Editie Aniversara No. 100
A inceput ca o lipsa de preocupare, in februarie, intr-o zi de 14, catusi de putin semnificativa pentru mine... Tania m-a intrebat ce-mi veni sa imi fac blog... Iar eu i-am raspuns ca vreau sa postez cate ceva, ori de cate ori am inspiratia si cheful, ca sa vad cate se vor strange pana la BAC... Insa nu mi-am inchipuit in acel moment ca azi, 22 Iunie, se vor implini 100 de blog entry-uri...
A continuat, la inceput, ca o mini-culegere de poezii de suflet... In care m-am regasit in acel moment, in care, probabil s-au regasit si unii dintre voi, avand in vedere ca uneori chiar imi spuneati ca ati plans citindu-le...
Apoi, am prins curaj, si am inceput sa-mi scriu propriile randuri... Despre viata la oras, la tara, despre fiintele pe care le iubesc, "in speta" Bubu si Super Maxx... Am pomenit glodul Dobarlaului, ulitele lui, iarba, florile de primavara, zilele de luni cu febra musculara, care urmau unor zile de weekend fantastic de relaxante... In contrast, am mentionat detaliile vietii pe verticala- vecinii si "muzica lor", mirificul parc, praful ridicat zilnic din betonul sufocant ce imi inconjoara existenta, despre ploile care n-au reusit sa il spele, despre primele zile de vara si primavara vazute de la etajul 3...
Incetul cu incetul, a devenit un jurnal de calatorie prin viata... Prin viata mea fericita, prin viata mea trista si depresiva... Prin perioadele de fericire integrala, pe care atunci n-am stiut s-o numesc asa, prin perioadele cand radeam sincer... V-am aratat iluzii, iubiri, regrete, dezamagiri si amagiri... Am incercat sa-mi raspund la intrebari, de cele mai multe ori ramanand tot fara raspunsuri concrete, si sa pun semne de exclamatie acolo unde era nevoie... V-am conturat o mica parte din cele mai frumoase clipe ale vietii mele de unirista, v-am multumit printre randuri, voua colegilor mei, si profesorilor ce ne-au fost alaturi...M-am bucurat de miile poze, de momentele petrecute impreuna, am scris pentru albume la lumina lumanarii, doar pentru ca pana de curent nu m-a putut opri din exprimarea gandurilor mele pentru voi... Am ras sau am plans in timp ce scriam, v-am intrebat, v-am cerut opinii si idei in legatura cu subiectele pe care ati vrea sa le vedeti dezbatute aici... Mi-am exprimat frustrarile, mai mici sau mai mari, in privinta faptului ca nu pot face ceva real ca sa schimb lumea, am scris despre copilaria de care ne e dor si pe care nu vrem s-o facem pierduta printre incercarile noastre de a ne maturiza...
A fost o modalitate placuta si utila de a-mi descarca implinirile sau depresiile plangacioase in care uneori simteam ca ma afund, de a-mi spune mie insami ca imi este dor, de a va arata partea urata a societatii si a specimenelor umane inconjuratoare... Am incercat sa va conving ca si invatatul pentru BAC are partile lui frumoase, v-am tinut la curent cu zilele care au mai ramas pana la el, dar acum nu mai e cazul- e incredibil de aproape...
Nu imi ramane decat sa aduc multumirile de rigoare...Cui ? Numai o clipa, sa-mi scot lista...
Ii multumesc inspiratiei mele, care nu poate fi comparata cu cea a unui geniu literar, dar macar ma ajuta sa ma exprim, desi uneori mi-e ciuda ca nu pot mai mult... Ii multumesc si timpului... Pentru ca, oricat de ocupata as fi, imi gasesc mereu macar jumatate de ora pe care sa o dedic acestei pagini... Le multumesc celor care, vrand-nevrand au constituit subiecte pentru blogul meu (n.a. cocalari, pitzipoance, tzanci isterici, municipalitate, firme de salubrizare, chefuri de pomina... Daca mai vreti, cititi toate entry-urile...) Deja suna a discurs de multumire la primirea Premiului Nobel, dar chiar nu am de ales... Le multumesc celor care ma suporta zilnic, inafara de mine, parinti si animale de casa... Si anume, Pesi Tania, Ralu, Vanessa, Ioana si Oana... Oana, care mi-a citat o particica din blog in minunatul discurs lacrimogen din cadrul ultimului clopotel si m-a ajutat cu tortul... Ioana, pe care o fac mereu sa planga... Vanessa, care ma trezeste la realitate cand e nevoie, imi da curaj sa fac ce trebuie ca sa scap de frustrari si imi da idei pentru blog... Ralu, care rade cu mine, imi intelege depresiile, asculta aceleasi melodii si spune uneori aceleasi cuvinte ca si mine, si care va ramane mereu o visatoare frumoasa... Pesi, care de 4 ani de zile imi suporta toanele (o admir sincer, pentru ca uneori pana si mie mi-e greu sa ma suport), cu care vorbesc ore in sir la telefon, chiar si acum in prag de examen, cu care am stat in banca si am impartit absolut tot- de la ganduri, dezamagiri si iubiri pana la mancare... Vorba Vanessei- sinistru...
Le multumesc chiar si celor care m-au facut sa plang, care mi-au dat sperante si implicit m-au dezamagit... Fara voi, poate nu mi-as fi dat atat de devreme seama ce e viata si cat de repede isi poate infige pumnalul in toate visele noastre... Nu mi-as fi facut procese de constiinta, n-as fi ascultat de mine insami si n-as fi pretuit atat de mult trecutul... E adevarat ca trebuie sa ne orientam spre viitor, insa nu trebuie sa uitam niciodata trecutul, caci el ne-a nascut personalitatile si ne-a sculptat caracterele...
Va multumesc voua, tuturor celor care aveti rabdarea zilnica de a-mi citi noile aberatii si episoade din viata... Care mi-ati ajutat blogul sa bata un record luna aceasta, si anume peste 500 de vizite...
Nu am pretentia ca ceea ce am postat a fost intotdeauna pe placul fiecaruia dintre voi, daca v-ati regasit printre randuri, daca am reusit sa va smulg o reactie, oricat de mica... Chiar va rog sa va dati cu parerea, IM-ul meu este disponibil...
I surely hope I haven’t been a bore...
A continuat, la inceput, ca o mini-culegere de poezii de suflet... In care m-am regasit in acel moment, in care, probabil s-au regasit si unii dintre voi, avand in vedere ca uneori chiar imi spuneati ca ati plans citindu-le...
Apoi, am prins curaj, si am inceput sa-mi scriu propriile randuri... Despre viata la oras, la tara, despre fiintele pe care le iubesc, "in speta" Bubu si Super Maxx... Am pomenit glodul Dobarlaului, ulitele lui, iarba, florile de primavara, zilele de luni cu febra musculara, care urmau unor zile de weekend fantastic de relaxante... In contrast, am mentionat detaliile vietii pe verticala- vecinii si "muzica lor", mirificul parc, praful ridicat zilnic din betonul sufocant ce imi inconjoara existenta, despre ploile care n-au reusit sa il spele, despre primele zile de vara si primavara vazute de la etajul 3...
Incetul cu incetul, a devenit un jurnal de calatorie prin viata... Prin viata mea fericita, prin viata mea trista si depresiva... Prin perioadele de fericire integrala, pe care atunci n-am stiut s-o numesc asa, prin perioadele cand radeam sincer... V-am aratat iluzii, iubiri, regrete, dezamagiri si amagiri... Am incercat sa-mi raspund la intrebari, de cele mai multe ori ramanand tot fara raspunsuri concrete, si sa pun semne de exclamatie acolo unde era nevoie... V-am conturat o mica parte din cele mai frumoase clipe ale vietii mele de unirista, v-am multumit printre randuri, voua colegilor mei, si profesorilor ce ne-au fost alaturi...M-am bucurat de miile poze, de momentele petrecute impreuna, am scris pentru albume la lumina lumanarii, doar pentru ca pana de curent nu m-a putut opri din exprimarea gandurilor mele pentru voi... Am ras sau am plans in timp ce scriam, v-am intrebat, v-am cerut opinii si idei in legatura cu subiectele pe care ati vrea sa le vedeti dezbatute aici... Mi-am exprimat frustrarile, mai mici sau mai mari, in privinta faptului ca nu pot face ceva real ca sa schimb lumea, am scris despre copilaria de care ne e dor si pe care nu vrem s-o facem pierduta printre incercarile noastre de a ne maturiza...
A fost o modalitate placuta si utila de a-mi descarca implinirile sau depresiile plangacioase in care uneori simteam ca ma afund, de a-mi spune mie insami ca imi este dor, de a va arata partea urata a societatii si a specimenelor umane inconjuratoare... Am incercat sa va conving ca si invatatul pentru BAC are partile lui frumoase, v-am tinut la curent cu zilele care au mai ramas pana la el, dar acum nu mai e cazul- e incredibil de aproape...
Nu imi ramane decat sa aduc multumirile de rigoare...Cui ? Numai o clipa, sa-mi scot lista...
Ii multumesc inspiratiei mele, care nu poate fi comparata cu cea a unui geniu literar, dar macar ma ajuta sa ma exprim, desi uneori mi-e ciuda ca nu pot mai mult... Ii multumesc si timpului... Pentru ca, oricat de ocupata as fi, imi gasesc mereu macar jumatate de ora pe care sa o dedic acestei pagini... Le multumesc celor care, vrand-nevrand au constituit subiecte pentru blogul meu (n.a. cocalari, pitzipoance, tzanci isterici, municipalitate, firme de salubrizare, chefuri de pomina... Daca mai vreti, cititi toate entry-urile...) Deja suna a discurs de multumire la primirea Premiului Nobel, dar chiar nu am de ales... Le multumesc celor care ma suporta zilnic, inafara de mine, parinti si animale de casa... Si anume, Pesi Tania, Ralu, Vanessa, Ioana si Oana... Oana, care mi-a citat o particica din blog in minunatul discurs lacrimogen din cadrul ultimului clopotel si m-a ajutat cu tortul... Ioana, pe care o fac mereu sa planga... Vanessa, care ma trezeste la realitate cand e nevoie, imi da curaj sa fac ce trebuie ca sa scap de frustrari si imi da idei pentru blog... Ralu, care rade cu mine, imi intelege depresiile, asculta aceleasi melodii si spune uneori aceleasi cuvinte ca si mine, si care va ramane mereu o visatoare frumoasa... Pesi, care de 4 ani de zile imi suporta toanele (o admir sincer, pentru ca uneori pana si mie mi-e greu sa ma suport), cu care vorbesc ore in sir la telefon, chiar si acum in prag de examen, cu care am stat in banca si am impartit absolut tot- de la ganduri, dezamagiri si iubiri pana la mancare... Vorba Vanessei- sinistru...
Le multumesc chiar si celor care m-au facut sa plang, care mi-au dat sperante si implicit m-au dezamagit... Fara voi, poate nu mi-as fi dat atat de devreme seama ce e viata si cat de repede isi poate infige pumnalul in toate visele noastre... Nu mi-as fi facut procese de constiinta, n-as fi ascultat de mine insami si n-as fi pretuit atat de mult trecutul... E adevarat ca trebuie sa ne orientam spre viitor, insa nu trebuie sa uitam niciodata trecutul, caci el ne-a nascut personalitatile si ne-a sculptat caracterele...
Va multumesc voua, tuturor celor care aveti rabdarea zilnica de a-mi citi noile aberatii si episoade din viata... Care mi-ati ajutat blogul sa bata un record luna aceasta, si anume peste 500 de vizite...
Nu am pretentia ca ceea ce am postat a fost intotdeauna pe placul fiecaruia dintre voi, daca v-ati regasit printre randuri, daca am reusit sa va smulg o reactie, oricat de mica... Chiar va rog sa va dati cu parerea, IM-ul meu este disponibil...
I surely hope I haven’t been a bore...
Comentarii