marți, 24 decembrie 2013

Simplu, de Crăciun



   
  Faptul că uneori ni se iau lucruri, ne părăsesc oameni, sau nu ni se recunosc drepturi ne face adeseori să ne revoltăm. Însă de multe ori primim- daruri, oameni, recunoştinţă şi înţelegere- şi uităm să mulţumim.
  Aşadar, dragii mei, să vă amintiţi, măcar acum, de Craciun, să adresaţi câte un ,,mulţumesc!" oamenilor care vă împlinesc viaţa, care vă iubesc, care vă dăruiesc din timpul lor şi din sufletul lor zi de zi.
  E cel mai frumos cadou pe care îl puteţi oferi!

  Nu-mi rămâne decât să vă doresc un Crăciun fericit, alături de toţi cei pe care îi preţuiţi, iar singurele excese pe care le faceţi să fie bucuria şi dărnicia!


joi, 19 decembrie 2013

Zi de cleştar

  Sunt aproape convinsă că majoritatea oamenilor, atât de prinşi în tevatura premergătoare Crăciunului, nu a observat ce zi minunată a fost astăzi. Friguroasă, ce-i drept, dar superbă din perspectiva spectacolului oferit de chiciură:








  Eh, ce ziceţi?


miercuri, 18 decembrie 2013

Flamânzii

  Ca în fiecare an, de ceva vreme încoace, mă gandesc ce Doamne iarta-mă or face românii cu atâta mancare pe care o cumpară de Sărbători.
  Îi vad pe viu, sau pe la televizor, atunci când nu mi-e silă să îl deschid, cum cumpără de toate, de parcă maine ar veni foametea, şi ar fi nevoie de provizii pentru nu ştiu câte luni. 
  Într-o zi, ieşisem pentru un sfert de oră până la un magazin din apropiere, ca să cumpăr pâine (deşi eu nu mănânc decât foarte puţină spre deloc) şi nişte fructe. La raftul de pâine am dat peste un individ care aproape desfacea toate pâinile ca să vadă care e mai grozavă, de parcă ar fi cumpărat-o pentru o viaţă! La fructe, omor mare între nişte cucoane, venerabile ca vârstă, care răsturnau, rupeau, trăgeau şi împingeau de nişte lădiţe cu clementine. Îmi amintesc că am nevoie de o cutie de bomboane, pentru ziua unei cunoştinţe. La raftul cu pricina, aproape toate cutiile de bomboane, praline, trufe şi alte cele erau rupte, sfâşiate sau desigilate. Am găsit, cu chiu, cu vai, o cutie de trufe, am mers la casă, am plătit, şi dusă am fost.
  
  Şi, totuşi, nu pricep de ce e nevoie de magazine deschise noaptea, de mii de cozonaci care stau de luni în şir pe rafturi, de îmbulzeli la carne de porc, care oricum nu e sănătoasă, de alergat dupa cadouri mai mult sau mai puţin practice?
  Nu ar fi mai bine dacă am gasi o preocupare mai utilă decât toate astea în noi? În ceea ce suntem, în oamenii din jurul nostru, în munca noastră, în frumuseţea Sărbătorilor de iarnă?
  Avem nevoie de fripturi unsuroase ca să găsim bucuria Crăciunului? Avem nevoie de coşuri întregi cu mâncare ca să îi dăm o semnificaţie?
  Asta e tot ce înseamnă Crăciunul, Paştele, sau orice altă sărbătoare care generează astfel de mişcări de mase către supermarket-uri?
  
  ...va continua...
 

joi, 28 noiembrie 2013

Noroace

  Dat fiind faptul că atât eu cât şi maman suntem răcite cobză, ţambal sau cum vreţi să-i spuneţi, maman s-a văzut nevoită acum vreo oră să iasă din casă până la farmacia din colţ, pentru noi provizii de medicamente.
  Când se întoarce, se întoarce nervoasă, fiindcă a trebuit să baleteze, practic, pe trotuarul din faţa blocului, pentru că era plin de, mă scuzaţi, rahat.

  Dar nu rahat turcesc, să ne înţelegem! Rahat de-al câinilor cucoanelor şi imbecililor care îşi plimbă de cu zori potăile zoioase prin faţa blocului. 
  Nu am nimic cu câinii, oricine mă cunoaste ştie că ador animalele, dar am ce am cu nesimţirea stăpânilor de câini.
  Mi se pare inadmisibil ca să fiu trezită de vocile stridente ale unor cucoane care îşi aduc la ora 6 dimineaţa potăile la wc-ul public din faţa blocului. Plimbă-ţi animalul, strânge-i rahatul, dar nu semnaliza!
  Mi se pare intolerabil ca nişte personaje să îşi elibereze câinii ca să îşi facă nevoile în locul de joacă al copiilor, deşi la intrarea în parculeţ scrie (şi e şi desenat, pentru analfabeţi!) că e interzis accesul câinilor.
  Consider că e o nesimţire totală să crezi că, dacă ai o potaie mică şi lăţoasă, care arată mai degrabă a şobolan decât a câine, rahatul pe care îl lasă în urmă, e drept, de mărimea unui castravecior cornichon, nu e vizibil idioţilor care stau în blocul pe lângă care treci şi pe lângă care câinele tău îşi face nevoile, şi, prin urmare nu e nevoie să îl cureţi.
  A propos, nu ştiu dacă aţi observat, dar mai nou e o modă nebună cu potăile astea mici şi hidoase, lăţoase şi cu ochi holbaţi, care nu arată a câini. Toată lumea, chiar şi ditamai barbaţii de doi metri şi 100 de kile, are câte-un d-ăsta. Tare urâţi! Un sfat: dacă e să vă cumpăraţi un câine, cumparaţi-vă un câine, şi nu o arătare! 
  Recent, în blocul vecin a apărut o cucoana cu un astfel de specimen în lesă. Un alt vecin, din acelaşi bloc cu ea, dar de la o scară diferită, are o motocicletă, pe care o ţine în parcare, acoperită cu o prelată. Nu ştiu cum se face, dar dimineaţa când stau la cafea, mereu o văd pe cucoană ieşind de la ea din scară cu potaia, iar potaia ghici unde dădea fuga şi urina? Da, exact pe prelata motocicletei vecinului.
 
  Ceea ce m-a îndemnat să răbufnesc şi să scriu despre mizeria câinilor a fost un episod întâmplat astăzi la bibliotecă. Urcând scările de marmura albă care duc înspre sala de lectură, zăresc pe jos nişte urme dubioase, de culoare şi mai dubioasă. Fără îndoială, un rahat de câine avusese onoarea de a ajunge la bibliotecă...


joi, 17 octombrie 2013

Înainte ca ploaia să isprăvească toamna

  Azi-dimineaţă, la cafea, am remarcat că, aşa cum era de aşteptat, ploaia de azi-noapte a scuturat toate culorile de toamnă, lăsând în urmă doar vişiniul putred al ramurilor dezvelite de frunze.
  Din fericire, aseară am avut o oră liberă, în care m-am plimbat şi am surprins ultima zvâcnire de arămiu tomnatic :).
  
  











   Tot ce a mai rămas în urmă sunt frunzele aproape putrezite...


joi, 10 octombrie 2013

Toamna perfectă

  Pare ciudat, mai ales că în urmă cu vreo 9 zile ningea de mama focului, însă vremea şi-a revenit, cu un spectacol de soare şi culoare aruncată pe frunzele copacilor.
  Pentru ca frigul îşi mai face de cap doar noaptea, ieri am decis sa profităm. Aşadar, am muncit mult, însă am avut puţin timp şi pentru admirat una, alta.
  

  Ieri am cules TOATĂ viţa-de-vie a bunicii. Nu mai spun ce bine s-au simţit oasele mele astăzi.


  După cinci ore petrecute sus, pe scară, a venit şi răsplata. O masă de post, cu paine de casă, zacuscă şi dulceaţă de cireşe făcute de bunica. 

 
  Am prins şi 10 minute libere, ca să mă plimb pe uliţă.


  Din grădina bunicii se vede toamna. 

  Concluzia? Dragilor, nu mai pierdeţi timpul, profitaţi cât puteţi de zilele astea frumoase. Nu-mi place să fiu cobe, dar parcă văd că peste vreo săptămână, două, vine iar zăpada...

 

joi, 19 septembrie 2013

Viaţă ciopârţită. La privat, nu la stat!

  Mâine se împlinesc două săptămâni de când sora unei prietene de familie a fost operată. La un spital privat din Braşov, cel mai cel în opinia multora, cel mai curat în opinia nu ştiu cărora. Cu toate astea, nimic din toată faima asta nu a ajutat-o. 

  Operaţia a suferit-o în urma unei afecţiuni la colon, şi a fost realizată laparoscopic, aspect care, probabil, a şi încurajat-o să apeleze la serviciile medicale ale spitalului respectiv. După trei zile de la operaţie, pacienta a fost externată, trimisă acasă cu încurajări şi speranţe, că totul a ieşit nesperat de bine, bla, bla. La două zile după, la 5 dimineaţa, aceeaşi pacientă excelent recuperată, s-a trezit în frisoane, stări de rău, febră şi tot setul. 
  Întoarsă la mirificul spital, cei de acolo îi spun că e nevoie de o ecografie, ca sa îşi poată da seama ce anume s-a întâmplat. Dilema nu a fost greu de dezlegat: operaţia se desfăcuse, ceea ce dusese la peritonită, cauza febrei şi a stării de rău. S-au hotărât să o opereze pentru a doua oară, pentru a repara ce se putea. 
  Au reparat atât de bine, încât pacienta, după o săptămână de la cea de-a doua operaţie, este intubată deoarece are plămânii umflaţi de la infecţie. Să vă mai spun că a avut şi rinichii blocaţi, tot din cauza peritonitei, şi că nici în ziua de azi nu i s-a pus în funcţiune tranzitul intestinal? Nu mai are sens.

  Tot ce au putut medicii să le spună rudelor sale a fost că a avut ghinion. Prietena de familie, sora pacientei, le-a replicat ingenios, în tot haosul sufletesc pe care i l-a provocat nenorocirea asta, le-a replicat că singurul ghinion pe care l-a avut a fost să calce în respectivul spital.

  Mi-ar fi ruşine să le pomenesc rudelor unui pacient ciopârţit (să-mi fie iertată exprimarea cam dură, dar altfel nu pot descrie situaţia) de ghinion. În anul 2013! Când tu asiguri pacienţii că ai TOT ce îţi trebuie în spitalul tău pentru a avea succes în operaţii şi tratamente. Când există mii de echipamente şi medicamente, mii de tehnologii şi metode, şi câte alte lucruri care nu justifică existenţa ghinionului. Nu atunci când ai pretenţii că eşti cel mai cel, şi că ai cei mai bine pregătiţi medici. Nu există scuze atunci când îţi baţi joc de integritatea sănătăţii unui om, şi, pe deasupra, o mai faci şi pe banii lui. O căruţă de bani, nu un leu, doi!

  Privat sau de stat, spitalul serveşte, cel puţin în România, aceeaşi scuză de Ev Mediu: pacientul, sau mai rău, mortul e de vină!
  
 

duminică, 1 septembrie 2013

Vara asta - Partea a IV-a

  Aşa cum v-am promis ieri, încheiem retrospectiva verii cu luna august, care s-a dovedit tare capricioasă, cel puţin spre final ei.


Bubu şi una din pretendentele lui.


Oricât am întrebat, nu am găsit niciun motiv pentru care găinile ar fi avut această atitudine interesantă faţă de camera foto, tratând-o cu codiţele.


În lumina amurgului.


V-am spus vreodată cât de mult imi plac hortensiile?


... şi  gladiolele?


Joacă cu mama şi copiii.


Dealul acesta se vede pe o fereastră a casei mele, fereastră pe care am făcut-o intenţionat mare şi fără canaturi, tocmai pentru a da impresia unui tablou :).



Apus de august. E printre ultimele apusuri frumoase pe care le-am văzut vara asta, fiindcă mai apoi au venit ploile.

 Nu aş vrea să închei mini-retrospectiva verii fără a-i mulţumi Doamnei Vară pentru toată bucuria pe care mi-a adus-o şi anul acesta.
  Pentru toate mângâierile calde, pentru toate bălăcelile şi razele calde care le zvântau, pentru florile-i vioi colorate, pentru toate plimbările de seară, pentru roua de fiecare dimineaţă şi pentru toată căldura pe care mi-aş fi dorit să o închid într-un borcan mare cât să-mi ajungă pentru o iarnă întreagă.
  Dragă Vară, ne vedem la anul, cu aceeaşi sete de tine!


vineri, 30 august 2013

Vara asta - Partea a III-a


  Dacă priviţi atent, veţi observa pe cer nişte rândunele agitandu-se. Au zile în care fac kilometri zburând roată-roată prin zona casei, învăţându-şi probabil puii să zboare. Adorabile!



Unul din locurile mele preferate, unde liniştea e la ea acasă.



   Spre sfârşitul lunii iulie, în grădina bunicii începuse a se coace a doua serie de căpşune de anul acesta. La fel de gustoase, fine şi parfumate!


 Pui de barză.


  Liniştea apusului.

  Ne întâlnim si mâine, pentru o scurtă retrospectivă a lunii august :).


joi, 29 august 2013

Vara asta - Partea a II-a

  Continuăm cu luna iulie:)



   A doua zi după aniversarea mamei, am plecat în vacanţă, pentru o săptămână, la bunica. Pentru că în copilărie nu am fost niciodată în vacanţă la bunici pentru simplul fapt că nu aveam bunici la ţară, ci la trei străzi distanţă de mine în Braşov, am zis că la 24 de ani nu e prea târziu ca să petrec o vacanţă la ţară, la bunica (ce-i drept adoptivă, dar bunică). 



 Bubu stând la pândă între florile bunicii.



Ciurda de văcuţe întorcându-se seara din păşunat.



  În fiecare dimineaţă, am mâncat zmeură şi coacăze. Câte un pumn din fiecare, pentru energie cât o zi de vară :).



 Florile pentru biserică, duminica dimineaţă.



Checul bunicii.


Verde de iulie.


Bubu stând la umbra şezlongului.

duminică, 25 august 2013

Vara asta - Partea I

Mai sunt doar 6 zile şi vara va pleca. În fiecare an, în perioada asta, sunt irascibilă tocmai pentru că mă îngrozeşte ideea de toamnă, frig, umezeală şi toate celelalte.
  Tocmai din acest motiv, am decis să fac sfârşitul de vară mai uşor, atât pentru voi, cât şi pentru mine, printr-o retrospectivă a verii.
   

  Nicio vară nu începe fără maci. Fotografia a fost făcută la început de iunie, pe drumul către Budila. Ah, când am scris ,,iunie", parcă am scris ,,anul trecut'', atât de îndepărtat pare deja.


  Şi, tot la început de iunie, este vremea bujorilor. Unele din cele mai fine şi parfumate flori. Păcat doar că înfloresc o singură dată pe an. Fotografia este făcută la mine în curte.


  Vara asta a fost prima din viaţa mea în care am mâncat cireşe direct din pom. Acestea sunt din cireşul din grădina bunicii. V-am mai povestit eu de ce nu prea sunt prietenă cu ele şi că singurele pe care le agreez sunt cele pietroase, ca cele din foto. Iar anul acesta pot spune că am mâncat mai multe cireşe ca niciodată, pentru că am avut un coş întreg, din care, desigur că am făcut şi nişte dulceaţă. Aşa, ca să conserv plăcerea începutului de vară şi pentru iarnă :).


  Pe la mijlocul lunii iunie am descoperit drumul dintre Prejmer şi Cărpiniş. Mi-a plăcut atât de mult- e un drum cu personalitate, liniştit, oferă un peisaj spectaculos al munţilor din jurul Braşovului, şi, în plus, de-a lungul lui e cultivată rapiţă şi mazăre furajeră, hrană pentru văcuţele de la ferma de la care cumpăr lapte.

  
  Tot în miez de iunie e vremea margaretelor. Anul acesta au fost parcă mai multe ca niciodată, ba chiar şi la mine în curte au apărut mai multe.


  Spre sfârşitul lui iunie a venit vremea cositului. Fotografia e făcută chiar de Ziua Iei, de Sânziene :).

  În postarea viitoare, poze din iulie, din prima mea vacanţă la bunici :).