marți, 25 septembrie 2012

Astenie de toamnă

  Demult spuneam eu că astenia nu are cum să existe (cel puţin în cazul meu) primăvara. De ce aş fi astenică primăvara, când totul e frumos, e soare, ziua are tot mai multe ore, înmuguresc copacii, cântă păsărelele şi totul în jur parcă râde cu viaţa? De ce nu e astenie de toamnă?
  Ei bine, zilele trecute citeam un articol despre... astenia de toamnă. Exista, într-adevar (nu sunt eu nebună), iar eu întrunesc toate simptomele.
  Mi-e somn mereu, sunt indispusă, nu am poftă de nimic, am impresia că nu mă odihnesc, deşi îmi respect (as usual) programul de somn, şi mănânc mult.
  Mda, probabil că au uitat să menţioneze printre simptome şi lipsa acută de inspiraţie, care mă face să închid în mine orice idee, pentru că am impresia că nu o pot transpune în realitate. 

  Mă topeşte un dor de vară, şi parcă ziua de ieri, şi cea de azi mi-au făcut în ciudă. A fost atât de cald, de soare şi frumos, încât îmi venea să plâng la gândul că peste vreo lună-două vom încălţa cizmele. Eh, alţii(/altele) au umblat cu cizmele de iarnă toată vara, dar asta e o altă problemă.
  
  Partea bună e că am camera, dar şi restul casei plină cu flori. Pe de-o parte, pentru că duminică a fost ziua lui papa şi toată lumea bună aduce flori atunci când e musafir, pe de alta, pentru că, după ploaia de vineri, în gradină au înviat florile de tot soiul, şi nu am rezistat să nu aduc câteva şi aici, la Braşov, drept consolare pentru faptul că e toamnă. 
  E toamnă şi nici măcar poezia frunzelor nu o mai putem savura, pentru că au murit demult, de prin iulie, când au început să se ardă în plină caniculă. E toamnă şi ziua se face mică, mică, de parcă ar vrea să fugă de noi, de oamenii cărora şi-aşa nu ne ajung orele ei. Mă uitam zilele astea, că pe la orele 19, e aproape întuneric afară, îţi vine să caşti, să faci o baie caldă şi leneşă, să pui pijamalele pe tine şi să leneveşti aşa, până soseşte Moş Ene pe la gene.
 
  Vouă cum vă e toamna? Prieten sau duşman?:)

sâmbătă, 1 septembrie 2012

Ca la început de toamnă

  Ieri am citit ce am scris anul trecut, la sfârşitul verii. Dacă vreţi să (re)citiţi şi voi, găsiţi aici. Nimic nu s-a schimbat. Iubesc vara din tot sufletul meu, cu aerul ei fierbinte şi cu nopţile dormite cu fereastra larg deschisă. O iubesc pentru seninul de dimineaţă, pentru stelele presărate în întunericul fiecărei nopţi, pentru Soarele care m-a bronzat şi vara asta, pentru bălăcelile de care mi-e un dor teribil iarna.
  Cu toată dragostea mea pentru vară, nu am putut să îi împiedic plecarea nici anul ăsta. Aşa că, azi-dimineaţă m-am trezit în septembrie.
  Toate bune şi frumoase, dacă nu ar fi fost o zi mai ocupată şi plină de activităţi decât una obişnuită. Acum, înspre seară, am primit un pachet de toată frumuseţea, de la mamaia mea (e, de fapt, sora bunicului meu) de la Tulcea. Ca în fiecare an, au ajuns la mine plăcintele ei dobrogene, cu brânză de capră şi mărar, invelite în aluat simplu, încreţit, mai bune decât orice gustare de pe lumea asta. Şi, chiar dacă în toamna asta se împlinesc şase ani de când nu am mai fost la mamaia, păstrez cu drag amintirile din vacanţele pe care le petreceam la ea, şi îmi promit să o vizitez cât mai curând.

  Voi, dragilor, cum întâmpinaţi toamna, şi cum vă împăcaţi cu plecarea verii? Tare mi-e urâtă perioada asta, mai ales dacă e să mă gândesc că  se face din ce în ce mai frig, încep ploile acelea interminabile, care îţi dau peste cap dispoziţia...