un copil, care, pare-se le moşteneşte nesimţirea).

miercuri, 18 ianuarie 2012

Iarna din Braşov


   Deşi săptămâna viitoare începe s(tr)esiunea, iar la ora asta ar trebui să stau cu nasul în cărţi, studiind contractele de leasing, de franciză şi titlurile de credit, prefer să beau un ceai fierbinte, cu aromă de coajă de portocale, şi să vă arăt cum e iarna zilele astea, în oraşul nostru drag.

               

  Bunlocul îmi oferă zilnic o privelişte de milioane.


  Nici poieniţa de pe Tâmpa nu e urâtă. Ba dimpotrivă.

 


  Tâmpa, per ansamblu, e de poveste.

luni, 9 ianuarie 2012

De ce nu mă pot împrieteni cu iarna

  În fiecare dimineaţă de iarnă, când dau draperiile de la ferestră la o parte, îmi spun ,,Ce frumoasă ar fi iarna daca ai sta să o priveşti doar ca pe un tablou!".
  Da, recunosc, iarna are farmec de Craciun... şi cam atât. Chiar azi-dimineaţă, la cafea, vorbeam despre Brazilia, şi despre cât de frumos ar fi să faci Crăciunul în costum de baie, pe Copacabana, sorbind dintr-un cocktail rece, şi cu borurile unei pălării largi, din paie, atingându-ţi alene umerii.
  Îmi place să văd iarna, să o admir, să o fotografiez, căci deh, sunt suflet sensibil, însă când trebuie să dau piept cu ea, lucrurile se schimbă.

  Astăzi, eram ferm hotărâtă să nu ies din casă, dar nu ştiu de ce, poate că m-am gândit să încep şi eu şcoala, azi, ca tot studentul, am ieşit. Am ieşit, deşi stiam că pe jos e patinoar urban. În jurul blocului meu, niciunul dintre capetele luminate care stau la spart seminţe şi bârfit vecinii, nici chiar şeful de scară ori preşedintele de asociaţie, care îmi face onoarea (halal onoare...) de a-mi fi vecin, nu se sinchisise să arunce nişte sare, darămite să cureţe zăpada.
   Ajunsă în centrul oraşului, observ că situaţia nu este mai roz. În Parcul Titulescu aleile sunt pseudo-deszapezite, căci pe alocuri sunt limbi de gheaţă pe care rişti să îţi rupi picioarele, în jurul Consiliului Judeţean e dezastru (nici pentru corn şi lapte nu are bani, d-apoi pentru sare...), pe 15 Noiembrie sunt câţiva agenţi economici mai cu bun-simţ, care şi-au deszăpezit porţiunile de trotuar aferente, însă prin preajma semaforului de la Patria, lucrurile se schimbă. În rău, evident, căci restul din 15 Noiembrie este jalnic- în faţa Vânătorilor de Munte nici vorbă de deszăpezire (până în urmă cu vreo 4-5 ani obişnuiam să am o părere bună despre armată...) băncile de vis-a-vis Tribunal au gheaţa groasă de o palmă în faţa sediului, de-abia pe la ora 15.30 ieşise o tanti cu o lopată, încercând să o spargă. Nici nu mi-am răcit gura ca să îi spun că fără sare sau nisip tot ce reuşeşte să facă e febră musculară. Pe Nicolae Titulescu, singura porţiune curată de trotuar era în faţa Inspectoratului Judeţean de Poliţie, restul trotuarului, aferent caselor era acoperit de gheaţă, iar acolo unde prin vreo minune fusese curăţată, se încropise o crustă groasă din apă îngheţată cursă din jgheaburile caselor. Nu înţeleg, indivizii aştia ale căror scocuri se scurg pe domeniul public chiar nu ştiu că cineva, poate un bătrân, îşi poate rupe picioarele sau chiar muri dacă alunecă pe o astfel de limbă de gheaţă? Nu ştiu că pot plăti daune serioase, sau li se pare ca în România nu se pot acorda daune în justiţie pentru o astfel de păţanie? Apropos de asta, recent am citit că procesul în care un cetăţean (al lumii, căci nu îmi amintesc naţionalitatea sa) cerea obligarea la despăgubiri a unui lanţ de restaurante, pentru că a alunecat pe podeaua udă a unuia dintre acestea, rupându-şi piciorul, s-a încheiat, prin acordarea de către instanţă, a unor daune serioase- undeva în jurul unui milion de dolari, dacă nu mă înşel. Ei bine, cu puţină răbdare şi cu un avocat bun, astea s-ar putea obţine şi la noi, în cazul în care cineva ar păţi o minunăţie din asta.
  Revenind la problema gheţii din Braşov, în faţa Spitalului Astra am admirat o minunaţie de lucru- peste gheaţa de pe trotuarul din faţă, un cap-pătrat s-a apucat să arunce pietriş, nicidecum nisip, poate-poate pân' la primăvară s-o topi gheaţa.
  Până la mine acasă, nici nu mă mai obosesc să dau detalii- aceleaşi trotuare mizerabil de alunecoase, culmea, şi cu maşini parcate pe ele.

  Acum doi ani am scris despre cum ar putea zăpada să aducă bani la bugetul local. CUM? Prin amenzi aplicate nesimţiţilor care nu îşi curaţă trotuarele. Merge omul cu maşina, merge cu autobuzul, merge cu bicicleta, dar, la un moment dat trebuie să o ia pe jos. Şi-atunci ce face? Merge în patru labe prin oraş, sau încalţă bocanci din aceia de căţărat pe munte, care au un soi de ţepi care se înfig în zăpadă pentru aderenţă? Întreb şi eu, poate are cineva vreo sclipire şi îmi elucidează dilemele astea iernatice.

PS. La Mulţi Ani, şi vouă, căci nu ne-am mai citit de anul trecut!