joi, 30 iulie 2009

Ca joia


Nu ştiu exact ce-a fost cu mine azi.
Vă zic imediat cum şi de ce, dar acum vă spun de Lună- e pe jumătate, are un soi de burtică, şi e roz. În fiecare seară pare tot mai frumoasă:)

Aaaşa. Ziceam că am fost ciudată. Pentru că am stat home alone aproape toată ziua, şi pentru că n-am avut "obstacole" în cale, m-a apucat hărnicia. Am răsturnat toată casa cu susu-n jos şi jos-un sus şi am făcut curăţenie. Nu de alta, da' mi-a murit menajera.
După lupta purtată cu praful, tot nu mi-am găsit locul.
De câteva săptămâni, papilele mele gustative zboară cu gândul la nişte compot de corcoduşe galbene. Tot de cateva săptămâni, mă chinuiesc să fac rost de câteva corcoduşe, poate, poate, reuşesc să-mi potolesc pofta. Nici vorbă să găsesc un pomişor mai accesibil ca înălţime, nici aici, în Braşov, şi pe nicăieri pe unde-am mai fost, şi nici pe cineva dornic să mă ajute în desfăşurarea proiectului "Corcoduşa Galbenă".
Dacă am văzut că nu şi nu, de câteva zile mi-a trăsnit ideea de a mânca nişte compot de mere de vară, că tot am cules o grămadă în weekend. Aşa că, restless cum eram dupe curăţenie, am răsfoit o cărţoaie de bucate, în căutarea reţetei de compot de mere. Îmi inchipuiam eu că trebuie fiartă apă, ceva zahăr, şi fructe tăiate, dar am vrut să fac totul bine.
A ieşit cel mai bun compot de mere, şi n-o spun pentru că l-am făcut eu, ci pentru că odată sosiţi acasă, ai mei au confirmat. Deci da, azi m-a lovit iar inspiraţia culinară, după ce în urmă cu vreo două săptămâni am "gătit".

Acum seara, m-am enervat pe aglomeraţia din oraş, şi din cauza şantierelor deschise pe unele artere. Mi-e dor de serile alea de vară în care erai doar tu cu tine pe şosea. Şi nu-mi ziceţi să încerc la o oră mai târzie, că e deja încercat, şi nu mai e ce-a fost. Şi la 1 noaptea e tot varza aia.

De sâmbătă plec "în concediu". Pentru că am tot auzit lumea folosind sintagma, nu vreau să mă las mai prejos (yeah, sure!). Nu plec pe-atât de departe pe cât mi-aş dori, dar e bine şi-atât. Nu vă închipuiţi sub nicio formă că plec la marea noastră, dar nici în Bahamas. Plec într-un loc drag mie, de unde o să vă arăt poze.

Nu ştiu dacă mâine îmi va permite timpul să mai trec şi pe-aici, şi de-asta vă doresc de pe-acum (ca orice român tipic, care aşteaptă weekend-ul de marţea) să aveţi parte de un sfârşit de săptămână cu mult, mult soare şi linişte!

P.S. Când a trecut şi luna iulie?!?!?!


marți, 28 iulie 2009

Cugetări de seară


Toate poveştile care încep frumos au o continuare aiurea, şi un sfârşit prost.

Chestia asta am scos-o pe gură tot săptămâna trecută, într-o plimbare 'n-amurg. Desigur că era vorba despre nişte personaje. Dar, dacă stau şi mă gândesc bine, are o aplicabilitate mai mult decât generală...


Ultimul răcnet


Săptămâna trecută, joi, dacă nu mă înşel (memoria-mi stă foarte prost la capitolul timp şi zilele săptămânii), trebuia să mă întâlnesc cu un domn, pentru a cumpăra nişte chestii trebuincioase tatălui meu.
Toate bune şi frumoase, urc în maşină, îl sun pe domnul cu pricina, ca să stabilim un loc şi o oră, că doar nu ne întâlnim din telepatie. Conversaţia, în câteva rânduri:

- Spuneţi-mi, vă rog, un loc şi un interval orar în care ne putem vedea, în legătură cu...
- Păi, dacă aţi putea veni cam într-un sfert de oră ar fi ideal.
- Da, e mai mult decât bine. Dar un loc?
- La Spiru Haret. Ştiţi unde e?
- (aia e la Cuca Măcăii in Tractoru', te-ai lovit la cap?!) Da, desigur că ştiu. Dar... (acum e cert faptul că te-ai lovit la cap, şi încă cum!!!).
Saluturile de rigoare, call ended.

Am rămas ca proasta încă vreo 2-3 minute ca să mă dezmeticesc. Wait a minute, musiu ăsta mă pune să merg până la capătul oraşului?! Locul ăla e, practic, uzina desfiinţată, şi e peste mână oricui, mai puţin celor care stau în zonă. Mama ei de viaţă.
N-am avut de-ales...

Sper că aţi reţinut esenţialul. Toată tărăşenia cu diplomele ilegale şi fabrica de bani pe bandă rulantă Spiru Haret a transformat sediul din Braşov într-un adevărat punct de atracţie. Acum, dacă vreţi să fiţi cool (ah, ce urăsc cuvântul ăsta!) nu mai ziceţi "ne vedem la Modarom/ în Livada Poştei/ în Piaţa Sfatului". Nici vorbă, trebuie să vă daţi întâlnire la capătul lumii, lângă ruinele Tractorului, la Spirrru Harrret.

Oare se mai suportă?! (Aici a vorbit demodata din mine, care încă mai foloseşte nişte locuri civilizate de întâlnire.)



luni, 27 iulie 2009

Azi, luni, despre ieri, duminică


Aseară, când am ajuns acasă, singurele mele scopuri în viaţă erau o baie călduţă, o aspirină, şi un somn de noapte cu vise frumoase, aşa că am amânat postul acesta pentru azi.

Ieri de dimineaţă, obosită de alaltăieri, n-aveam niciun plan. Era duminică, fusese somn puţin noaptea, era cozonac cu lapte, era destul de friguleţ afară, aşa că era ziua ideală pentru citit şi lâncezit în pat. Dar... telefonul a sunat, şi planurile au apărut şi ele. Hai pe Cheia! Hai... am zis eu, convinsă de faptul că îmi place la nebunie peisajul de acolo, şi Mănăstirea.

Am plecat în pantaloni scurţi (fac şi eu ca piţipoancele care se-ntorc de pe litoral şi trebuie să-şi etaleze bronzul). Noroc cu hainele suplimentare din bagaj, că la cele 18 grade câte erau, nu ştiu care-mi era soarta.

Capre la intrarea în Prahova. Dacă stau şi mă gândesc la cât de buuuun e iaurtul din lapte de capră, nici că am fi putut avea parte de o întâmpinare mai placută. Ah, ce-aş fi îndesat o căpriţă bărboasă în portbagaj. Aş fi avut doza zilnică de lapte asigurată:)

De când n-am mai dat pe-acolo, au schimbat porţile Mănăstirii Cheia.

Biserica. Lume... nici multă, nici puţină, însă îndeajuns de binecrescută încât să nu se îmbulzească. Am apucat 10 minute din slujbă, şi episodul în care unei tanti îi luase foc podoaba capilară.

Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult e faptul că n-a apărut niciun călugăr care să mă tragă de mâneci că n-am voie să fotografiez interiorul bisericii. Am pozat şi răspozat în voie tot ce-am vrut:D.

Eh, la mănăstire am fost, am văzut şi am făcut ce era de văzut şi de făcut. Acu' unde mergem? La Muntele Roşu, că e fain, că e mârr, ca e bârr... E drumul bun? Îhîm, e chiar bunicel, că am mai fost noi. No, haideţi!

Aici e Cabana de la Muntele Roşu. Nouă, veche, cum o fi, dar mie mi-a plăcut cum în peisaj.

Cealaltă parte a priveliştii. Norii au făcut un adevărat spectacol de umbre, pe brădet şi pe crestele golaşe.

Totul pare frumos nu? Este, este, vă garantez, însă nu la fel de frumos este şi drumul pană sus. Indicatorul din DN1A arată că până la Muntele Roşu sunt 3 kilometri. O nimica toată, veţi spune, câteva serpentine şi gata. Aşa am zis şi eu, mânată de încrederea celorlalţi care mai fuseseră acolo. Un pic de asfalt, vreo 30 de metri să zicem... şi apoi, tragi aer în piept, expiri, şi începi să dai piept hârtoapelor. Am fost elegantă când am zis hârtoape.
Drumul ăla e imposibil, oameni buni!!! Nu sunt gropi, nu sunt hârtoape, sunt şanţuri de juma' de metru săpate până în adâncurile fundaţiei drumului, nu mai vorbesc de faptul că asfaltul de pe vremea când o fi fost construit nici nu se mai vede. Dacă tot mi-am răcit gura cu indicatorul şi cutiile poştale, acum mi-aş dori din inimă să o invit pe Nuţi Udrea să facă un drum până la Muntele Roşu. Şi NU cu un elicopter plătit din banii fraierilor, ci să o ducă cineva cu ultimul hârb de Dacie din lumea asta, pe ea, cu toate veşmintele ei Gucci şi mărgelele-i Bvlgari. Poate reuşeşte şi le înghite din cauza hurducăielilor, şi îşi dă seama, fie şi în ultimul ceas, că TURISMUL ROMÂNESC NU ÎNSEAMNĂ DOAR LITORALUL MĂRII NEGRE.
Îmi pare rău că n-am mai avut nervii necesari să fotografiez drumul, pentru că ar fi meritat să fie văzut de-o ţară întreagă. Nu vă sfătuiesc să mergeţi pe-acolo decât dacă sunteţi în posesia unui Hummer sau a vreunui tanc. În rest, doar cei mai buni scapă.

Focul nostru cel frumos. Toată lumea din jur îl invidia, pentru că lor nu le ţinea figura. Au fost bucureşteni care ne-au cerut reţeta şi toporul. Până la urmă s-au enervat, n-au reuşit nici să mănânce, s-au îmbarcat şi au plecat acasă:)).

Oana, la mare altitudine, îmbrăcată mai ceva ca la Polul Nord. Nu de alta, dar în afara celor 17 grade, bătea un vânt de te lua de pe picioare, la propriu. Mai bine era pe pătură, la nivelul solului, şi la adăpostul maşinii. Curentul care sufla pe sub maşină nu îl mai pomenesc.

Ar mai fi o sută şi ceva de poze. Dar mă opresc aici, pentru că nu mai am nici timp, şi pentru că probabil şi vouă vi s-a acrit cu duminica mea.

Certe sunt următoarele: în cazul în care vă sufocă fiţele oraşului, găsiţi peisaje deosebite şi liniştitoare la doar 60-70 de kilometri de Braşov, unde puteţi să vizitaţi ceva locuri frumoase, să vă grătăruiţi, să vă pozaţi, să savuraţi un pepene, să vă afumaţi şi distraţi.
A doua zi nu vă mai rămâne decât să vă îndopaţi cu pastile şi să daţi o tură până la spălătoria auto;)


L.E. A fost cineva mai iute de picior decât mine, în deplângerea drumului către Muntele Roşu. Detalii aici, la întrebarea nr. 4.




sâmbătă, 25 iulie 2009

Căldură mare...


După o săptămână de chin, Bubu a revenit, în sfârşit, la curte. Acolo unde se poate scărpina de toate tulpinile florilor bunicului, unde se tăvăleşte în voie în pământul argilos, şi unde bunica îl dă huţa-huţa şi îl îndoapă cu fel de fel de bunătăţuri.

Răcoare de izvor.

Cineva ne lăsase o căruţă în spatele casei.

Iubesc căpiţele.

În curtea bunicilor, alături de alintatul casei. You may call us pisi/y.

Luca şi pofta de pepene. Nu doar a lui, ci a noastră.

Când nimic nu răzbate căldura, cea mai eficientă metodă e să îţi iei lângă chaisse-longue o jumătate de găleată cu apă rece, din fântână, şi o cană... Problema setei se rezolvă după primii doi litri. În poză, apa din găleată era pe terminate.

La cules de mere de vară, de-un verde rumenit şi-un gust inconfundabil.


Întoarcerea în oraş e de coşmar. Primul coşmar- să conduci prin ruperea aia de nori, sau ce-o fi fost, de-ai fi zis că rupe ceru-n două, în nouă, în douăzeci. N-a rupt cerul, dar a rupt copaci. Al doilea coşmar- cumplita fierbinţeală de apartament. Daaar, am promis că nu mă plâng. E vară, şi vara trebuie să fie cald.

Bine că am reuşit să mai adaug un strat de bronz:D


vineri, 24 iulie 2009

Nu mă înţelegi


În ochii mei acuma nimic nu are preţ
Ca taina ce ascunde a tale frumuseţi;
Căci pentru care altă minune decât tine
Mi-aş risipi o viaţă de cugetări senine
Pe basme şi nimicuri, cuvinte cumpănind,
Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind,
În lanţuri de imagini duiosul vis să-l ferec,
Să-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întunerec.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Şi azi când a mea minte, a farmecului roabă,
Din orişice durere îţi face o podoabă,
Şi când răsai nainte-mi ca marmura de clară,
Când ochiul tău cel mândru străluce în afară,
Întunecând privirea-mi, de nu pot să văd încă
Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lui adâncă,
Azi când a mea iubire e-atâta de curată
Ca farmecul de care tu eşti împresurată,
Ca setea cea eternă ce-o au dupăolaltă
Lumina de-ntunerec şi marmura de daltă,
Când dorul meu e-atâta de-adânc şi-atât de sfânt
Cum nu mai e nimica în cer şi pe pământ,
Când e o-namorare de tot ce e al tău,
De-un zâmbet, de-un cutremur, de bine şi de rău,
Când eşti enigma însăşi a vieţii mele-ntregi...
Azi văd din a ta vorbă că nu mă înţelegi!


(Nu mă înţelegi de Mihai Eminescu)


miercuri, 22 iulie 2009

Pentru că e vară


Îmi place să privesc, la 5.30 dimineaţa, când mă trezesc neintenţionat preţ de câteva minute, răsăritul de soare reflectându-se în ferestrele blocurilor de vis-a-vis.
Îmi place răcoarea matinală, din momentul trezirii oficiale, în jurul orei 8.30, şi torsul şi întorsul pe toate părţile ale lui Bubu, deşteptat şi el din deliciosul somn de noapte.
Îmi place să beau lapte rece, şi, mai mult, îmi place să-l transform în îngheţată. Îmi plac dovleceii. Pané. Dacă sunt Patison, culeşi din propria grădină, atunci sunt şi mai buni. Nu rareori spun despre ei că sunt cea mai bună carne de pui. Îmi place să beau 3 in 1-ul de fiecare amiază, cu gheaţă. Şi să privesc cum, în topirea lor, cuburile formează modele şi rotocoale în grăsimea cafelei.
Îmi place să mănânc telemea cu roşii. De-abia aştept să primesc telemea neaoş dobrogeană, din lapte de oaie.
Îmi place să mănânc salată, de preferat din varză, scufundată în ulei de măsline şi piper roşu.

Îmi place să citesc, înainte de somnul de amiază, în lumina difuză ce pătrunde prin lamelele jaluzei de la fereastră.

Îmi place să-mi port nenumăratele perechi de sandale cu tocuri, fără tocuri, colorate, negre, albe.

Îmi place să umblu nemachiată. Nu ştiu nici eu cum şi când s-a întâmplat, dar am renunţat la orice formă de machiaj. Prefer ochelarii de soare.
Îmi place să culeg castane ţepoase.

Îmi place să caut răcoarea într-un pahar cu limonadă.
Îmi place să le duc de mâncare pisoilor de la bloc, în fiecare seară. Şi nu ca să mă umflu în pene că săvârşesc fapte bune şi milostive.
Îmi place să îmi port tricourile, maiourile şi rochiţurile colorate, decoltate, de bumbac sau flu-flu. Cele dintâi împreună cu pantaloni sau fuste cât mai largi şi de culoare cât mai deschisă.
Îmi place să îmi simt buclele răsfirate de vântul uneori sufocant de cald, alteori tăios.
Îmi place mirosul de praf umezit, în preajma fiecărei ploi de vară.
Îmi place să găsesc câte-o străduţă liniştită, cu case ale căror porţi împodobite cu trandafiri căţărători să înmiresmeze aerul încă fierbinte al amurgului.

Îmi place ca înainte de somnul de noapte să număr puţinele stele ce se mai zăresc. În alţi ani, în multitudinea lor, îţi dădeau impresia de cădere. Acum au mai rămas doar foarte puţine, unde mai pui că, de câteva zile, nu mai văd nici Luna. Se încăpăţânează să stea ascunsă după vreun colţ de bloc, parcă dinadins pentru a se bucura, şi ea, de reveneala nopţii.

Pentru că e miez de vară.


luni, 20 iulie 2009

A propos de turişti


Pentru că tot făceam ieri urât în legătură cu indicatorul de orientare turistică, menit să ghideze turiştii dornici să viziteze Cetatea Râşnov, astăzi mi-am mai amintit ceva interesant.

Acum vreo săptămână, vară-mea a cumpărat nişte vederi, cu Braşovul, pentru a le trimite în Italia. Şi, vine ea în vizită pe la mine, tot săptămâna trecută, şi mă întreabă unde poate găsi o cutie poştală. Am stat, m-am gândit, şi am dat din umeri a habarnism. Pentru că eu, una, n-am mai văzut o cutie poştală pe vreo stradă a Braşovului, de nici nu mai ştiu când. Cred că de pe vremea când eram în şcoala generală, deci să tot fie vreo 7-8 ani. În prezent, cunoştiinţa mea se rezumă la O cutie, doar UNA singură, în faţa sediului Poştei, de lângă Primărie. I-am spus că acolo poate găsi O cutie.
Astăzi, vorbim la telefon. Îmi spune că a găsit o cutie poştală, în imediata apropiere a Oficiului Poştal de la Complexul Mare (scuzaţi denumirea, da' habar n-am cum i se spune în prezent). Cutie ce de-abia se zărea dintr-o pădurice de buruieni şi bălării. Nu m-ar mira să fii pişcat de degete de o plantă de urzică, în timp ce strecori scrisoarea prin acea despicătură a cutiei. Deci, da, după o săptămână, a găsit o altă cutie înafara celei din Centru.

Nu ştiu dacă aţi sesizat şi voi faptul că străinii au un apetit mult mai mare de a-şi scrie, trimite poze, şi alte minunăţii prin poştă, decât îl avem noi, românii. Noi avem pretenţia modernităţii- ne pălăvragim pe e-mail, pe mess, la telefon, numai prin poştă şi prin porumbei voiajori nu. Străinul, când are de făcut o urare, de Crăciun, Paşte sau aniversări, trimite o felicitare. Când vrea să împartă cu restul neamului/prietenilor locurile pe unde-şi clăteşte ochii, trimite o vedere.

Străin în ţară străină = turist. Aici voiam să ajung. Imaginează-ţi că eşti... francez. Aterizezi (nu la propriu, pentru că n-avem aeroport) la Braşov. Te plimbi, vizitezi muzee, cetăţi, castele şi biserici. Din fiecare loc ai achiziţionat cel puţin câte-o vedere ce imortalizează locul respectiv, cu scopul de a le trimite mamei/iubitei/bunicului/amicului etc. În timp ce le scrii un rând-două, cu salutări cordiale din răcorosul oraş de sub Tâmpa, te gândeşti că poate, la anul, vor fi ei cei care-ţi vor trimite vederi similare. Adică, ceea ce le vei trimite tu va avea un anume impact asupra planurilor lor de vacanţă, şi îi vor determina în cele din urmă să vadă ceea ce ai văzut şi tu anul ăsta. Dar, cu toată atitudinea ta bonomă, stai, te învârţi, te suceşti, să zicem că eşti cazat prin vreun cartier al oraşului, şi nu în buricul târgului, întrebi, şi tot nu găseşti o cutie poştală. Păi nu-ţi vine să iei mănunchiul de vederi şi să le faci fâşii-fâşiuţe?!

Concluzii. Suntem cei mai mari proşti, pentru că nu ştim să ne facem reclamă. Nu ştiu câţi dintre voi nu vor fi de acord cu mine, când afirm că cea mai grozavă promovare a unui loc, fie el oraş, hotel, sau muzeu, se face din vorbă-n vorbă. Potenţialul turist/vizitator al unui astfel de loc poate fi convins mai degrabă de un mic material pe care i-l trimite o rudă/ prieten, ce vizitează meleaguri străine, decât va fi vreodată convins de nişte spoturi de promovare turistică. Pentru că turistul, din moment ce expediază o vedere, va prezenta o garanţie a faptului că şederea în acel loc i-a făcut plăcere. O vedere poate fi privită drept un "come and see for yourself". Un spot, oricâte personalităţi de talie internaţională ar îngloba, e mai curând, un pliant informativ, obiectiv, ce nu poate garanta agrementul.

Şi încălecai pe-o şa, şi uite-aşa, fără cutii poştale mai multe, pe străzi care să nu fie neapărat situate în centrul oraşelor, dăm cu piciorul unei modalităţi eficace, în special în ceea ce priveşte aspectul financiar, de a atrage turişti.
E întotdeauna mai uşor să cheltuim bani mulţi, pe efecte puţine.


Salut

duminică, 19 iulie 2009

Oraşul tuturor posibilităţilor - part 2


M-am dus, cu întârziere, ce-i drept, având ca scop parada ecvestră. Dar, fiindcă restul căluţilor nu au stat să aştepte după VIPa din mine, poneiul acesta e singura urmă cabalină pe care am zărit-o pe-acolo.

Şi deschise-i sunt porţile. Înauntru, lume multă, destul de civilizată, după părerea mea, care se plimba pe cele câteva alei, ori stătea la mese şi se intoxica... pardon, mânca mici şi bea bere. N-am văzut niciun om beat împleticindu-se pe acolo, fapt ce m-a încântat.

Nespus de multă lume dornică să ajungă la simbolul oraşului.

Same old, same old, but never boring...

Toată lumea pune poze cu panorama oraşului. Eu am ales-o pe aceasta. Less is more:)

Ele. Cele mai frumoase. Am mai pozat câteva, dar ele chiar au fost speciale. Ceea ce mi-a plăcut a fost felul în care au acceptat să le fac o fotografie, cum s-au aranjat după înălţime, şi plăcerea sinceră ce se poate lesne observa în privirile lor.

Ei. Nici pe departe atât de frumoşi ca ele, dar conservatori în vestimentaţie. Mi-a luat destul de mult ca să dibuiesc în toată mulţimea, nişte băieţi care să poarte iţari veritabili, şi nu colanţi de bumbac, albi, consacraţi mai degrabă de Banbu-pitzipoance, decât de componenţi ai unor ansambluri folclorice. Deci da, ei au iţari pe bune.

Nişte domni şi doamne cântăcioşi/oase (anonimi, în ceea ce mă priveşte), acompaniaţi de o mini-orchestră, pe scenă, interpretând muzică ce aminteşte de nunţi, sub privirile celor câţiva gură-cască.
Partea amuzantă e că, la momentul sosirii noastre, pe scenă erau doar două-trei boxe care emiteau muzică rezonabilă. Spun rezonabilă, pentru că era un soi de populară, şi NU manele. Sus, pe dealul Cetăţii, se auzeau acorduri de muzică medievală, dinăuntrul zidurilor. Nu reuşesc bine să savurez câteva acorduri, când, de undeva din Valea Cetăţii, adică locul unde avea loc tot bâlciul de mai sus, răsună nişte versuri, din care am reţinut atât: "haideţi sus pe mese, fără să ne pese". Nu mai e nevoie, sper, de alte detalii.

Drept încheiere, vreau să vă prezint indicatorul de orientare turistică, ce şade de-a dreapta barierei de acces către drumul Cetăţii. Pe această cale, aş dori să vă rog, doamnă Nuţi Udrea cea cu pretenţii de ministresă, ca, în calitatea dumneavoastră de aprigă susţinătoare şi promoteră a turismului naţional, să daţi de pomană din super-bugetul ministerului pe care cu broboane de sudoare pe frunte îl conduceţi, o bucată de hârtie abrazivă (aka şmirghel), o găletuşă cu vopsea de ulei, şi o pensulă. Că ne speriem turiştii încă dinainte de a intra!!!
Sunt fată faină că n-am menţionat şi pubela care şade de-a spatele indicatorului, şi din care curg tot felul de alea-alea;)


sâmbătă, 18 iulie 2009

To be or not to be me - part 2

Săptămâna trecută m-am tot hlizit când Tania mi-a povestit cum, mergând la Spitalul de Copii, pentru operaţie, cineva din personalul medical a întrebat-o dacă are 14 ani. A rămas uimit/ă să audă că e cu vreo 5-6 ani mai măricică.

Ieri seară, la shopping cu maman, as usual. Într-un supermarket liniştit, după o vizită în prealabil la bunici. Printre rafturi, observăm o doamnă. Eu n-o mai văzusem de vreo 10 ani (imaginaţi-vă ce memorie de elefant am după atâta amar de vreme), maman o (re)întâlneşte periodic, căci madama e ceva inspector de firme, de autorizări şi alte alea. O salutăm, noi încântate, ea de asemenea, ne întrebăm reciproc de sănătate, maman o întreabă ce-i face progenitura. Ea răspunde că bine, e în vacanţă, e mare, are 18 ani (!!!). Eu îi zic că nu e aşa diferenţă mare între noi, doar 2 ani. Ea mă scrutează, îmi face o scurtă analiză din cap până-n vârful degetelor de la picioare, neîncrezătoare în spusele mele, şi aruncă bomba: "Dacă nu-mi spuneai, aş fi zis că ai 12 ani." Eu: "Hmmm... Ce bine. Mă bucur când lumii îi par mai tânară decât sunt de fapt. Decât să am 20 şi să arăt de 35, mai bine aşa." După aceea, madama a început să îmi ţină o teorie despre trasăturile mele faciale, de inspiraţie mediteraneeană, italiană mai exact. Din Florenţa, parcă zicea că pot pretinde că mă trag.
Mă rog, mai departe mi-a cerut ceva sfaturi în legătură cu ce facultate să aleagă fiica sa, care intră în clasa a12a la toamnă şi e indecisă. Am întrebat-o ce liceu urmează, iar când am aflat răspunsul nu mult mi-a lipsit să îi spun că mai bine ar angaja-o la o fabrică de profil, cu salariu minim pe economie. După mici parlamentări, în care mi-a explicat că a nimerit acolo doar din cauza ghinionului la repartiţiile în licee, pe baza mediei de la testele naţionale (şi din cauza slabei activităţi de învăţare, adaug eu), şi că tinde spre specializări precum Drept, Sociologie, Filosofie, şi parcă Psihologie, i-am sugerat Comunicare şi Relaţii Publice. Ştiu eu de ce, nu trebuie să mai explic şi altora:D.
Îmi mulţumeşte din suflet şi îmi propune să ne mai întâlnim ca să-i dau sfaturi progeniturii ei. N-o înţeleg. Cum nu îi înţeleg, de altfel, pe cei care nu se pot hotărî ce să facă cu viaţa, ce şcoli, ce job-uri, ce, ce, ce (exasperante specimene!). O salutăm tandem, ne despărţim.

Continuăm periplul printre rafturi, umplem coşul, ne îndreptăm spre casă. Coadă ca pe vremea lu'... Explicabilă prin faptul că 20% dintre angajaţi muncesc, alţi 80 privesc şi sprijină pereţii, in contemplarea celor treizecişiceva de grade de-afară. Ne aşezăm la un rând. Interminabil dacă e să mă întrebi pe mine. Apare încă o casiera, deschide o altă casă, ne îndreptam înspre ea. În spatele meu, o doamnă cu un plod care mânca îngheţată. În freamătul lui de ţânc, aleargă înspre mine şi începe să mă împingă de... posterior, ca să folosesc o expresie cât de cât mai elegantă. Eu, normal, mă sperii, neînchipuindu-mi că poate fi copilul, şi mă întorc aşteptându-mă să fie vreun obsedat fără alte preocupări mai inteligente în afara pipăitului în supermarket. În întoarcerea-mi spre prinderea "făptaşului" numaidecât o aud pe mămicuţa-i spunându-i: "Să nu cumva s-o loveşti pe tanti!" Eeiiii, asta mi-a pus capac. Eu, care nu agreez nici să mi se spună săru'mâna de către diverse specimene masculine, de cele mai multe ori bărbaţi cu ani şi ani mai mulţi decât mine, acum tocmai ce mi s-a spus TANTI?!?! Grr. Plătim, ieşim, bla, bla.

Dacă săptămâna trecută era pusă în discuţie identitatea mea, iată că am ajuns, acum, la răsturnarea popularei expresii, în "La faţă papuşă, din spate mătuşă".


vineri, 17 iulie 2009

Cum să faci un biznis rentabil pe banii altora...


... adică pe banii fraiereştenilor ce plătesc taxe şi impozite la bugetul local.

Acum câteva ore, pe când ieşeam din parcare, am văzut o camionetă, ce încerca să intre în parc. Plină cu nisip, pe care am presupus că urmează să îl descarce în groapa de nisip destinată ţâncilor.
Din câte îmi dictează mie raţiunea, având în vedere că parcul este una dintre mândriile municipalităţii (chiar i-aş invita pe la 2 noaptea ca să savureze atmosfera cu răcnete şi beţivi laţi pe bănci), întreţinerea, reparaţiile, şi administrarea parcurilor din mun'cipiu o face tot Primăria. Mă grăbeam, aşa că n-aveam nici timp şi nici prea mare interes ca să vad cine, cum, ce şi câte lopeţi de nisip descarcă sau ba.

Nici nu mă aşteptam la ceea ce urmează, dar, cum mi-am făcut un obicei din a fi omul nepotrivit, la momentul potrivit... Peste vreo oră, revin acasă. Nisipul fusese practic trântit în mijlocul parcului, cu o roabă în vârful grămezii, pe post de cireaşă pe tort. Din nou, nimic relevant.
Udam florile. Văd că o maşină parchează la intrarea în parc. Maşină e mult spus, troacă ar fi mai adecvat. Conducătoru-i coboară, fălos nevoie mare, vestimentat ţanţoş în bermude şi tricou alb. Îşi deschide portbagajul, se foieşte de colo-colo, parcă frecându-şi palmele întru aşteptarea a ceva. La început nu mi-a atras atenţia. Apare în mijlocul parcului un angajat al Primăriei- avea salopetă, lopată, alură corespunzătoare speciei Dorel. Apare şi conducătorul maşinii.

Dau noroc cu complicitate, conducătorul aduce primul sac de rafie, gol, din portbagajul maşinii. Nenea-n salopetă dă la lopată până îl umple. Lumea din jur NU VREA să observe mizeria.

Conducătorul duce sacul plin ochi cu nisip înspre portbagaj, având mina lui Zdreanţă temător să nu fie prins cu ou-n gură.

Aduce alt sac gol. Procedeul de umplere este acelaşi. I se leagă gura, se transportă în braţe până-n portbagaj. Alt sac gol, aceeaşi poveste. Devine plictisitor, huh?

După ce al treilea sac a fost încărcat, conducătorul vine, precum o vulpe şireată, înspre muncitoru-n salopetă. Scoate dintr-un buzunar una sau mai multe bancnote şi i le pasează celui în salopetă. S-a văzut după viteza-i de reacţie că practică acest sport în mod destul de frecvent.

Alt sac gol, acelaşi procedeu de umplere şi băgare în portbagaj, încă un sac gol, devenit plin în alte câteva clipe.

Îndesarea ultimului sac, în portbagajul deja târâş al maşinii, a look back in the park, datul mâinii cu cordialitate, şi dus a fost.

In the blink of an eye, totul revine la starea-i iniţială. Toată lumea e mulţumită- primăria, pentru că a mai bifat o realizare pe foaia de sarcini a zilei; muncitorul primăriei, pentru că acum poate sta la o taclală, liniştit şi cu buzunarul un pic mai umflat; iar cel mai câştigat e nenea cu portbagajul plin, fiindcă acum are nisip, achiziţionat pe-o nimica toată. Nu ca mine, care anul trecut am dat mii de lei pe nici-nu-mai-ştiu-câte bascule cu munţi de nisip pentru mortar. Făceam un calcul, şi dacă până diseară mai găseşte încă vreo câteva parcuri în plin proces de umplere a gropilor cu nisip, şi încă câţiva Dorei dornici să îşi rotunjească veniturile, aproape că face o basculă. Ba chiar îi recomand să îşi ataşeze la maşină o remorcă, ca să facă treaba oablă, dacă tot o face.
Plus că, dacă iei un sac de colo, altul de dincolo şi tot aşa, parcă nici nu se observă la ochi. La ochi nu, dar la banii idioţilor cărora le sunt blocate conturile în caz de întârziere chiar şi cu o săptămână la plata impozitelor DA.

Iar vouă, dragi bunici, părinţi, bone, şi orice veţi mai fi fost în parc la ora respectivă, felicitări pentru atitudine. De-atâta fericire că odraslele vor avea nisip în groapa aia de joacă infectă, unde îşi au toaleta (n-am vrut să-i zic chiar loc de caca-piş) câinii de la toate blocurile din zonă, n-aţi avut tupeul să îi strigaţi cretinului ăluia că vă fură din buzunare. Dacă e să împărţim grămada aia de nisip la numărul contribuabililor naivi din Braşov, o să rezulte măcar un pahar de câteva grame de căciulă. La fel cum "aţi luptat" pentru paharul care revenea, teoretic, fiecăruia dintre voi, aşa luptaţi şi pentru alte drepturi care vă sunt călcate, nu în picioare, ci cu cilindrul de tasat asfaltul.

Proslăviţi nesimţirea şi ridicaţi hoţii la rang de idol în continuare, că nu e de-ajuns mocirla în care ne-afundăm pe zi ce trece. Ţineţi neapărat să ne vedem pe fundul oceanului.


joi, 16 iulie 2009

De sezon

Printre atâtea preocupări şi activităţi meschine, am uitat că în urmă cu aproape un an, am primit în dar, de la nişte oameni absolut valoroşi, un tablou la fel de valoros, care întruchipează un lan de grâu auriu, imediat după ploaie.



Darul m-a lăsat fără cuvinte, mai ales datorită faptului că tabloul acesta constituise un fel de etalon al artei plastice de-a lungul copilăriei mele. Ba chiar cu câteva săptămâni înainte de a-l primi, l-am visat. Alături de celelalte care îi şedeau alături- unul având drept temă iarna, iar un altul cu nişte lăutari. Cel cu lăutarii este atât de vechi, încât drept protecţie împotriva umidităţii aerului, ce provoacă descuamarea vopselei în ulei, stă un geam de sticlă.


Ca să îl pot aduce în Braşov, tocmai din Iaşi, a fost nevoie ca rama să îi fie scoasă. Oricum nu se ridică la rangul tabloului, aşa că am promis să îl duc la un atelier specializat, imediat ce voi ajunge acasă. Cum aţi mers voi, aşa am mers şi eu. Acum, tabloul zace, la propriu, înfăşurat cu grijă intr-o folie menită să-l ferească de praf, rezemat de un perete, şi pitit după un dulap. Să zicem că îşi păstrează sublimul ascuns de ochii lumii.

Sunt o nesimţită nerecunoscătoare. Dacă fac la fel şi cu celelalte tablouri pe care urmează să le primesc, merit să mă autodispreţuiesc toată viaţa.


miercuri, 15 iulie 2009

Trei pesici într-un balansoar


Tania- recovering after a recent minor surgery. Oana- tot în vacanţă. Încă mai am nevoie de ceva timp pentru a mă acomoda cu ideea. Între noi, pisi Băftoasa.

Family portrait.

Gogoşi. Da, măi, da, sunt cu lapte:))

Pesica, cu degetu-n vânt. Ei, ştiu că nu e de râs, dar facem şi noi haz de necaz:D.

Dude se juca cu camera foto, iar noi... presupun că priveam albastrul perfect al cerului. După săptămâni întregi de gri monoton, contemplarea e pe deplin motivată.


marți, 14 iulie 2009

Le 14 Juillet

Mă laud!


După ce în urmă cu vreo lună, două, zece (că nici nu mai ştiu cât a trecut), am debutat în cariera-mi culinară prin a spăla nişte felii de cărniţă pentru grătar, azi m-am lovit la cap.
Mai exact, ieri am văzut într-o revistă chifle umplute cu şuncă, branză, roşii, ouă, şi alte alea. Cum sunt destul de pofticioasă, chiar de mă vedeţi aşa, de patruşapte de kile, cred că şi azi-noapte le-am visat.


Ieri seară am fost la cumpărături, mi-am cumpărat şuncă- eu, care nu mănânc mezeluri nici să mă baţi. Bine, am mai făcut săptămâna trecută o concesie, cu nişte crenvurşti, pentru că îmi făcuse cineva poftă, dar e clar că pe anul ăsta nu mai pun gura pe aşa ceva.

În urmă cu vreo oră, când mi-am terminat în mod triumfător treburile pe azi, m-am dus în bucătărie, de data asta nu pe post de observator/critic/mâncăcioasă. Ci hotărâtă să tranşez problema- mi-am pus sorţuleţul, am tăiat cu pasiune cubuleţele de roşii şi pe cele de şuncă, am bătut cu patos un ou provenit de la o găină de casă, am scobit chifle, le-am uns cu unt, am presărat brânză de burduf, am încins microundele cuptorului, şi... Deliciul a fost gata de servit!
O să ziceţi că n-arată grozav. Ştiu. Dar gustul a fost bun. Şi n-o zic pentru că le-am făcut eu, ci pentru că sunt foarte pretenţioasă la mâncare, şi chestiile astea
au fost chiar comestibile. Nu mă aşteptam nici eu, dar... Până şi lui maman i-au placut.
Data viitoare, şi data cealaltă, şi tot aşa, vor avea un aspect şi un gust şi mai bun.

P.S. La modul cel mai serios, trebuie să însemnez ziua de azi în calendar, pentru că nu se ştie cum şi peste câţi ani mă mai apucă o astfel de hărnicie în bucătărie.

duminică, 12 iulie 2009

Pauză


Cu toţii luptăm. Zi de zi, cu fiecare dimineaţă în care ne trezim, cu forţe mai mult sau mai puţin proaspete. Cu fiecare cafea pe care o bem, ne dorim mai multa energie pentru a ne termina ziua cu un bilanţ pozitiv.
Muncim, învăţăm, investim timp şi nervi pentru ca toate să ne iasă bine, tragem cu dinţii de lucrurile la care nu vrem să renunţăm, ne sporim cu fiecare clipă visurile, şi ne chinuim ca ambiţia să le ţină pasul. Ne agităm să devenim mai buni, să facem cât mai multe, care să ne şi încapă în cele 24 de ore, poate prea puţine uneori, ale unei zile.
Însă agitaţia, al cărei scop, oricât de nobil şi motivat ar fi, nu face bine. Mi-a dovedit-o o problemă medicală, recentă, a unei persoane fără de care nu prea-mi imaginez viaţa.

Atât agitaţia, cât şi dorinţa de a face totul cât mai bine cu putinţă, sunt benefice, dar cu limită. Ceea ce vreau să spun e, de fapt, că fiecare dintre noi avem nevoie de repausuri, de momente de respiro, în care să uităm măcar preţ de-o clipită de toate cele ce ne înconjoară. Momente în care să ne oprim din ritmul haotic în care ne desfaşurăm viaţa şi activitatea de zi cu zi. În care să ne trântim în pat, şi să nu fim ruşinaţi să spunem că nu mai putem. Nimeni ne ne aleargă, şi cu atât mai puţin tabără turcii.
Să ne petrecem măcar o oră odihnindu-ne, citind ceva care să ne facă plăcere şi să ne aştearnă un zâmbet pe chip (a se reţine, nu mă refer la lecturarea unor tabloide!), închizând ochii, ascultând muzică în surdină (sau în căşti, în cazul în care ne place muzica la maxim, şi nu deranjând vecinii, aşa cum are prostul obicei de a face manelara de la patru), sau, pur şi simplu, privind la cai verzi pe pereţi.
Astăzi mi-am urmat sfaturile de mai sus, începând cu trezirea de dimineaţă, care a avut loc undeva în jurul orei 10. În orele ce-au urmat m-am bucurat de o lâncezeală în pat, în compania lui Bubu, am butonat în voie telecomanda (ce-i drept, fără a găsi ceva realmente relevant de privit), am ronţăit fistic, am stat cu picioarele-mi spânzurate pe pereţi, am mâncat mult peşte, şi am savurat o îngheţată home made. După-amiază, după somn, şi o deplasare un pic în afara Braşovului, mi-a mai rămas timp pentru câteva taclale cu maman, o cafea aburindă, şi o contemplare a ploii continue.
Nu, astăzi n-am urât ploaia. Pentru că ea mi-a dat şansa unei pauze, în toată agitaţia ce-a caracterizat ultima perioadă. Pentru că aveam nevoie de-o zi cum a fost cea de azi. În care n-am vorbit nici măcar la telefon, în care nu m-am încărcat şi cu problemele altora.

Pentru că am fost fericită să pot face NIMIC cu adevărat.

sâmbătă, 11 iulie 2009

cuvinte puţine

Floare de mac, după ploaie.

Oana, în vacanţă :D.

Papucei, gumi-gumi, sau cele mai geniale încălţări. Vă zic eu, ca demnă proprietară a unei alte perechi.

Proprietarul gumi-gumi-lor galbeni. Luca. Partenerul meu de fotbal şi de golf. Da, azi am fost atleta grupului.