vineri, 30 iulie 2010

Un slogan mai nimerit pentru România (guest post)


 "Explore the Parliament's Zoo Garden"
                                            
                 ~rostit de papa la cafeaua de dimineaţă, şi mai apoi, scris aici tot de el.~
 

marți, 27 iulie 2010

PrinBraşov a împlinit un an!

  În urmă cu un an, colegul, şi mai apoi şeful Eftimie mi-a făcut invitaţia de a începe să scriu prinbraşov.com. Acesta e, pe scurt, începutul aventurii scriitoriceşti pe site-ul patronat de Unchiu' Chad, mogulul nostru. 

  A fost un an plin de evenimente, unele frumoase, altele mai puţin plăcute, dar despre care am scris cu aceeaşi plăcere, au fost mii de oameni care ne-au citit, şi, sperăm noi, vor fi tot mai numeroşi, am avut concursuri, am oferit premii, au apărut oameni cu care colaborăm, dar şi oameni cărora le stăm întocmai ca un os in gât.

  Nu-i nimic- prinbraşov.com merge înainte, mândru nevoie mare, cu mai multă însufleţire, şi tot mai multă dăruire din partea autorilor, pentru ca în tot mai mulţi ani de-acum încolo să ne dedicăm un astfel de articol, în care să ne lăudăm cu reuşitele noastre.

  Dragi colegi, eu nu zic La Mulţi Ani până nu suflăm în lumânările de pe tort, şi nu tăiem moţul!

joi, 22 iulie 2010

Supremul răsfăţ văratic


  Da, da, compotul din corcoduşe galbene e visul fiecărei mele veri. Cine nu gustă aşa ceva măcar o dată în vară, nu ştie ce e vara.
  
PS. Nu uitaţi de campania Înfloreşte Braşovul!. Avem deja poze frumoase şi colorate, dar aşteptăm altele şi mai şi.


joi, 15 iulie 2010

V-am zis vreodată cât de mult îmi place joia?

   Iubesc ziua de joi încă de pe vremea când eram la şcoală. Joia simţeam eu că orele trec mai repede, pentru simplul fapt că e miez de săptămână, şi pentru că ziua următoare poartă numele de vineri.
  Joia e uşoară. Oricât de multe ai face joia, totul pare o joacă.
  Pentru că zilele trecute nu am întreprins mai nimic- cred că am vrut să-mi revin după s(tr)esiune, azi am simţit că sunt activă. Activitate pe care o voi continua şi mâine, pentru ca sâmbată să pot sta liniştită la soare, în curte. Am pierdut deja 3 weekend-uri în care nu am avut soare, iar pielea-mi începe să tânjească după bronz.
  
  Ah, ca să nu uit, vă invit să participaţi cu poze la campania pe care am început-o prinbraşov.com, intitulată "Înfloreşte Braşovul!", şi care este dedicată celor ce văd şi fotografiază cele mai frumoase flori, din grădinile, terasele ori balcoanele Braşovului. Aveţi detaliile în articolul care a dat startul campaniei, iar primele fotografii le puteţi vedea aici, şi aici.

 Weekend frumos şi cu muuult soare, dragii mei!

miercuri, 14 iulie 2010

Le 14 Juillet

  Dimineaţa de azi a fost una pe gustul meu. 

  Dansul avioanelor de război,  parada militară a tuturor regimentelor armatei, încheiate cu zborul elicopterelor, paraşutarea unor militari şi aterizarea lor în Place de la Concorde. Puteţi să vă delectaţi cu poze şi cu înregistrarea întregului eveniment aici.

marți, 13 iulie 2010

Vizită la Palat - ep. 5


  Cu toţii ştim că mare parte din parlamentarii mioritici au burtici, sunculiţe, ori guşi nu tocmai micuţe. Ei bine, de îndată ce am luat prânzul la restaurantul Parlamentului, am elucidat cum de reuşesc ei ca într-un mandat de 4 ani să sară de la un număr rezonabil de kilograme la obezitate. Vă spun- e uşor- mâncarea e variată şi nespus de bună (nu se întâmplă prea des să apreciez mâncarea de restaurant), mult prea ieftină, şi foaaarte multă. Ca să vă faceţi o idee, o friptură de piept de pui înseamnă cam un piept de pui întreg. Deserturile sunt nu doar aspectuoase, ci întru totul delicioase. Aşadar, papa bun:).
   În loc de siesta, m-am mai plimbat, şi am mai fotografiat câte una, alta.

 
  Mihai Viteazul. Tapiserie uriaşă.


  După câteva ore, câţiva kilometri parcurşi, şi sute de ridicări ale privirii înspre detaliile plafoanelor şi ale candelabrelor, am ajuns afară, la aer şi soare.

  Iată că, după cinci episoade în care v-am "plimbat" prin interiorul Palatului Parlamentului, am ajuns la "ora plecării". În cel dintâi episod v-am prezentat, succint, Muzeul Parlamentului. Al doilea episod a reprezentat începutul micului itinerariu al sălilor din Palat. În cadrul celui de-al treilea episod am parcurs una dintre sălile de recepţie ale Palatului, şi am făcut o mică incursiune în sala de şedinţe a Camerei Deputaţilor. Episodul patru al vizitei v-a arătat Splaiul Unirii, văzut de la înălţime, printre coloanele impunătoare ale balconului Palatului. Menirea acestui al cincilea episod ar fi conturarea unor concluzii în urma acestei vizite. Prefer să sistematizez, ca să nu ne pierdem printre şi în prea multe idei.
  •   Dacă există un loc curat în România, acela e Palatul Parlamentului. Oriunde te-ai duce, miroase a curat. Am studiat colţuri de pardoseală- sunt foarte bine curăţate, am căutat cu privirea scame de-a lungul kilometrilor de covoare parcurşi- nici urmă, colţuri de perete şi plafon- nu există pânze de păianjen. O să spuneţi că am exagerat un pic, dar am vrut să îi testez până şi la curăţarea uşilor din lemn sculptat. Aici mai au de lucrat, căci am plecat de pe canel cu un şerpişor de praf pe deget.
  •   Construirea Palatului a însemnat demolarea a aproximativ 25% din Bucureştiul vechi. E oarecum trist, însă privind la măreţia sa, parcă ai putea considera clădirile respective drept o jertfă pentru frumos.
  •   Tot ceea ce înseamnă Palatul Parlamentului- arhitectură, construcţie, decor, etc., e made in Romania. Chiar dacă poate părea o ambiţie prostească, Ceauşescu a demonstrat că România poate produce orice, de la marmură până la materiale ce alcătuiesc draperii-gigant ce cântăresc 250 de kilograme bucata, de la cristalul de Mediaş, din care sunt confecţionate mii de candelabre şi alte corpuri de iluminat, până la ţeserea unor covoare imense, de la cantităţile imense de lemn sculptat în atâtea şi atâtea modele, niciunul identic cu celălalt, şi până la pielea ce îmbracă scaunele din sălile de şedinţă.
  •   Chiar de madam Udrea nu ştie, eu ştiu- e plin de turişti străini care vizitează Palatul şi rămân cu gura căscată. I-am văzut. I-am auzit spunând că n-ar fi crezut niciodată că Bucureştiul ar putea avea pe harta sa un asemenea loc deosebit.
  •   Deşi îl consider o reuşită arhitectonică greu de egalat, Palatul are şi mici defecte. Spre exemplu, o sală ce se voia a deveni una destinată pieselor de teatru, a rămas la stadiul unei săli de şedinţă, căci scena proiectată a rezultat a fi prea îngustă pentru o reprezentaţie dramatică. S-a compensat însă cu scaunele îmbrăcate într-o piele beige impecabilă, cu mochetă asortată, dintr-o singură bucată (într-o sală-amfiteatru de sute de metri pătraţi!), şi candelabre ce-ţi fură instantaneu ochii.
  •   Am aflat de curând că în programul de vizitare a Palatului s-au mai inclus două tururi noi.
  •   Palatul e un loc care ar trebui vizitat cel puţin o dată în viaţă. A doua şi a treia oară ar fi necesare pentru studierea mai aprofundată a detaliilor. În plus, când vei ieşi de acolo îţi vei da seama că nu doar muzeele şi palatele din alte ţări au ceva relevant de arătat.
  •   Să nu vă închipuiţi că, de vreţi să vizitaţi Palatul, veţi avea acces şi în Camera Deputaţilor. Nu, nu e inclusă în lista sălilor din tur. Pentru ocazia de a-i admira cupola, şi de a-i simţi îndeaproape atmosfera, trebuie să îi mulţumesc cuiva. Unui deputat braşovean. Nu-i voi scrie numele aici, căci aş risca ca unii şi alţii să-mi sară în cap. Dacă s-au prins despre cine-i vorba, să le fie de bine.
  Dacă mai aveţi ceva de adăugat, lista de mai sus este deschisă. Data viitoare când mergeţi în Bucureşti, şi simţiţi că pierdeţi vremea, Palatul Parlamentului are mereu porţile deschise. Vizită plăcută:)

luni, 12 iulie 2010

Scăderi ale vânzărilor?!

  ... aşa am citit azi în ziare. Mai precis, nu-mai-ştiu ce cotidian le plângea de milă comercianţilor, că vezi Doamne, ce drastică diminuare a vânzărilor a avut loc odată cu creşterea TVA. 

  În primul rând, să fim serioşi, şi să nu ne cerem osândă, căci preţurile n-au crescut chiar până la stele. Comercianţii sunt măcar atât de deştepţi încât să le păstreze la o cotă moderată, decât să rămână cu marfa în galantare până la expirare. 
  În al doilea rând, am fost ieri la cumpărături într-un hypermarket. Nu obişnuiesc să-mi fac cumpărăturile decât din cash& carry-uri, pentru că nu suport aglomeraţia, însă ieri am zis că fiind duminică, treacă de la mine, nu poate fi foaaarte aglomerat. Pe naiba. Parcarea era ultra-supra-ocupată, pensionarii mişunau printre rafturi precum ţânţarii deasupra bălţii, iar restul clienţilor se îmbulzeau la raionul de cărnuri, probabil în căutarea sortimentului ideal pentru grătar. La casă, rânduri de câte 10-12 persoane, de-mi venea să las totul acolo şi să plec.
  
 Scăderi ale vânzărilor?! La noi, unde toată lumea e cu mintea numai la mâncare şi băutură?

vineri, 9 iulie 2010

Desert


  Pentru că v-am promis zilele trecute că vă voi arăta ultima mea realizare într-ale cofetăritului, mai sus aveţi o mostră din cel de-al patrulea salam de biscuiţi. 
  V-am spus, slăbiciunea pentru el a apărut din pricina faptului că maman nu mi-a făcut niciodată, ea preferând prăjiturile mai sofisticate. E un desert ideal de pregătit vara, pentru că nu necesită timp mult, şi nici nu e nevoie de cuptor în zilele toride.
  
  Poftă bună, de vă încumetaţi să încercaţi şi voi, şi weekend frumos, dragilor!

joi, 8 iulie 2010

Dacă statul dă, ar fi şi păcat...

  Săptămâna trecută eram într-o florărie când m-am întâlnit cu o doamnă, fosta contabilă a unei firme cu care am colaborat ani la rând. Doamna a ieşit la pensie odată cu încetarea colaborării noastre, aşa că întâlniri au mai existat doar sporadic, pe stradă, ori în vreun magazin.
  O întreb ce-i mai face nepotul (ştiam că fiica ei născuse acum vreo doi ani, parcă), ea îmi răspunde că a crescut mult, având deja un an şi opt luni. Bomba acum urmează- îmi zice ea, în octombrie mai face fiica ei un copil; fix când primul nepot împlineşte doi ani.(Îmi zic în gând: şi-a calculat bine treburile, ca nu cumva să mai meargă vreo secundă la serviciu) Aş fi preferat să îmi dea o palmă decât să-mi fi venit cu o fază din asta. Nu uită să adauge că faptul că va mai sta incăăă doi ani acasă, pe banii statului (şi ai mei, implicit), nu poate fi decât ceva foarte bun.
  Am mai pălăvrăgit câteva minute, am schimbat câteva politeţuri, şi ne-am luat la revedere.

 Despre indemnizaţiile de creştere a copilului, despre faptul că mamele stau câte doi ani acasă, chipurile, ca să-şi crească copilul, ca mai apoi să facă altul, să mai stea doi ani, să facă iar altul, şi tot aşa, am mai scris. Eu, una, femei gravide mai multe decât am văzut anul trecut şi anul acesta, nu ţin minte să fi văzut vreodată. Culmea e că, majoritatea are deja un copil în cărucior- minim, şi încă unul pe care îl târăşte după ea, deplasându-se cât de cât în picioare.
   Cum se numeşte asta? Se numeste inconştienţă. Vorba lui maman, unui singur copil nu îi poţi oferi tot ceea ce ţi-ai dori, d-apoi câtorva? Cum se numeşte faptul că mămicile astea multe şi deştepte s-au trezit să protesteze cu scutece şi alte acareturi prin faţa Prefecturilor ori a Ministerului Muncii? Se numeşte nesimţire. Dacă tot e nevoie de ajustări bugetare, vă spun eu că fondul de indemnizaţii pentru aşa-zisele fericite mămici ar fi primul pe lista mea de tăieri. 

  Pentru că un copil se face atunci când îţi permite statutul financiar, cariera, şi familia. Niciodată copiii n-ar trebui să vină pe lume în baza faptului că părinţii primesc nişte bani de la stat. Nu statul îţi creşte şi educă copiii. Şi, în fond şi la urma urmei, statul dă banii doar vreme de doi ani, patru, şase, în funcţie de câţi copii ai chef să faci, dar apoi? Nevoile lor cresc proporţional cu înaintarea în vârstă. Ce faci cu copilul atunci când ajunge vârsta şcolarizării, şi când statul nu-ţi mai bagă bani în buzunar? Îl hrăneşti cu margarină, cartofi şi varză? Sau, mai rău, îl dai la casa de copii? 


miercuri, 7 iulie 2010

Unora nu le-a servit la nimic civilizaţia

   Se presupune că un om, odată ce s-a născut într-o societate, indiferent de mediul urban ori rural, şi a crescut tot în mijlocul acesteia, a deprins anumite comportamente necesare traiului oarecum comun cu ceilalţi, şi e conştient că are anumite limite impuse. Mă refer la un om născut cu toate cele la locul lor, care nu suferă nici de oligofrenie, şi care se află în deplină capacitate de exerciţiu.
  Se presupune am zis. Pentru că unii, pe care nu îi pot numi oameni, demonstrează că e adevărată stricta presupunere. Aseară am ajuns acasă pe la 22.30. Un nesimţit de vecin bătea cuie. Da, până la orele 23.20. De pe la ora 23.45 şi până când m-am dus la somn- pe la 01.30, acelaşi nesimţit a găurit pereţi. Da, cu bormaşina- superb. Dacă nu reuşeam să adorm, fiindcă îl auzeam şi prin dopurile antifonice, sunam la Poliţie.

  Mă întreb cum de asemenea creaturi mai au pretenţia de a fi consideraţi specimene sociale. Mă întreb cum şi de unde le poate proveni nesimţirea.
  E imposibil ca unii să se trezească în pădure, şi să se comporte ca nişte adevăraţi cavemen
  Găuritul pereţilor a debutat şi astă-seară, în urmă cu câteva minute. Simt cum îmi creşte tensiunea. La orele 22 sun la el la uşă, dar nu uit să chem şi Poliţia înainte.

Vizită la Palat - ep. 4


  19 metri înălţime. Vă amintiţi cu siguranţă ultima dezbatere pre-electorală, din decembrie anul trecut. Ei bine, în această sală a avut loc.

   
  Scuzaţi tremuriciul, fiţi mai bine atenţi la detalii.
   
  
  Baza unei coloane. Marmură albă sculptată impecabil, ce susţine 19 metri.


Să mai spună cineva că estetica şi simetria le lipseau comuniştilor. Priviţi aici lecţie de urbanistică.


  În balconul în care dă sala cea mare, şi din care aţi putut admira mai sus Splaiul Unirii, am întâlnit nişte domnişori care au atras atenţia nu doar prin uniforme, ci prin spaniola extrem de plăcută auzului, şi prin chipurile degajate. Însă am aşteptat ca ei să plece, pentru a putea surprinde adevărata mareţie a locului:


  Pe lângă capitelurile ce-ţi taie răsuflarea, norii au dat un spectacol atât de frumos, mai ales că ziua vizitei venea după multe altele cu ploi, nori, şi multă umezeală.


  Un loc în care, recunosc, mi-ar plăcea să-mi beau cafeaua de dimineaţă, să-mi ronţăi biscuiţeii, şi să fac revista presei.


După ce m-am săturat de admirat şi adulmecat aerul de la înălţime, am plecat la masă, dar despre asta vă voi povesti pe îndelete în episodul viitor, când vom trage şi concluziile.


marți, 6 iulie 2010

De noapte bună

Dezastrul de la BAC era predictibil

  Într-o ţară în care nimeni nu mai învesteşte nimic în educaţie, care a apucat-o pe un trend descendent, care pare să nu mai poată fi întors, toată lumea se miră de rata (ne)promovabilităţii la BAC.
 
  Eu am susţinut examenul de BAC în urmă cu doi ani. N-a fost o joacă, precum a fost anul acesta, în urma "reformei" marca Funeriu. Am dat şase examene, dintre care patru scrise. Asta după ce am urmat un colegiu naţional, la profil uman, pe care l-am savurat timp de patru ani, unde am avut colegi frumoşi, împreună cu care am format cea mai bună clasă din liceu, şi profesori excelenţi, pe care i-am iubit pur şi simplu. Am purtat şi uniformă,( pe care, recunosc, am detestat-o) din care păstrez şi voi păstra mereu sacoul cu matricolă. N-a existat zi în care să nu mă duc cu plăcere la şcoală. Când privesc înapoi, parcă şi de orele de limba latină, care ne dădea tuturor dureri de cap, îmi e dor. De engleză nu mai vorbesc- am mâncat-o, respirat-o şi visat-o vreme de patru ani mari şi laţi. A fost o pasiune încă de când eram mică, însă în liceu s-a transformat, pot spune, într-o îndeletnicire. Mai că uitasem de diploma de traducător, hm.
   Pentru BAC am invăţat din plăcere, şi fără meditaţii. Mi s-ar fi părut o pierdere de timp, dat fiind că la şcoală ne era totul servit, explicat, nouă rămânându-ne de făcut doar mestecatul. Învăţatul nu a fost o povară fiindcă am avut profesori care apreciau creativitatea, şi nu învăţatul mecanic. Vreme de patru ani am citit cărţi care mi-au rămas în suflet, am scris sute de eseuri (mai ales la engleză), pe cele mai variate teme, şi, cel mai important, ne-am educat pentru viaţa de student. Pot să spun, cu sinceritate, că în momentul de faţă, când privesc în jurul meu la facultate, pot distinge între oamenii care au urmat cu adevărat un liceu, fie el chiar şi mediocru, şi cei care au trecut prin cei patru ani doar precum raţa prin apă.
  La finele celor două săptămâni de foc continuu, care au reprezentat examenul de bacalaureat m-am trezit cu o medie mare, poate mai mare decât mă aşteptam, şi care mă clasa pe locul 10 în liceu. Da, acum veţi zice: Uite unde stătea tocilara! Greşit! Cei care erau ştiuţi drept tocilari au luat note mult mai mici, ba chiar au început să plângă la vederea lor. Însă eu am avut întotdeauna o vorbă: la final se cerne pleava.

   Asta a fost povestea mea, pe scurt, legată de bacalaureat. Ceea ce mă frapează e faptul că toată lumea e mirată de rezultatele catastrofale. Nu are de ce. În cei doi ani care s-au scurs de la terminarea liceului, lumea s-a schimbat, elevii nu mai sunt cum eram noi. Ori de câte ori mă reîntorc la liceu, profesorii se plâng de calitatea elevilor, care nici la degetul nostru mic nu mai ajung, atât în ceea ce priveşte comportamentul cât şi performanţele şcolare.
  Pe de-o parte, mulţi dintre copii consideră că şcoala nu are nicio altă menire în viaţa lor decât cea de a-i trezi în zori de zi, ori de a-i obliga să citească. Mentalitatea asta e cauzată de lipsa modelelor din viaţa lor. Şi e practic imposibil ca unui copil care îşi doreşte să ajungă nu-ştiu-ce fotbalist, ori vreun manelist în care să se arunce cu munţi de bani, să îi placă şcoala.
  Pe de altă parte, se vede cu ochiul liber căci copiii au scăpat de sub mâna părinţilor, aceştia fiind ori nepăsători (Lasă, mamă, că nu te faci nici doctor, nici avocat!), ori plecaţi pe cine ştie unde, în căutarea unui trai mai bun. Nu poţi avea pretenţia de la un copil lăsat în grija unor bunici octogenari, ori a vreunei mătuşi de gradul al cincilea, să facă performanţă şcolară, ori, cel puţin să se descurce acceptabil în ceea ce priveşte şcoala. 
  În plus, de parcă toate cele de mai sus n-ar fi de ajuns, guvernarea luminată scade salariile profesorilor. Poate că nu ştiaţi, însă fluturaşii de salariu ai profesorilor numără tot mai puţini bani, chiar începând de anul trecut chiar. Ceea ce nu îşi dau încă seama guvernanţii e faptul că, proporţional cu diminuarea remuneraţiilor dascălilor, scade motivaţia acestora, şi creşte indiferenţa faţă de elevi. Şi, în fond şi la urma urmei, cine ar presta acelaşi lucru, ori chiar mai mult, dar pe bani mai puţini?
   
  Nu aş vrea să trag o concluzie, pentru că înafara celor spuse mai sus mai pot interveni alţi nenumăraţi factori, însă mie mi se pare că drumul pe care au apucat-o atât educaţia, cât şi ţara în complexitatea ei, nu are cale de întoarcere. Pentru cei ce nu mă cred, îi rog să privească în jurul lor, pe stradă, la şcoală, la locul de muncă, să observe comportamente, limbaje, şi câte şi mai câte. Poate că astea îi vor pune pe gânduri. 

luni, 5 iulie 2010

Proxenetul ascuns ne face "onoare"

  Cu o cană de cafea în mână şi o felie de prăjitură cu vişine într-alta, citesc ziarele. 
  În Daily Mail, pe homepage, citesc titlul mare "Wanted, and in Britain: Interpol names foreign criminals in hiding here". Sub titlu, văd trei poze. La vederea primei dintre ele îmi zic: "Ăsta are mutră de român!" 
  Intru în articol, şi, printre un irlandez, un sud-african, un ungur şi nu-mai-ştiu câţi alţii, bineînţeles că e şi un român. Culmea, poza despre care crezusem că întruchipează un român e a sa. Fugarul cu pricina e proxenet- s-a ocupat cu ducerea în Spania a 100 de femei, pe care le obliga să se prostitueze. Se pare că în prezent se dedică aceloraşi activităţi, în colaborare cu nişte cluburi de noapte din Marea Britanie şi Irlanda. 

  Dacă Poliţia Română şi-ar fi făcut treaba şi l-ar fi dat pe mâna justiţiei, ori dacă cel mult cei de la frontieră nu l-ar fi lăsat să iasă din ţară, probabil că acum nu ne-am mai fi aflat pe prima pagină a unui ziar britanic, unde o planetă întreagă poate să ne vadă, şi să ne categorisească drept o naţie de infractori.

duminică, 4 iulie 2010

Duminica pe terasă. Perspective.

 
 Căpiţe, multe, multe căpiţe. S-au cam înnegrit de la ploaia multă, dar... tot căpiţe sunt:). Întorc privirea spre dreapta:


 Din căpiţele din spatele casei au mai rămas doar caprele (n.a. structurile din lemn pe care se aşază fânul). Însă pădurea... Ploaia i-a priit- acum e mai verde şi mai strălucitoare ca oricând.

 
 Două vişine din "consistenta" recoltă a vecinului nostru. A fost îndeajuns de simpatic încât să o împartă cu mine. Am convenit că, anul viitor, din următoarele patru vişine facem vişinată.

vineri, 2 iulie 2010

Austeritate made in UK

 Mai nou, membrii Camerei Comunelor a Parlamentului britanic dorm în birourile parlamentare, pe paturi pliante. Acest nou "sport" a fost declanşat de faptul că parlamentarilor le-a fost tăiat privilegiul de a-şi mai închiria camere de hotel ori apartamente din banii contribuabililor. Detalii aici

 Întrebarea firească ar fi: vom trăi să apucăm să vedem aşa ceva şi pe aste meleaguri? Răspuns, de asemenea firesc: Nu!

joi, 1 iulie 2010

Diverse

  Am cei mai tari vecini. Îi apucă ascultatul manelelor, ţipatul şi aruncatul obiectelor prin casă taman când mă aflu pe tărâmul ştiinţei, luptându-mă cu cele 600 de pagini de Teoria obligaţiilor.
  
  Azi am primit nişte piersici. A fost cel mai inspirat cadou din ultima vreme, însă nu m-am putut atinge de ele, pentru că odată ajunse în contact cu dinţii par pietre mai degrabă decât fructe coapte. Mi-e dor de piersicile neaoş româneşti, crescute pe drumul de Constanţa, şi de cele cumpărate de la Chişinău, din care maman făcea cel mai bun compot.

  Aseară am făcut salam de biscuiţi. Cel de-al doilea în decurs de o săptămână. La noi în casă nu s-a făcut niciodată aşa ceva, şi mă rog de când eram mică de maman să-mi facă. În cel de aseară am pus şi vişine din dulceaţă, şi bucăţele de nuci. A ieşit mmiaamm-mmiaaamm, o să îi fac poză ca să vedeţi şi voi ce talent în bucătărie am ajuns- chipurile.
  
  Mi-e dor de soare. În weekend voi recupera cele două săptămâni în care nu s-a aşternut niciun strop de bronz pe pielea-mi, şi voi sta numai în apă.
  
  De astăzi taxa pe valoare adăugată e de 24%. Aveţi grijă la facturi, chitanţe, etc.
  
  Pentru că nu mai am nicio faptă diversă, vă invit să citiţi ce-am mai scris prinBraşov.com.