luni, 30 iunie 2008

29 Iunie 2008


Penultima zi din prima luna de vara... Penultima zi inainte de a o lua de la capat cu probele scrise... Maine pe vremea asta, voi fi stresul in persoana, ori voi fi cufundata pe taramul stiintei pana inspre dimineata...
Tocmai am doua dezbateri- una despre capricii vs iubire... Alta, despre zambet... Despre care dintre ele ar trebui sa scriu azi? Nu stiu... Despre iubire- nu ma simt in stare, eu cea care credeam cu ardoare ca ea nu poate exista decat pe alta planeta si intre alte fiinte... Mda... Despre capricii, ce-as putea spune... Sunt tipice copiilor razgaiati, fie ei de 5 ani sau de 20-90 de ani... Am si eu ca toata lumea capricii legate de ceea ce e frumos, elegant, mirific sau supraomenesc, cum ar spune Oana... Vreau multe, de la mancare buna pana la haine, de la masini pana la oamenii care ma inconjoara... Insa eu cred ca e bine sa fii capricios in ceea ce privesc oamenii de langa tine... Nu ne putem insoti de persoane cu care ne-am simti rusinati, fie de aspect, fie de comportament... Mai ales in zilele noastre, cand putem observa cu usurinta, ca bunele maniere si bunul simt nu mai sunt la mare cautare si nici nu mai constituie piesa de rezistenta a unui individ "de lume"...
Nu am capricii in privinta unui weekend... Tot ce imi doresc e sa ajung la Dobarlau, saptamana viitoare sper, caci azi se implineste o luna de cand n-am mai pasit pe domeniile mosiei... Si mi-e dor- sa sap, sa alerg cu SuperMaxx, sa ma impiedic in fier beton si sa fac vanatai in genunchi, sa fac poze la gaze si la floricele de camp, sa ma trezesc lunea dimineata cu febra musculara... Can't wait for the next weekend...
Ah, n-am pomenit de zambet... N-ar fi mai nimic de spus, inafara faptului ca oamenii de stiinta au deosebit peste 43 de feluri de zambete, care au peste 43 de roluri în emotii de tot soiul, in special pozitive. Iar oamenii zambesc de mai putin de 43 de ori pe zi, insa de cele mai multe ori cand nu se cred observati. Sa surprinzi un zambet la un necunoscut pe strada e aproape la fel de surazator ca atunci cand zambesti tu. Te umple de multumire si te incarca de energie, te distrage de la ce faci, te face sa te concentrezi mai bine la ce ai nevoie. Dar, cum am spus si ieri, in lumea asta mare si rea, au ramas mult prea putini care mai stiu sa zambeasca asa cum trebuie si cui trebuie... Poate ar trebui sa ne gandim mai des ca ii putem lumina cuiva ziua zambindu-i, atunci cand vorbim sau pur si simplu salutam...
Asa ca, maine in timp ce invatati la geografie, zambiti... Vedeti voi daca ies 43 pana seara... Spor si aveti grija la ridurile de expresie...

duminică, 29 iunie 2008

28 Iunie 2008


Am avut dubii cand am scris data... Parca nu-mi vine a crede ca s-au scurs deja 6 luni din anul asta...
Zi plictisita/ plictisitoare, ploaioasa, care m-a indemnat spre pat si pierderea timpului in loc sa imi arate calea caietelor de geografie... Eh, asta e, ziua e deja pe terminate, si nu degeaba lumea spune ca o pauza e mereu bine venita...
Acum vreo 2 ore, din lipsa de preocupari, am iesit in cautarea linistii pierdute... Exact aia n-am gasit... Dispozitia de seara mi-a fost stricata inca din primul kilometru de plimbare de genul acela de, nu pot sa-l numesc om, sa zicem specimen, care la volanul masinii lu' tac'su te intreaba: "Papushe, te fac o tura pana la mine acasa?" Tot ce imi lipsea, ca lumea sa mi se para si mai infecta... Scarba cred ca ar fi termenul cu care as putea denumi sentimentul cu care m-am intors acasa, da, tot eu cea care plecasem sa-mi adun gandurile, pe aerul curat de dupa ploaie... Se pare ca cer uneori prea multe, dar nu vreau si nu ma pot acomoda si resemna cu o societate mizerabila...
Noroi pe papuci, ca doar deh, avem asfalt mai mult decat european prin oras... Sila de tot, si bezna prin cartierul mirific... DE VIS, cum ar spune Ralu... Apropo de ea, am stabilit azi, fiindca tot ma intrebasem eu ieri, care e prima noastra meserie: pierde-vara... Sau pierde-aiurea, sau passe-temps... Oricum am lua-o tot acolo ajungem... Numai ca noi ne consideram simpatice in pierderea noastra... Contrar altor pierde-vara, noi nu agasam lumea pe strada, nu agatam finantatori la colt de strada, si nici nu asezam trofee in palmares...
Azi, ma declar o persoana invidioasa... Pe toti cei care s-au nascut in alt loc din lumea asta, pe copiii de la gradinita, care n-au nicio grija si sunt deja in vacanta, pe cei care sunt deja studenti, pe oamenii care mai stiu sa zambeasca, desi au ramas mult prea putini... Pe toti cei care pot spune ca nu le pasa de mediul in care traiesc, desi nocivitatea lui se revarsa si asupra lor, pe oamenii care au iesit azi in oras... Intotdeauna am considerat ca invidia are mai multe tinte... Unii invidiaza la ceilalti partea financiara, unii pe cea fizica, mai putini sunt insa, cei care invidiaza o latura spirituala a unei persoane... E adevarat ca unii isi scot proprii ochi doar pentru ca vecina nu-l iubeste pe el, ci pe tipul cu laptele... Ma rog, nu asta e esential... Eu, in momentul de fata nu invidiez altceva decat starea de bine pe care unii o afiseaza sau chiar o traiesc... Pentru ca nu voi fi bine pana cand BACul nu se va termina si nu voi avea certitudinea ca viitorul meu este asigurat, pana cand nu voi putea respira fara noduri in gat, pana cand nu voi mai vedea atata lume rea si care sare la harta mereu... Desi Oana m-a certat azi ca visez prea mult, ca sa nu spun chiar ca ma mint, doar prin vis mai pot sa traiesc starea de bine... Pe care, da, am cunoscut-o si am avut-o timp indelungat in viata mea, si m-ar bate Dumnezeu si acum daca as spune ca-mi lipseste ceva, dar pe care am pierdut-o pe parcursul a doar cateva luni... Nu mai gasesc nici macar fragmente din care s-o pot recompune, nici macar iluzii care sa-mi spuna ca va fi bine...
Poate unii o sa spuna ca m-au vazut razand... Adevarat, dar nu e rasul meu... E rasul unei fiinte pe care nici eu n-o mai recunosc, desi spuneam de altii ca nu ii mai recunosc... Nici macar faptul ca am trecut cu bine prin examenele de pana acum nu mi-a conferit o stare de bine cat de cat, ci o ingrijorare in plus... Mi-e inca frica, si la probele ce urmeaza depindem tot de visele ce le are persoana care alege variantele, cu o noapte inainte... Nu, nu cred in corectitudinea, extragerea sau cum s-o mai fi intituland, a variantelor... Nu mai cred nici macar ca destinul a fost cel care a tras la sorti...
Destinul e doar o responsabilitate de-a noastra... Si trebuie sa-l facem sa se simta ca acasa in preajma noastra, pentru ca si el sa ne trateze cu prajituri la urmatoarea vizita...

sâmbătă, 28 iunie 2008

27 Iunie 2008


Racoare, inca de dimineata... Somn de noapte de vreo 5 ore- prea putin pentru oboseala ce ma doboara in ultima vreme... Ma plang din ce in mai mult ca mi-e dor de mine, ca vreau sa revin la normal, la Oana care eram odata... Inainte ca toate sa se fi revarsat asupra mea, nelasandu-ma sa iau o gura de aer mai mare, ca sa pot duce totul cu mai multa usurinta... Nu mai deschid iar subiectul...
Azi am trecut de jumatatea razboiului si am mai eliminat inca un bolovan apasator...
Tania ma vede casatorita, dar eu i-am explicat deja ca nu am cum, cel putin in momentul de fata... Nu mai sunt week-end-uri libere la restaurantele selecte...
Am ajuns, impreuna cu Ralu, la concluzia ca cea de-a doua noastra meserie este cea de daydreamers... Da' stai un pic... Mai avem cumva o prima meserie?!
Dupa ce i-am marturisit ca ascult un gen de muzica mai mult decat dubios chiar si pentru mine, si am si bombardat-o cu cateva super melodii, Violeta a tras concluzia: sunt "jale"... Promitator...
Seara- plimbare, aer curat, flori parfumate, masini care spala asfaltul ( yeah, that's something), tanci isterici de la prea mult soare care i-a batut in cap, masini cu manele la maxim... Toate astea fac parte din mirajul pitoresc al Romaniei... Parca fara ele, viata ne-ar parea frumoasa...
Ce urmeaza? Trei zile mari si late, dupa cum spunea pitz Ralu, dar care vor trece la fel de repede ca si gandul... Saptamana asta a avut un ritm incredibil... Daca ar trece si urmatoarea tot asa...
Iar apoi, timpul sa revina la tempoul lui normal, cu trecerea obisnuita, lenta si somnoroasa, caci vom fi si noi, in cele din urma in vacanta...

vineri, 27 iunie 2008

26 Iunie 2008

Pana acum, doua pietre luate de pe inima... Dar, mai raman inca 4 bolovani... Da, zic bolovani, pentru ca mi-e frica... De tot ce ne asteapta maine, dar si saptamana viitoare...
Chiar de marti m-am temut de mirajul notei 10, iar acum ma tem si mai mult... Ar fi pacat sa o dam in bara acum, iar caderea ar fi de-a dreptul dureroasa... Pacat de toata munca de pana acum...
Caldura mare, multe caiete, cafea de care am ajuns sa-mi fi sila, si incapacitatea de a dormi... Incerc din nou, imediat... Then, back to study...
Nici apa nu mai racoreste, aerul oricat ar fi de cald tot imi umfla si inroseste ochii, iar picaturile ma tem ca vor deveni dependenta...
Tot ce-mi doresc e sa treaca... Si daca ne gandim bine, saptamana asta s-a scurs, cu brio pana acum... Insa ziua de maine atarna de un semn de intrebare, de teama si de necunoscut...

joi, 26 iunie 2008

25 Iunie 2008


Zi de pauza... Intre batalii, cum le-am numit ieri... Dar, la ora asta nu conteaza, am terminat cu subiectele pe ziua de azi, m-am documentat si am aflat ca nici la franceza nu ma va inghiti nimeni, cum nu s-a intamplat nici la romana...
Ma enerveaza romanii nostri... Acum e canicula, nu e bine... Au fost ploi, nu e bine- gheata si inundatii... A fost iarna- e ger de crapa pietrele... Va hotarati, va rog, si ma anuntati si pe mine? Eu una prefer de 1000 de ori vara unei ierni cu -40 de grade si 3 straturi de imbracaminte + fular... Da, imi place sa port maiouri si nu pulovere groase, rochite fluflu si sandale...
Toropeala mare... Si afara dar si-n mintea mea... Zilele trec atat de repede, iar maine cand ma voi indrepta iar spre Saguna, ma voi intreba daca traiesc momentul sau visez... E tarziu... Si asta seara nu mai ploua... E doar o caldura racoroasa, daca pot s-o numesc asa... Doar cate-o boare se mai simte din cand in cand, lasand in urma mirosul de asfalt incins... Da, am preluat de undeva expresia... Cine stie cunoaste...
Am vrut sa scriu despre ceva, am ajuns sa scriu despre nimic concret, ca de obicei... De cateva zile ma pierd in idei, mama imi spune ca sunt agitata si ca o agit si pe ea... Ma trezesc razand isteric, sau cu o lacrima in ochi... Nu stiu... Aseara priveam pe ferestra un petic de asfalt... Si ma gandeam ce mult a trecut, si ce repede, si parca ieri eram... Si erai... Nu, n-o sa incep iar... Am timp mai incolo sa-mi fac iluzii de fericire...
Uitandu-ma in calendar, am constatat cu stupoare ca au trecut 2 saptamani de la banchet... Si ce trecere... Au trecut deja 3 zile din cele ce ni se pareau multe, dar vor deveni in curand si ele doar zile in calendar...
Asa e mereu... Fie ca suntem fericiti, fie ca suntem suparati pe noi sau pe cei din jur, calendarul isi tot intoarce paginile... Ce-i drept, nu prea ne dam seama repeziciunea trecerii clipelor fericite, ci doar cat de incet trec cele petrecute in trista singuratate...
Dar, cum spunea Emil Cioran, singuratatea nu te invata ca esti singur, ci singurul...

miercuri, 25 iunie 2008

24 Iunie 2008


Noapte dormita pe jumatate, mult prea cald si mult prea multe ganduri, aiurea ce-i drept... N-am reusit sa vad nici luna portocalie, ci doar sa ma foiesc inutil...
Ce-mi place e ca noaptea desavarsita nu mi-a stricat cu nimic activitatea de azi... Prima batalie a fost data, castigata cu brio, insa nu trebuie sa ne culcam pe-o ureche- razboiul de-abia incepe... A fost destul de incurajator ca am inceput cu dreptul, desi acum mi-e teama ca mi-o iau in cap... Deja, azi n-am mai facut nimic inafara de dormit si stat de povesti... Dar nu-i nimic, maine la prima ora a diminetii ma voi lasa cuprinsa, iar, de sentimente de vinovatie fata de inactivitatea mea, si sper ca ma voi mobiliza... Insa a spera nu e de ajuns, trebuie vointa...
Soare prea mult, asfalt topit, ochi nenorociti de aerul conditionat... Acum se preconizeaza o ploaie, care sper ca ma va lasa sa dorm, nu va veni cu fulgere si tunete si nici nu va baga toti tantarii in casa...
In zilele astea de canicula, cel mai mila mi-e de Bubu... Are atata blana pe el, bietul, si se incapataneaza sa doarma toata ziulica pe perna lui, si nu pe gresie, unde ar fi muuuult mai racoare... Noi, de bine, de rau, facem 10 dusuri pe zi, dar el... Ufff...
Vreau sa ma bronzez...

marți, 24 iunie 2008

23 Iunie 2008


Probabil v-ati fi asteptat sa nu mai am timpul necesar ca sa scriu aici, dar nu scapati asa de repede de mine... Desi BACul ne-a transformat din oameni normali in insomniaci... Eu una nu mai pot sa adorm... Nu pot dom'le si pace buna... Imi vin in cap tot felul de chestii aiurea, care nu sunt legate neaparat de examen, dar care nu imi dau pace, in general amintiri, senzatii, ciudat oricum... Daca stau si ma gandesc, inseamna ca am destul de mult timp la dispozitie, drept pentru care, degeaba ma plang ca nu mai pot...
O zi mirifica, 50 de grade in camera mea, plus caldura degajata de computer si de creierul meu, mult ceai, 3 in 1, suc de soc, apa plata cu lamaie, de toate... Doamne ce combinatie! Mancare si mai multa, ca deh, stresul se cere alimentat... Sfaturi si incurajari inca de la 7.18 dimineata... Vorba Vanessei- in astfel de imprejurari poti vedea cine tine cu adevarat la tine... Si am vazut... Si sunt multumita... Aceleasi persoane care nu m-au dezamagit niciodata si nici nu o vor face...
Seara, o "super" plimbare soldata cu niste comentarii de prost gust... De fapt nici nu stiu de ce ma mai agit... Am scopuri mai importante in momentul de fata... De fapt, n-ar fi ele asa de multe, dar sunt decisive... Si cand ma gandesc ca de azi in doua saptamani totul se va fi terminat, si sper si cu bine...
Mor de dorul zilelor in care stateam la soare, si ma bucuram de libertatea gandurilor mele, acum acaparate total de preeeea multe lucruri... Acum vreo cateva ore ma simteam coplesita... In momentul asta nu mai simt nimic altceva inafara de nerabdare si oboseala...
Cand terminam BACul dormim o saptamana... Si iti promit, Ralu, ca dupa ce-mi voi fi revenit total din oboseala cronica, stam pana la 5 AM de povesti...

duminică, 22 iunie 2008

Editie Aniversara No. 100


A inceput ca o lipsa de preocupare, in februarie, intr-o zi de 14, catusi de putin semnificativa pentru mine... Tania m-a intrebat ce-mi veni sa imi fac blog... Iar eu i-am raspuns ca vreau sa postez cate ceva, ori de cate ori am inspiratia si cheful, ca sa vad cate se vor strange pana la BAC... Insa nu mi-am inchipuit in acel moment ca azi, 22 Iunie, se vor implini 100 de blog entry-uri...
A continuat, la inceput, ca o mini-culegere de poezii de suflet... In care m-am regasit in acel moment, in care, probabil s-au regasit si unii dintre voi, avand in vedere ca uneori chiar imi spuneati ca ati plans citindu-le...
Apoi, am prins curaj, si am inceput sa-mi scriu propriile randuri... Despre viata la oras, la tara, despre fiintele pe care le iubesc, "in speta" Bubu si Super Maxx... Am pomenit glodul Dobarlaului, ulitele lui, iarba, florile de primavara, zilele de luni cu febra musculara, care urmau unor zile de weekend fantastic de relaxante... In contrast, am mentionat detaliile vietii pe verticala- vecinii si "muzica lor", mirificul parc, praful ridicat zilnic din betonul sufocant ce imi inconjoara existenta, despre ploile care n-au reusit sa il spele, despre primele zile de vara si primavara vazute de la etajul 3...
Incetul cu incetul, a devenit un jurnal de calatorie prin viata... Prin viata mea fericita, prin viata mea trista si depresiva... Prin perioadele de fericire integrala, pe care atunci n-am stiut s-o numesc asa, prin perioadele cand radeam sincer... V-am aratat iluzii, iubiri, regrete, dezamagiri si amagiri... Am incercat sa-mi raspund la intrebari, de cele mai multe ori ramanand tot fara raspunsuri concrete, si sa pun semne de exclamatie acolo unde era nevoie... V-am conturat o mica parte din cele mai frumoase clipe ale vietii mele de unirista, v-am multumit printre randuri, voua colegilor mei, si profesorilor ce ne-au fost alaturi...M-am bucurat de miile poze, de momentele petrecute impreuna, am scris pentru albume la lumina lumanarii, doar pentru ca pana de curent nu m-a putut opri din exprimarea gandurilor mele pentru voi... Am ras sau am plans in timp ce scriam, v-am intrebat, v-am cerut opinii si idei in legatura cu subiectele pe care ati vrea sa le vedeti dezbatute aici... Mi-am exprimat frustrarile, mai mici sau mai mari, in privinta faptului ca nu pot face ceva real ca sa schimb lumea, am scris despre copilaria de care ne e dor si pe care nu vrem s-o facem pierduta printre incercarile noastre de a ne maturiza...
A fost o modalitate placuta si utila de a-mi descarca implinirile sau depresiile plangacioase in care uneori simteam ca ma afund, de a-mi spune mie insami ca imi este dor, de a va arata partea urata a societatii si a specimenelor umane inconjuratoare... Am incercat sa va conving ca si invatatul pentru BAC are partile lui frumoase, v-am tinut la curent cu zilele care au mai ramas pana la el, dar acum nu mai e cazul- e incredibil de aproape...
Nu imi ramane decat sa aduc multumirile de rigoare...Cui ? Numai o clipa, sa-mi scot lista...
Ii multumesc inspiratiei mele, care nu poate fi comparata cu cea a unui geniu literar, dar macar ma ajuta sa ma exprim, desi uneori mi-e ciuda ca nu pot mai mult... Ii multumesc si timpului... Pentru ca, oricat de ocupata as fi, imi gasesc mereu macar jumatate de ora pe care sa o dedic acestei pagini... Le multumesc celor care, vrand-nevrand au constituit subiecte pentru blogul meu (n.a. cocalari, pitzipoance, tzanci isterici, municipalitate, firme de salubrizare, chefuri de pomina... Daca mai vreti, cititi toate entry-urile...) Deja suna a discurs de multumire la primirea Premiului Nobel, dar chiar nu am de ales... Le multumesc celor care ma suporta zilnic, inafara de mine, parinti si animale de casa... Si anume, Pesi Tania, Ralu, Vanessa, Ioana si Oana... Oana, care mi-a citat o particica din blog in minunatul discurs lacrimogen din cadrul ultimului clopotel si m-a ajutat cu tortul... Ioana, pe care o fac mereu sa planga... Vanessa, care ma trezeste la realitate cand e nevoie, imi da curaj sa fac ce trebuie ca sa scap de frustrari si imi da idei pentru blog... Ralu, care rade cu mine, imi intelege depresiile, asculta aceleasi melodii si spune uneori aceleasi cuvinte ca si mine, si care va ramane mereu o visatoare frumoasa... Pesi, care de 4 ani de zile imi suporta toanele (o admir sincer, pentru ca uneori pana si mie mi-e greu sa ma suport), cu care vorbesc ore in sir la telefon, chiar si acum in prag de examen, cu care am stat in banca si am impartit absolut tot- de la ganduri, dezamagiri si iubiri pana la mancare... Vorba Vanessei- sinistru...
Le multumesc chiar si celor care m-au facut sa plang, care mi-au dat sperante si implicit m-au dezamagit... Fara voi, poate nu mi-as fi dat atat de devreme seama ce e viata si cat de repede isi poate infige pumnalul in toate visele noastre... Nu mi-as fi facut procese de constiinta, n-as fi ascultat de mine insami si n-as fi pretuit atat de mult trecutul... E adevarat ca trebuie sa ne orientam spre viitor, insa nu trebuie sa uitam niciodata trecutul, caci el ne-a nascut personalitatile si ne-a sculptat caracterele...
Va multumesc voua, tuturor celor care aveti rabdarea zilnica de a-mi citi noile aberatii si episoade din viata... Care mi-ati ajutat blogul sa bata un record luna aceasta, si anume peste 500 de vizite...
Nu am pretentia ca ceea ce am postat a fost intotdeauna pe placul fiecaruia dintre voi, daca v-ati regasit printre randuri, daca am reusit sa va smulg o reactie, oricat de mica... Chiar va rog sa va dati cu parerea, IM-ul meu este disponibil...
I surely hope I haven’t been a bore...

21 Iunie 2008

Nu va mai spun cat e... Stiti cu totii, si nu am chef sa-mi aud cateva...
Nu ne mai arde de nimic inafara de stat lenesi cu capul printre caiete, desi mie mi-e cam greu sa nu ies din casa, sau sa vad doar cuvinte curgandu-mi prin fata ochilor... Din respect pentru creierul meu, am facut o plimbare scurta, dar nestresata de intrebari si supozitii...
Cel mai mult ma enerveaza si ma agita mama... Eu sunt impacienta si total pe dos de ceea ce eram, iar ea... Ea e calma, se abtine de la a pomeni ceva de bac, imi spune ca orice as face, bine sau rau, sunt her baby... Da, incurajator, dar totusi... N-as putea niciodata sa arat atata putere de disimulare... Indiferent de ceea ce mi-ar spune, stiu ca si ea simte tot ce simt si eu, ca ii transmit orice stare, ca suntem legate de o telepatie incontestabila...
Nici sa plang nu mai pot... Parca totul s-a blocat in mine, fara nicio posibilitate de eliberare...
Ieri am fost mai inspirata, si am scris despre vise... Ei bine, dupa ce m-am plans ca nu am mai visat frumos de ceva vreme, m-am visat Coco Chanel... Pentru 2-3 secunde, atat cat dureaza un vis, cu tot cu Hotel Ritz Paris, cu genti 2.55 si sertare cu pantofi...
Nu mai pot... Nu mai vreau sa mai scriu... Sunt mult prea obosita, iar voi mult prea plictisiti ca sa mai cititi inca alte si alte randuri...

sâmbătă, 21 iunie 2008

20 Iunie 2008


Am spus de nenumarate ori cat mai e... Acum mai e doar un ragaz de 3 zile... Atat a mai ramas din asteptare... Si poate, cum mi-a spus bunica mea adoptiva, ar trebui sa ma bucur de perioada asta... Nu ma voi mai intalni niciodata cu saptamanile in care imi decid o parte din viitor... Si o sa fac si poze, da...
Nimic nou... Doar plictiseala de asteptare, pot s-o numesc deja nerabdare... Nu mai am stare, ma misc tot timpul, mananc mult, butonez mai mereu orice am la indemana... In timp ce invatam azi, m-am trezit, brusc, uitandu-ma pe pereti... Si nu dupa cai verzi... Poate doar simteam nevoia sa visez...
Nu e nimic rau in a visa, uneori e singurul mod de a trece peste toate si a merge cu fruntea sus mai departe... E drept, uneori visam prea mult, la prea multe, visam la irealizabil, la frumos... Si ne lovim... Ne lovim de un prag mult prea jos pentru fruntile noastre, ce ne readuce atat de fulgerator si de dureros la realitate... Si ne dam seama ca visul a fost degeaba, ca noi suntem tot singuri, tot neintelesi, tot neapreciati si tot aceiasi... Ne construim vise pentru azi... Ne fac sa ne simtim fericiti si bine dispusi, dar pana seara ne dam seama ca vrand-nevrand, ele se naruie... Si raman la stadiul de vise... Vise neimplinite... Ne construim vise pentru maine... Cand speram ca vom pune inca o piatra peste realizarile noastre, cand speram ca vom fi mai buni... Insa, maine, seara vine din nou prea repede, si ne dam seama, din nou, ca nu ne-a ajuns timpul pentru a face toate astea... De fapt, eu cred ca de cele mai multe ori, folosim timpul si trecerea lui, ca scuza pentru faptul ca nu facem indeajuns... Trecem cu nepasare prin clipe, ne mintim in privinta tuturor si chiar a noastra... Mintim ca ne simtim bine cand inima ne plange cu lacrimi sarate, radem cand am vrea sa ne curga siroaie din adancul ochilor, ne aratam nepasatori in momente critice, preferam sa stam deoparte decat sa ne implicam... In a ne face viata mai buna, in a ne arata si a le arata tuturor ce putem, in propria noastra constiinta si in propriile optiuni de viata...
Dar totusi, de la vise am ajuns la altceva... Ralu imi spunea ca atunci cand viseaza frumos, fie si in somn, isi petrece ziua visand cu ochii deschisi acelasi vis... Stiu, a sunat un pic ciudat, dar sunt sigura ca toti am facut asta la un moment dat, si nu ne vom opri niciodata din a o face... E frumos, si e tot o modalitate de a ne minti sinele... Eu una, n-am mai visat frumos de ceva mai mult timp... Si pe nimeni, cel putin noaptea... Am perioade interesante, cand visez mult si totul pare veridic... Nu are nicio legatura cu viata-mi reala, insa e dragut sa te vezi traind altceva, cu alti oameni, intr-o alta lume... Vanessa imi relata visele ei cu povesti de dragoste din filme (n.a "A Cinderella Story"), cu haine si coafuri... E clar, cei care au facut casting-ul pentru "Sex and the City" au ratat-o pe "the right Carrie"... Eu una n-am incercat niciodata sa visez, cel putin in somn, asa ceva, poate doar masini... E drept, cu toatele ne mai vedem uneori incaltate de la Jimmy Choo, imbracate intr-o super tinuta Chanel si cu o poseta Miu Miu...
Nici nu stiu daca exista o incheiere pentru ce am scris aici... Pentru ca visele nu se termina, ele vor fi mereu parte din noi, din activitatea noastra zilnica sau nocturna, din modul in care ne vom petrece clipele libere din viata... Tot visele ne dau speranta pentru un "maine" mai bun, si poate viata va fi vreodata dispusa sa le asculte si sa le transforme intr-o realitate mai buna chiar decat ne-am fi inchipuit...

vineri, 20 iunie 2008

19 Iunie 2008



Am vrut initial sa postez o poezie, insa, parca toate imi descriu starea, si nu ma pot decide in privinta uneia singure...
Ma simt vinovata, ca nu prea am facut nimic azi, azi, cand mai sunt doar vreo 4 zile pana cand totul se va declansa... Ma doare capul, ochii imi sunt rosii de la curent si ii chinui cu picaturi... Pe la mijlocul zilei, am crezut ca mi-am regasit macar un sfert din pacea interioara, insa cu trecerea orelor, imi dau seama ca nelinistea si incertitudinea devin tot mai aprigi... Anul trecut pe vremea asta, nu imi pasa de nimic... Eram deja in vacanta, nestresata de nimeni si nimic, libera sa pierd timpul... Acum s-a dus... Inca o dovada a faptului ca am crescut... Cand? Nici nu-mi dau seama... Si parca nici nu-mi amintesc cum era... De fapt, nici n-as vrea sa mai scormonesc prin timpul trecut, pentru ca mi-ar demonstra doar cat m-am schimbat... Si nu, nu imi place schimbarea, ci doar evolutia... Desi spiritul antreprenorial simte schimbarea si o transforma in oportunitate... Daa... Am invatat, iar...
Imi dau seama ca nu mai e cazul doar sa incercam... Ci sa dam tot ce avem mai bun, chiar daca uneori nu se merita... Intr-o scriere minunata, Paulo Coelho afirma ca lucrurile trebuie fie infruntate, fie abandonate si considerate un capitol inchis al vietii... Stiu, divaghez, insa, sunt sigura ca acum, mai mult ca oricand in viata noastra de 19 ani, e cazul sa infruntam ceea ce ne asteapta, sa incepem sa dam cu adevarat piept cu viata... Care nu va fi nici pe departe ceea ce a fost pana acum... Nu ne-a aratat inca ce poate sa faca cu noi si din noi... Dar noi, stim oare ce trebuie sa facem cu propria viata...?

joi, 19 iunie 2008

18 Iunie 2008


O zi de pomina... Adica de dimineata si pana acum vreo 2 ore am stat cu nasul prin carti si foi... Destul... Pentru a ma detasa am ales sa fac o plimbare, prin aer mai mult sau mai putin curat, terminata cu o ploaie torentiala, cu nisip in papucei, si haine uuudeee... Aer mai putin inecacios, flori a caror miros se lasa spalat de suvoaiele de ploaie... Copii alergand, de frica sa nu cumva sa-i spele apa (pacat, ar fi facut baia pe saptamana asta), oameni ce se grabeau si se uitau cam ciudat la mine, cum ma "promenam" cu nepasare... Am reusit sa ajung acasa, intreaga, cu tratament la par cu apa de ploaie, si m-am simtit chiar ca un copil... Un copil incapatanat, ce refuza sa intre in casa, si se bucura cu adevarat de ploaie... Dupa mult timp de tensiune, si dupa ce am si plans azi, m-am simtit mai relaxata... Bine ar fi fost daca ploaia ar fi reusit sa spele si tot ce ma dezamageste, tot ce ma supara si tot ce nu imi da starea de bine pe care o afisam cu ceva timp in urma...
Am ajuns la concluzia ca traiesc cu prea multe regrete... Nu stiu daca sunt chiar regrete, ci mai degraba pareri de rau... Ca nu am facut mai mult cand puteam, ca nu am aratat ce voiam la momentul potrivit, ca nu am stiut sa imi manifest simtamintele altfel... Ca nu am putut sa rostesc 2 cuvinte magice, care ar fi reusit sa spuna totul, fara niciun efort major, ca nu am stiut sa traiesc mai cu patos fiecare secunda, ca nu am dat atentie micilor detalii care acum ma fac sa tremur la gandul ca s-ar putea sa nu mai am niciodata parte de ele...
M-am hotarat sa scriu o scrisoare, adresata persoanei careia ar fi trebuit sa ii arat toate astea, careia ar fi trebuit sa-i spun vorbe ce erau atat de firesti, dar par atat de complicate acum... Nu stiu daca o sa o scriu sau nu, cum o sa ajunga la destinatar, ce reactie o sa provoace... Simt ca ar trebui sa ma opresc aici, inainte de a scrie prea multe pentru un loc public...
Acum, trebuie neaparat sa va demonstrez ca variantele si invatatul nu sunt chiar atat de hidoase.. Eu una am gasit pasaje care m-au facut fie sa surad, fie mi-au adus iar o umbra de regret...

"Strivite-n vrajmasia puterilor din jur,
Nici sufletele noastre nu-si mai puteau raspunde
Iar vorbele soptite loveau greoi si dur"
(Ion Barbu - "In ceata")
"In viata nu exista esecuri, ci doar lectii..."
(Ed. Antreprenoriala, Friedrich Nietzsche)
"Iubesti- cand suava icoana
ce-ti faci in durere prin veac
o tii inramata ca-n rana
stravechiului verde copac."
(Lucian Blaga - "Iubire")

miercuri, 18 iunie 2008

17 Iunie 2008


Multe lucruri pe care as vrea sa le scriu, insa nu am dispozitia necesara sa le tratez in mod serios... Asa ca o sa fac ce fac de obicei, adica o sa aberez... Ralu tocmai imi spunea ca se intampla ceva cu mine... As vrea sa cred ca revin la normal, dar... Neeaaah, chiar imi place ce am devenit: mai rea (decat ma considerau altii), plictisita si caustica, daca luam in considerare ca azi am redenumit anumite specimene ale societatii... Nu va spun, pentru ca o persoana e in pericol de a se simti, iar sansele de a mai vorbi vreodata se vor reduce simtitor... Pesi m-a facut depresiva, tocmai cand credeam si eu ca terapia prin ras a dat rezultate... Vanessa ma sperie- nu mai e ea, e study-holic, daca o pot numi asa, iar Pufuuuuu... Puufuuu e cel mai simpatic "fiint" pe care l-am cunoscut in ultima vreme, desi gradul meu de socializare e mai ridicat decat in perioada cand viata mea era roz... Acum e roz cu buline gri, la fel ca super-tricoul meu... Roz, pentru ca anul trecut pe vremea asta respiram linistita, fara noduri si sudoare pe frunte, gri, pentru ca de azi intr-o saptamana vom fi trecut deja de prima proba... Cum intotdeauna exista un "dar", timpul va trece ca si pana acum, si chiar mai repede, iar peste vreo 3 saptamani, voi citi aceste randuri razand (sau nu)...
Despre azi, nimic inafara de studiu aprofundat... Un castron mare de fragi, cirese si pepene galben(ar trebui sa-mi intreb stomacul daca ma mai suporta), inghetata, multa mancare, miere si apa... Da, sunt eu, cea care slabise vreo 5 kilograme... O gramada de hartoage pe care nu le mai suport, atlase, manuale, variante(cu care de-abia astept sa fac un foc de tabara), caiete subliniate cu tone de highlighter, o Oana aruncata pe covor si cu picioarele amortite... Nu e un peisaj strain de voi, cei care invatati in aceasta perioada...
Fac si eu o invitatie in mirificul nostru oras... Cand colo, numai iesire nu s-a numit, ci meditatii la antreprenoriala care ne mananca zilele in ultima vreme, si de care tremuram ca pisica de apa... Vorba Taniei: "Gata, ma duc acasa sa invat!!"...Cat despre lume, tot ce pot sa spun e ca fiintam printre niste indivizi din ce in ce mai captivanti din punct de vedere al comportamentului, limbajului si vestimentatiei... Mai, mai am vrea sa fim si noi ca ei... I-am zis deja Ralucai ca ma transform... Buna idee, ar trebuie sa continuu Dictionarul de Pitzi-expresii pe care l-am initiat... Dar, am nevoie de timp demn de pierdut, exact ceea ce imi lipseste zilele astea... So, you'll have to wait...

marți, 17 iunie 2008

Oana in Tara Minunilor...


Da, stiu... Ati citit titlul si ati concluzionat ca am luat-o razna de tot... Ei bine, nu... Inca imi mai dau seama de ceea ce se intampla in jurul meu, iar minunile de care vorbesc nu sunt nici pe departe ce va asteptati voi sa fie... Sunt "minuni"... Le-am numit asa pentru ca ne uimesc in fiecare zi, pentru ca nu ne lasa sa respiram intr-o lume cat de cat normala, pentru ca uneori reusesc sa ne rapeasca buna dispozitie cu care ne trezim dimineata, si, culmea, in loc sa se rareasca, ele devin tot mai frecvente si mai inecacioase...
Vorbesc de lumea care a devenit tot mai rea, tot mai meschina... Nu pot sa trec cu vederea mamele care isi transforma copiii, de la sugari la scolari, in cocalari (da, stiu, suna urat, nu e vina mea), nu pot sa mai suport parcul din fata blocului care imi mananca pana si ultima faramita de rabdare, rromii care isi usuca rufele acolo, babele cu bigudiuri ce isi bronzeaza cu o nonsalanta scarboasa picioarele celulitice, telefoanele mobile din care rasuna triumfator ultimele manele pe val...Nu, nu stau in Bartolomeu... As vrea sa nu mai fiu nevoita sa ma apar de privirile obsedatilor, sa nu mai dau peste gunoaie pe strada, sa am un loc in care sa merg si unde sa nu-mi fie stricat cheful de diferite aparitii si remarci, sa nu mai aud fluieraturi pana si prin geamurile inchise ale masinii... "De parca ar putea cineva sa-si schimbe marea..." Eu zic ca nu putem avea alta, insa o putem face pe cea in care traim mai buna... Insa nu de unii singuri... Degeaba as vrea eu sa desfiintez un mediu nenorocit care aduna sute de oameni disperati, si care nu au lucruri mai bune de facut cu propria viata decat sa si-o iroseasca stresandu-i pe altii... Ma simt atat de mica... Si cateodata sentimentul ca trebuie sa fac ceva ma sufoca... Vad ca eu sufar, altii sufera, iar altii sunt impasibili... Tipic societatii noastre...
Azi-noapte in timp ce ar fi trebuit sa dorm, ma gandeam... La ce? Va spun acum... Ma gandeam ca e destul de trist, daca nu demn de mila, sa treci prin viata de pana acum ca rata prin apa... Adica, sa treci de varsta de 20 si un pic de ani, sa nu fii in stare sa discerni... Binele de rau, calitatea de prostul gust, interesul de sentimente... Sa iti plasmuiesti propriul calvar si sa te rogi sa fii salvat, doar pentru ca te minti singur si joci o piesa de teatru in fata unor persoane care te cunosc mai bine decat te cunosti chiar tu... Sa te insotesti cu persoane cu un caracter si un limbaj mai mult decat pestifer, sa faci din asta un motiv de mandrie, si sa o intitulezi fericire...
Draguta lumea asta... Si va deveni din ce in ce mai draguta, avand in vedere ca resursele ce nasc "minuni" sunt, din pacate, inepuizabile...

luni, 16 iunie 2008

15 Iunie 2008


Aseara, pe la 23.00, cand am ajuns acasa, mi-am dat seama ca am ratat blog entry-ul de ieri... Nu-i nimic... De ieri incoace, s-au mai intamplat multe lucruri in mintea si sufletul meu...
De vreo jumatate de ora ma chinui sa imi adun gandurile, sa le descarc aici... Macar aici, pentru ca sunt putine persoanele dispuse sa asculte omul atat de complicat si mereu nemultumit ce am devenit... Nu o spun cu mandrie, ba chiar dimpotriva... Mi-e dor de mine, de cum eram acum ceva timp, inainte ca cineva sa-mi fi aruncat cu un bolovan in globul de cristal care ma inconjura... Mi-e dor de starea de nepasare pe care o afisam oricui si in orice situatie, momentele in care ma simteam stapana pe reactiile si sentimentele mele, cand nu lasam sa se vada ca SIMT... Cand nu ma atasam de nimeni si de nimic, inafara de oamenii care imi sunt alaturi si de Bubu, care stiu ca nu ma va dezamagi niciodata...
Si da, am plans din nou azi... Din aceleasi motive care nu-mi dau pace de ceva vreme, pe care nu le cunosc cu adevarat, si care nu ma lasa sa ma detasez de tot ce a fost... si nu mai este... Si, poate va fi prea tarziu ca sa mai fie...
Nici macar shopping-ul, care era una dintre modalitatile mele favorite de "destresare" nu mai da niciun rezultat... Gata cu "No emotional baggage, just replace it with Dior."
Cu cateva luni in urma mi se promisese ca nu voi mai fi dezamagita... Da, intr-adevar, a sunat minunat in acel moment, insa acum totul pare un teatru ieftin, menit sa adauge inca un trofeu pe raftul cu orgolii...

sâmbătă, 14 iunie 2008

Kids forever...


Lipsita fiind de inspiratie, cum ar spune Arghezi de "slova de foc", am apelat la ajutorul Vanessei si la cel al Ralucai pentru a gasi un subiect demn de dezbatut/ aberat aici...
COPILARIA... CHILDHOOD... L'ENFANCE... NIÑEZ... Unul dintre cele mai frumoase cuvinte, inafara de iubire, prietenie si fericire... Prima etapa a vietii fiecaruia dintre noi, pentru unii extrem de fericita si petrecuta alaturi de parinti, pentru altii din nefericire, un motiv de a deveni in cele din urma emo/ sinucigasi... Nu vreau sa sune urat, dar e adevarul zilelor in care traim, si daca nu ma credeti accesati link-ul acesta si va veti convinge:
http://www.protv.ro/stiri/tu-stii-ce-mai-face-copilul-tau/

Ceea ce m-a determinat cu adevarat sa scriu aici despre copilarie a fost urmatoarea conversatie, care desi unor insensibili le poate parea insipida si stupida, mie mi-a produs o lacrima... E reprodusa cu acordul persoanelor in cauza...

Vanessa .: vrei sa mai fim copii?

Vanessa .: vreo cativa ani?

ralu: daaaa

ralu: sa fim mereu k acum

Vanessa .: adica si atunci knd o sa avem copii..tot copii sa ramanem

ralu: sau asa....la 25-30 de ani

ralu: sa ramanem asa

Vanessa .: si atunci cand o sa implinim 50 de ani sa ne dam pe tobogan..cum am facut la 18 Vanessa .: vrei?

ralu: daaaa

Vanessa .: promiti?

ralu: da da da

Intotdeauna am crezut si voi crede ca noi am fost niste copii frumosi, desi am fost ultima generatie comunista... Am avut parinti care au stiut sa ne educe, sa ne creasca frumos, sa ne impuna limite, dar cele absolut necesare, si astfel am ajuns ceea ce suntem... Si vom continua sa fim, n-o sa ne pierdem niciodata trasaturile de caracter pe care le-am capatat in aceasta etapa... Sunt poate cele mai sincere si mai veritabile pe care le avem... Se spune ca un copil nu minte niciodata... Eu cred ca noi spunem minciuni, dar mici, mici si nevinovate... Mintim ca suntem fericiti, mintim ca nu ne pasa, mintim ca iubim cand de fapt ne zboara mintea la alta persoana patrunsa cu adevarat in inima noastra, mintim cand spunem "Sunt prea mare ca sa fac aia, sau aia"- cu totii avem un teddy bear preferat, in cazul meu Panda, o papusa Barbie pe care am pastrat-o cu drag (si cu care n-am mai apucat sa mergem la liceu sa ne jucam, Oana), o carte de povesti pe care o mai rasfoim din cand in cand, doar ca sa ne reamintim cum era... Cum era cand nu cunoscusem nefericirea, dezamagirea venita din partea unor persoane de la care nu ne asteptam, sfarsitul si despartirile... Cand eram noi, nepurtand masti ca sa ne ferim de cei din jurul nostru, cand radeam sincer, ne bucuram de orice cadou primit si cautam norocul prin firele de trifoi cu patru foi... Cand legam prietenii pentru o ora, pentru o papusa sau o lopatica... Ce frumos era... Acum multi sunt interesati de bani, masini sau case... Si de cele mai multe ori, ne plangem ca am fost parasiti pentru ca banii si masina nu erau suficiente... Dar, ne-am intrebat vreodata daca am stiut sa alegem persoana? Am stiut sa nu dam cu piciorul oamenilor cu adevarat valorosi care ni s-au ivit in cale? Dar, preferam sa ne plangem, sa ne mintim intre noi si pe noi insine, ca totul e bine, sau va fi bine si pentru noi, desi nu luam atitudine...

Acum nu ne mai jucam... Suntem jucarii in mainile sortii...

vineri, 13 iunie 2008

Superlativ...


E prima data cand sunt rugata sa scriu aici, si chiar nu am idee cu ce sa incep... Inca nu imi dau seama daca a fost real, sau daca a fost doar un vis pe care cu totii speram sa il implinim... E vorba de banchetul nostru, pe care l-am planuit, l-am asteptat si ne-am pregatit pentru el cu sufletul la gura... Ieri scriam ca nu stiu daca as vrea sa treaca... Azi, as vrea sa il mai facem o data, sa mai fim fericiti si eleganti din nou, sa pasim inspre sala de petreceri in rasunet de "Gaudeamus igitur"...
Seara ce a trecut a fost adevarata incununare a tuturor anilor petrecuti in Colegiul nostru, si a tuturor momentelor ce le-am impartasit cu totii, in colectivul 12D... Vesel cum era, Adi (USA) imi spunea ca ar fi fost ideal daca pe parcursul acestor 4 ani am fi stiut sa fim cu totii asa, ca aseara... Insa eu cred ca farmecul evenimentelor a stat tocmai in faptul ca am fost cu totii diferiti si am stiut sa ne aratam personalitatea... Spre sfarsit, probabil pentru ca am simtit ca e inevitabil, ne-am apropiat si am stiut sa fim mai mult decat colegi- prieteni... Sunt mandra ca v-am avut pe voi, care ati fost si veti ramane mereu colegii mei, alaturi in minunata seara a banchetului... Impreuna am ras, am dansat, ne-am pozat (sunt aproape 400 de poze, and still counting), am stiut sa ne remarcam fara a fi opulenti, si cred eu, am reusit sa dam acea ultima lectie de stil... O alta latura speciala a serii a fost faptul ca am renuntat la preocuparea mea de cateva saptamani, si anume plansul... N-as fi avut de ce- v-am avut si v-am simtit aproape, asa cum mi-am dorit din totdeauna si cum si-a dorit oricare dintre noi... Cat despre profesori, am avut marea placere de a fi cu cei care au fost la randul lor alaturi de noi in cei patru ani... Sunt si voi ramane mandra ca i-am cunoscut, cu bune, cu rele, asa cum ni s-au aratat, si voi spune mereu cu trufie in glas ca m-au ajutat sa devin om... Doamna diriginta a fost pe parcursul serii, cum de altfel si in toti acesti ani, un model... Cu o energie debordanta si un look pe masura, s-a zbenguit toata seara, aratandu-le tuturor ca e un spirit tanar... In momentul in care am intrebat-o daca ii pare rau sau bine ca se desparte de noi, raspunsul sau a fost: "Cum poti sa intrebi asa ceva?", si o lacrima de tristete si orgoliu motivat i s-a ivit in coltul ochilor... Profesorii nostri preferati, dl Horjea, dna Manoiu, si dna Vlad au fost la fel ca in cei 4 ani: veseli, cocheti, vorbareti, dorindu-ne, la despartire, succes in tot ceea ce ne dorim sa facem...
Nu cred si nici nu am pretentia ca am acoperit toate aspectele serii de vis pe care am petrecut-o impreuna, dar sper ca v-am conturat macar o mica parte din ceea ce a insemnat totul pentru mine...
E greu... Cand stim cu totii ca s-a terminat cu adevarat, ca nu ne vom mai vedea in fiecare zi si nu vom mai sta laolalta decat in imprejurari speciale, ni se pare ca ne ratacim prin lume... In cei 4 ani, am avut o cale de urmat stabila, aveam locul nostru in banca, aveam persoanele cu care radeam sau plangeam, aveam un om, un al doilea parinte, care sa ne calauzeasca inspre consolidarea colectivului si care mereu ne dorea binele, desi de multe ori noi nu vedeam acest lucru... Acum, totul se rezuma la " ramane de vazut", nu stim nimic precis, avem indoieli, avem temeri in privinta noii etape ce urmeaza in cursul vietii noastre si a oamenilor cu care vom invata...
Nu vreau sa cred ca seara ce a trecut a insemnat sfarsitul... Vreau sa continuu sa cred ca voi ramaneti colegii mei, impreuna cu care am fost mereu cei mai buni... I love you all!

joi, 12 iunie 2008

11 Iunie 2008

Acum cateva luni, cand auzeam rostindu-se data de 11 Iunie, mi se parea ca nu voi mai ajunge s-o traiesc, imaginandu-mi-o mult prea indepartata... Am avut timp berechet pentru shopping, pentru cumparat materiale, mers la probe si programari... E ora 13:30... Si peste circa 4 ore, ne vom gasi in ipostaza pentru care ne-am stresat de cateva luni incoace, si pe care nu prea ne-o dorim... Eu una n-as vrea sa treaca niciodata, sa ramanem cu un final deschis...
Azi, nu suntem fericiti doar pentru banchet, ci si pentru seful nostru, care se poate declara "barbat adevarat"...
Nici macar nu stiu daca o pot numi fericire... Relativ sentiment... Nici nu prea stii cand il ai, nici cand il pierzi, nu stii sa-l oferi sau sa il primesti cu bratele deschise... Il putem culege din lucruri simple, sau tanjind dupa ceva maret... Nu-l poti ascunde, dar nu il poti nici mima atunci cand lipseste... Desi pozezi in ipostaze nepasatoare, cu un zambet fals, dar mintindu-te singur ca esti pe deplin multumit, nu poti nicicand sa inseli o persoana care te cunoaste cu adevarat... Privirea spune mai mult decat 1000 de cuvinte...
P.S. Va doresc voua, colegilor mei, sa aveti parte de o seara de neuitat, de care sa va amintiti cu drag si nostalgie in viitor... Sa fiti cei mai eleganti, cei mai frumosi si cei mai expresivi... Cum ar spune Ralu, "the night is young, and so are we!"

miercuri, 11 iunie 2008

10 Iunie 2008


Acum, cand deja, practic, s-a terminat, totul pare confuz... Cel putin, pentru mine... Nu mai vad nimic asa cum vedeam de dimineata... Desi am plans ca o disperata, si nu numai eu de data asta, stiu ca despartirea asta ne va face sa pretuim mai mult tot ce am avut si poate vom mai avea impreuna... Stiu ca am avut si perioade mai inspirate in ceea ce priveste blogul, insa azi chiar nu stiu daca vreun cuvant ar putea sa descrie ce simt...
Acum, la plecarea de la intalnirea cu voi, cei care ati fost si veti ramane mereu colegii mei, stateam cu Oana, ca niste depresive, in fata liceului... Il priveam si ne gandeam ca de zi inainte nu vom mai fi elevii sai, nu ne vom mai putea mandri cu faptul ca ne traim ore din viata acolo, ci vom spune ca l-am absolvit... Azi, 10 Iunie 2008, o zi superba, cu mult soare si rasete de fericire... Tot ce as mai putea scrie ar fi de prisos, fiindca fiecare percepe lucrurile in felul sau, dar cred, cu totii vom impartasi mandria de a fi uniristi...
Cat despre celelalte aspecte existentiale ale vietii mele, nimic nou si bun... Totul se afla in moarte cerebrala... Nu stiu daca vreau sa-si revina, sau sa moara de tot... Regret ca n-am stiut sa apreciez uneori, de fapt de cele mai multe ori, ceea ce imi fusese dat...

marți, 10 iunie 2008

9 Iunie 2008


O zi care pe multi dintre noi, inclusiv pe mine, ne-a coplesit, si despre care nu puteam sa nu scriu aici...
Inca de cand am deschis ochii de dimineata, imaginea pe care o aveam era cea a ultimei noastre zile ca liceeni propriu-zisi... Ce va fi maine si poimaine, va fi doar sarea de pe rana... Cel putin eu asa vad lucrurile...
Despre azi, putine cuvinte, desi am simtit un amalgam de lucruri si regrete, si nu numai noi, ci si profesorul de care, cu lacrimi in ochi si priviri rugatoare, ne-am despartit, cu promisiunea de a fi ascultati "la sange" peste 10 ani... Nu a fost greu, a fost doar sfasietor, iar ceea ce urmeaza va fi si mai si... In ultima noastra ora de limba romana, am fost, cu totii cei prezenti, niste Luceferi, care cereau nu ora de iubire, ci inca o lectie de viata de la cel care, insumat, ne-a stat alaturi luni intregi...
Nu stiu daca mai e ceva de adaugat, poate doar inca ceva lacrimi...

luni, 9 iunie 2008

8 Iunie 2008


Dupa cum v-am sfatuit ieri, de dimineata m-am dotat cu pantaloni scurti, tricou si buna dispozitie... Cu traistuta si camera, am plecat inspre Simon... Un loc de care m-am indragostit acum cateva luni, dar care acum mi-a patruns si mai adanc in suflet... Dupa doar doua escapade acolo, am inteles pe deplin de ce Ioa e atat de mandra si iubeste locurile atat de mult...
O zi ideala, in care nici macar ploaia nu ne-a oprit de la ceea ce, peste cateva zile, va fi fost penultima noastra sansa de a fi impreuna... Nori, ploaie marunta care nu ne-a udat, miros de fum, carne incinsa pe gratare, un motan simpatic si plin de capuse care m-a zgariat, leagan si balansoar, miros de fan proaspat cosit, doi papagali cantareti, mult prea putine masini care sa deranjeze linistea drumului... Niste oameni care nu se dezmint in ceea ce priveste adevarata ospitalitate, niste profesori carora le vom duce dorul... Si noi, aceiasi oameni prietenosi, cum ne stim de ceva timp... Poze peste poze, zambete, rasete... Asa cum am spus si acolo, dupa ce cu totii ne-am implicat in salvarea puiului de pasare cazut din cuib, sunt sigura ca ne va fi apreciata fapta buna, si vom lua BACul... O Oana cu limbaj de sofer ce de-abia descopera pedalele, o plimbare cu decapotabila, si altele cu motocicleta... Spre sfarsit niste umbre de tristete, abatute pe fetele noastre din cauza unor melodii mult prea sentimentale pentru o zi atat de vesela... Cand spuneam si eu ca n-am plans...

duminică, 8 iunie 2008

7 Iunie 2008


Sambata... Plictisita, n-am iesit din casa, ma simt mai putin depresiva decat in zilele ce au trecut, probabil si pentru ca nu am mers la scoala...
Studii aprofundate la geografie, "O scrisoare pierduta" a lui Nea Iancu, 3 in 1 cu inghetata... Nu stiu ce am sau ce n-am... Aseara, "destrabalare" pana la 1... Doua reprize de somn la pranz... Nu inteleg multe chestii, desi acum vreo 24 de ore mi se clarificasera cat de cat, in capsorul asta mic al meu...
Zilele astea, pe langa despartire, motiv de sarbatoare... Pufosul meu mic, Bubu, implineste 3 anisori... Ca sa-l fac si mai vedeta: Hepi sbarsdei tu him!!! Daca aveti sugestii de cadouri, nu ezitati sa ma contactati

P.S. Maine ne vedem la Simon, dragilor... Sa nu plecati de acasa fara pantaloni scurti si costume de baie...

sâmbătă, 7 iunie 2008

6 Iunie 2008


Stau... Acum s-a racorit... Si totusi, totul pare incins, tensionat, si parca n-as mai vrea sa se termine... Sa stam asa sub presiune, sa o traim iar si iar, sa ne bucuram din priviri, sa radem cu pofta mereu, ca si cum ar fi ultima data...
Nu m-ar deranja sa o iau de la inceput... Sa mai traiesc inca 4 ani, in acelasi loc, cu aceiasi oameni, cu aceleasi zambete si glume... Nu cred ca as face altceva, ci as incerca sa fac totul mai bine, dar poate cand as ajunge, iar, la sfarsit tot n-ar fi suficient... Pana la urma, e bine mereu sa facem ceea ce credem de cuviinta la momentul acela, atat timp cat nu facem rau nici altora, dar nici noua...
Acum, nici macar nu stiu de ce plangem... Oricum ar fi, nu de tristete... Cred ca e mai degraba bucuria de a ne fi avut, de a fi trait impreuna mult ore din viata, de a ne fi suportat atata timp fara a ajunge sa ne plictisim... Daca nu am stiut mereu sa fim armoniosi, acum sunt mai mult decat oricand convinsa ca, daca nu anul acesta, in ultimele luni, ne-am inteles mai bine decat am fi visat vreodata... Am invatat sa lasam orice malitiozitati si invidii la o parte...
Poate va plictisesc deja, sau va intrebati de ce tot insist pe tema asta... Insa, eu o simt mult prea relevanta pentru a fi ingropata in uitare atat de devreme...

vineri, 6 iunie 2008

5 Iunie 2008


Azi, am vrut din tot sufletul sa rezist fara sa plang, dar cum a putut observa toata lumea, capacitatea mea de a ma abtine scade simtitor pe zi ce trece... Mai devreme am citit, iar, tot ce am scris pentru albume, si am luat decizia de a pastra foitele... Poate peste 10 ani, cand poate vom mai avea fler organizatoric, le voi mai cauta printre amintiri...Asa cum, am aflat azi, o scrisoare scrisa de mine acum vreo 3 ani inca este pastrata... Maine mi s-a promis ca imi va fi adusa... Nu stiu, sunt pur si simplu curioasa ce am putut sa scriu, ce gandeam si sa vad daca exista o evolutie, sau de ce nu o involutie... Astept ca maine sa citesc si biletele din clasa a 9a, de cand eram cu totii mici si destul de naivi...
In rest, pot sa afirm sus si tare, dar fara a ma simti mandra de mine, ca am cam pierdut timpul azi... Am dormit, am citit, am ras, am primit cadouri (nu e nicio ocazie, nu sariti), m-am uitat la snooker, nu stiu daca in amintirea unor vremuri bune, sau pentru ca pur si simplu aveam chef de relaxare...

joi, 5 iunie 2008

4 Iunie 2008


Azi mi s-a repetat de atatea ori ca mai sunt doar 3 zile de scoala (pe bune), ca intr-un final am cedat si am mai facut inca vreo 10 persoane sa cedeze... N-a fost cu intentie, dar se pare ca nu numai eu sunt sentimentala si am ceva regrete in perioada asta... Totul a pornit de la cateva pasaje scrise de mine, in albumul lui Pesi, si care se pare ca au "gadilat" audienta... Esential e ca, pana si acum, cand e de plans, ne suntem alaturi unul altuia...
Tot azi, am avut ultimele ore cu una dintre persoanele pe care le-am admirat si respectat cu adevarat si deplin... Nu vreau sa mai adaug melancolie acestor randuri, dar si ea ca si noi, parea destul de trista ca plecam, ca va urma ceva mai putin bun...
Am fost si la aer curat, cel putin mai curat decat in restul orasului... Daca vreti si voi, n-aveti decat... Creierul nostru are nevoie de oxigen (fara gaze de esapament), ca sa poata ingurgita atata informatie...
P.S. De azi intr-o saptamana vom avea banchetul... Asa ca fuguta la shopping cine nu si-a luat tinuta... Nu uitati ca trebuie sa dam o lectie de stil pana sfarsit...

miercuri, 4 iunie 2008

3 Iunie 2008


Dupa nenumarate discutii si contradictii am ajuns la momentul adevarului : pozele de grup... Au fost doar vreo 5 poze de grup (cu adevarat), unii avand preocupari mult mai interesante decat sa faca poze... Nu-i nicio pierdere, ne mai intalnim (din parti) noi, toti...
Inainte de somnul de la pranz, am avut iar o meditatie...Nu stiu cum se face, dar inainte de somn sunt inspirata...Nu stiu, nu imi dau seama cand au trecut toti anii astia... Parca ieri am dat examenul de bilingv, si parca azi m-am dus, un pic cam speriata, in prima mea zi de liceu, de unde am plecat total nemultumita, pentru ca nimeni de acolo nu-mi placuse... Doina mi s-a parut o tirana comunista, cred ca "gratie" coafurii total neprietenoase pe care a afisat-o... Impresii...
Dar acum, dupa 4 ani care au gonit in mare viteza, privit per ansamblu, liceul a fost, este si va ramane, sper si cred, pentru multi dintre noi cea mai frumoasa perioada a vietii noastre de pana acum... Ce va fi de acum incolo depinde doar de noi, de determinarea, ambitiile si puterea noastra...
Mai sus, o poza, dintre cele mai reusite, ca sa vedeti ce ati pierdut...

marți, 3 iunie 2008

2 Iunie 2008


Luni... A doua zi de vara, acum, pe sfarsite... Dupa cum scria azi pe tabla, 21 de zile pana...
Numaratoare inversa... Timp trecut aiurea, batut de vant si de intrebari fara raspunsuri prea clare... Oare da? Oare nu? Oare de ce? Cand si pentru cine? Mult prea putine persoane care inteleg si ajuta...
Pregatiri intense... Poze, banchet, pantofi, rochii si rochite, gentute... Uff... We're complicated...
Ralu tocmai imi clateste ochii cu ceva frumos... Inchei aici... Am treaba...

luni, 2 iunie 2008

1 Iunie 2008


Daca am recunoaste ca am ramas copii, ne-am bucura cu totii ca azi e 1 Iunie... Dar, cum, cu totii suntem mai ocupati sa ne demonstram maturitatea timpurie...
Cadou de ziua copilului am primit o tranta... Nu stiu daca o meritam sau nu, cert e ca un genunchi plange... Singurul care intr-adevar s-a bucurat ca un copil azi, a fost Max, mereu iubitor, recunoscator si dornic de joaca si sa-si demonstreze abilitatile de SuperDog...
Soare placut, plimbare in cautare de subiecti pentru poze, cules de paie si margarete... Soarele a devenit mai arzator, anuntand o ploaie nu prea prietenoasa... In cele din urma a venit: cer innegurat, fulgere si tunete, siroaie de apa cu gheata si bulbuci... Neplacut... Detest ploile mai mult decat le detestam pana acum ceva timp...
Brasov... Ploaie prafuita, tunete infundate si zapuseala... Astept...