Din seria "Gospodari la datorie", sunt enchantée de vous presenter.... Nici nu ştiu cum ar trebui să-l numesc- îndrăgostit de automobilul propriu... Mr. Prosop de bucătărie, sau de ce nu, Mr Spray de geamuri... Deci: Se ia una bucată cocalar/ gospodar/ automobilist pasionat, îmbrăcat stilat, cu treling şi sapcă întoarsă smechereşte pe chelie. Se adaugă un coteţ, ah, pardon, o maşină recent adusă în ţară, care păstrează pe lângă numerele de înmatriculare provizorii, însemnele statului de origine, la mare rang, pe lunetă. Că doar tre' să vadă lumea ce boss e el cu maşina lui cu tot. Se scoate una bucată rolă de prosop ieftin de bucătărie, plus una bucată sticlă cu fâs-fâs de soluţie pentru curăţarea geamurilor, de preferinţă cu conţinut ridicat de alcool, pentru că face bine la vopsea- vă rog să observaţi capota. Nu contează noroiul dă două de'şte dă pă tablă, geamurile tre' să fie lună. Şi omul nostru freacă, şi freacă, şi lustruieşte... La soare te poţi uita, la maşina dânsului ba! P.S. Ţi-ai luat frecăţeii de hârtie de pe plafon?:))
...dacă mă plâng de lipsă de inspiraţie. Notopic a speculat momentul şi mi-a oferit o leapşă proaspătă, şi destul de interesantă:
1. Sunt: cea mai încăpăţânată fiinţă. 2. Aş vrea: să mă mut în locul pe care îl iubesc şi unde se poate respira cel mai sănătos aer. 3. Păstrez: trecutul, ca să pot atinge viitorul. 4. Mi-aş dori: să schimb lumea în bine, ca totul să fie privit în roz, şi nimeni în jurul meu să nu mai afişeze mutriţe supărate. 5. Nu îmi place: când oamenii au atitudini pesimiste, care mă fac să devin şi eu la fel. 6. Mă tem de: păianjeni. Şi, de ce să nu recunosc, de sărăcie. 7. Aud: gândurile mele. 8. Îmi pare rău: că liceul s-a terminat. 9. Îmi place: să vorbesc mult, să mă plimb, să mă bucur de Soare şi de vară, să lupt, să citesc, să-mi cumpăr haine cât mai multe, să scriu aici, să... râd! 10. Nu sunt: ipocrită. 11. Cânt: încă de la vârste fragede. Subiectul acesta va fi tratat pe larg, într-un post viitor, promit;) 12. Niciodată: n-am spus "te iubesc". 13. Rar: se întâmplă să mă abţin de la comentarii maliţioase, fie în gând sau cu voce tare. 14. Plâng: nu mai plâng demult. I'm more powerful than tears. 15. Nu sunt: blondă şi crăcănată. 16. Nu îmi place: modul în care românii înţeleg conceptul de televiziune. 17. Sunt: o visătoare cu normă întreagă. 18. Am nevoie: de puterea de a merge mai departe no matter what. 19. Ar trebui: să mă bucur mai mult de puţinele zile de vacanţă care mi-au mai rămas. 20. Aş putea: să învăţ să merg pe bicicletă şi să schiez.
StimabileNotopic, n-am cuvinte să-ţi mulţumesc, mi-a plăcut incredibil- aş putea spune, un veritabil exerciţiu de cunoaştere a propriilor gânduri. Thanks!
Stau ca o toantă şi mă uit pe cer, la stele. E o stea mare, pâlpâitoare şi grasă deasupra pădurii. De acum 30 de minute s-a mai mişcat încă 10 centimetri... Până deasupra colţului blocului. În curând va ajunge pe Tâmpa. Întocmai cum ar trebui să ajung şi eu la tine.
Nu am chef de scris, şi nici nu ştiu când o să-mi revină.
Între timp, s-a terminat cu sesiunea ce părea o eternitate cu vreo lună în urmă... Şi pentru cei ce se întreabă, dacă se întreabă, s-a terminat fără nicio restanţă şi cu o medie mai mult decât mulţumitoare. Aşa zic eu, având în vedere că la începutul examenelor, din pricina împrejurărilor nu tocmai roz în care se desfăşoară viaţa-mi, presupuneam că nu voi fi in stare să învăţ nici măcar 10 rânduri. Dar, după cum credeam şi speram, lucrurile rele te înverşunează mai ceva decât gândul savurării unei îngheţate cu ciocolată, după o zi de caniculă.
Fac ce fac şi tot la căldură mi-e gândul. Deşi am primit o invitaţie în Poiană pentru mâine, eu plec la plajă... Unde? Nu ştiu, momentan mă răsfăţ cu ceai de păducel (cules din patria mumă) şi ruladă cu piure de castane. Have a nice week!
Când privesc la ninsoarea necontenită, ce capătă o nuanţă gălbuie în lumina felinarelor acoperite de ţurţuri, mi-e tot mai dor de zilele calde şi de toată bună dispoziţia pe care ţi-o revarsă prin organism.
Nimic nu se compară cu trezitul de dimineaţă, ieşitul în pijamale în curte, aruncatul unei căni de apă proaspătă pe pielea încreţită de somn a feţei, şi cu mirosul de iarbă udată de rouă. Nimic nu se compară cu izul acela de sat de munte, de praf amestecat cu pădure, de levănţică amestecată cu mentă. Mi-e dor de pâinea prăjită direct pe sobă, de cafeaua băută în şezlong, sub viţa-de-vie, de merele căzute prin iarbă, de bobiţele de zmeură din care iese cea mai gustoasă dulceaţă din lume. Îmi lipsesc zilele în care ieşeam pe uliţă fără să ţin seama cu ce mă îmbrac, dacă mă asortez, dacă m-am machiat sau mi-am pus cercei. Acolo ai îndeletniciri mai importante- trebuie să numeri fluturii, să te fereşti de bondari, să observi ciorchinii copţi, să culegi capşunele din strat, să furi raze de soare ca mai apoi să le aşterni pe piele.
Visez... Şi dacă arunc o simplă privire afară... văd că mai am cel puţin vreo lună, două, de aşteptat. Până când Soarele ne va zâmbi cu gura până la urechi.
Afară e alb, şi parcă toate zgomotele lumii s-au îngheţat în ţurţuri... Pare mai degrabă o seară liniştită de decembrie, cam în perioada Sărbătorilor, când ninge lin şi toată lumea îşi vede de treabă prin casă, la căldură. Acum vreo două săptămâni, când afară se înregistrau până la 20 de grade, vă promiteam cu optimism primăvara. Însă acum, tot ce pot să îndemn e să speraţi ca aceasta să fie ultima zăpadă, căci martie e aproape. Ascultaţi ce-am găsit, pe mine m-a liniştit după o zi destul de agitată şi o săptămână deloc uşoară:
De dimineaţă, m-am trezit înţepenită. Dar înţepenită, de îmi scârţaiau dureros mădularele la cea mai mică mişcare. Am mai adormit preţ de o oră, m-am trezit aproape ca nouă. Buimacă, dau să intru în baie, când o aud pe mama spunându-mi că s-a stricat nu ştiu ce electrocasnică de prin casă (mai târziu aveam să aflu că era vorba de lada frigorifică). Buuuun. Îmi şterg faţa cu prosopul meu cu elefănţelul Joakim (aşa-l cheamă, ce vreţi?!), merg în bucătărie, îmi prepar cafeaua, reuşesc s-o torn în cană fără s-o vărs pe jumătate, înşfac un pumn de biscuiţei aromaţi, şi mă lipesc de calorifer. Bubu se gudura şi torcea ca un stricat în ceafa mea, timpul trecea, şi ora micului-dejun venea. Na, c-am făcut şi-o rimă. Îngurgitez ceva, mă îmbrac, aplic machiaj peste faţa obosită, căci trebuia să plec. Drum până la capătul oraşului. V-am mai spus eu oare cât de mult îmi plac semafoarele stricate? Ei, dacă nu, vă spun acum, dar nu vă zic şi motivul.
Ajung acasă, cu gânduri mari- trebuia să fac curat, ca mai apoi să am scuză pentru somnul de după-amiază. Treaba mergea, munceam cu drag şi spor, iar pe când ştergeam agale praful de pe birou, îmi vine ideea mai mult decât mirifică de a şterge şi tastatura, bineînţeles, în timp ce computerul mergea. Şterg, scutur, suflu, trântesc, o tastă cu puteri magice este apăsată ca din minune, iar messenger-ul meu intră în comă. Adicătelea se şterg toate nşpe contacte. Să mori, nu alta. Ca şi cum nu era de ajuns, lovesc o cană cu apă, care s-a vărsat maiestuos pe sub birou, pe sub scaun, prelingându-se de-a lungul striaţiilor parchetului până sub calorifer. Alerg după o bucată de ceva, de cârpă sau whatever, care să absoarbă dezastrul. Apa trece, necazul rămâne- după ce reuşesc să adaug aproape toate contactele, cade conexiunea la internetul lu' peşte. Fac mărunţel din buze, îl reconectez, sign in în messenger, ia contactele de unde nu-s. Păi şi nu merită să îi înjuri?! Cu chiu cu vai, am reuşit să refac în proporţie de 95% lista, şi într-o oarecare măsură m-am bucurat, pentru că am scăpat de persoane inutile. Noroc cu ştersul prafului.
De somn de prânz nici n-a mai putut fi vorba. Am încercat acum vreo oră să aţipesc, dar am starea aceea în care dau încontinuu din picioare. Şi mă foiesc, obosindu-mă mai tare decât eram atunci când m-am aşezat în pat. Acum, nu ştiu ce-mi mai rezervă ziua, care nu s-a terminat încă. Mâine, dac-oi fi sănătoasă, trebuie să vă povestesc despre cum urmează să-mi deschid reprezentanţă auto. Daţi-vă bine pe lângă mine, pentru că fac discount-uri substanţiale!
Pentru că Flavius Obeadăa avut o iniţiativă demnă de respect, mă alătur şi eu demersurilor de salvare a Bibliotecii Naţionale a României, poate una dintre ultimele valori adevărate ale ţării. Situaţia de-a dreptul dramatică care ameninţă soarta celor peste 2 milioane de volume o puteţi citi aici. Puteţi semna şi o petiţie în legătură cu acest subiect de interes naţional aici.Nu ştiu de ce, dar totul ar fi mult mai uşor dacă am avea conştiinţă, şi dacă ne-am da seama că dăm cu piciorul unor valori pentru care multe dintre popoarele lumii ar da bani grei.
Vizionam cu ceva săptămâni în urmă, un documentar despre noua Bibliotecă din Alexandria, care s-a voit a reînvia spiritul academic al Bibliotecii din Antichitate. Ar fi trebuit să vedeţi ce condiţii s-au creat pentru cititori, pentru simpli vizitatori, şi pentru cărţile în sine- temperatură, umiditate, etc. Mai multe detalii găsiţi pe site-ul oficial al Bibliotheca Alexandrina. Mă tem de faptul că poporul nostru a devenit fruntaş într-ale analfabetismului. Mă tem că generaţiile ce ne vor urma au preocupări mai altfel decât avem noi- se preferă întotdeauna un meci de fotbal cu amicii, sau o seară de agăţat în club, unei ore de lectură de calitate. Mă tem că alte aspecte meschine ale vieţii ne preocupă mult mai mult decât ar trebui de fapt.
P.S. Vă rog să observaţi diferenţa dintre cele două sedii de bibliotecă, în pozele de mai sus.
De vreo oră, eu cu Pitz Ralu ne stoarcem creierii ce melodie să postăm azi... Ralu mi-a dat o sugestie, dar am convenit că "venitul în playlist" constituie o sursă mult mai inspirată:)) Hope you'll like it as much as I do!
N-a trecut încă vreo zi in care să nu mi te-amintesc, şi nicio dată în care să intru în curte fără să mă aştept să sari de prin vreun cotlon. Şi nicio zi petrecută acolo, în care să nu mă gândesc cu jind la plimbările noastre, pe dealul din spatele casei, de peste apă, sau pe drum, prin praf. Şi pentru că nu-mi iert faptul că nu te-am îndesat în portbagaj înainte de a fi prea târziu. Pentru că Hera nu mai are pe cine să viziteze la noi în curte, şi pentru că nu mai are partener de străbătut valea. Pentru că pe toţi ne pufneşte plânsul la simpla menţionare a numelui tău. Azi-dimineaţă, pe când mă jucam cu Bubu, mi-am amintit de boticul tău de cauciuc.
Am făcut-o şi pe asta- am reuşit să "cresc" blogul timp de un an. De ce zic "cresc"? Deoarece, la câtva timp după ce l-am creat, mi-am dat seama că nu mai pot fără el.... Că trebuie ca de fiecare dată când am o idee, un sentiment sau un nerv, trebuie să postez ceva- mai succint, mai vorbă-lungă, mai o melodie şi-un clip, sau, la începuturi, câte-o poezie. Nici măcar nu m-am gândit prea mult ce să scriu de astă aniversare, pentru că azi m-a dărâmat aerul curat şi soarele prietenos ce ne-a zâmbit din înaltul cerului albastru. În anul care a trecut, am realizat multe, am stricat poate şi mai multe, dar oricum ar fi, e bine că a fost aşa, şi nu altfel. Am consemnat multe, poate am omis şi mai multe, dar arhiva de 200 şi vreo 30 de posturi confirmă că activitatea mea e prolifică. Suficient de prolifică cât să fiu mulţumită, şi să-mi doresc să o menţin aşa timp îndelungat de-acum încolo. N-a existat moment de fericire, de furie sau de plâns pe care să nu-l fi trecut prin taste, şi n-a existat perioadă prea ocupată, în care să nu scriu nimic- s-a văzut asta în momentul când am vrut să iau o pauză şi nu m-am putut ţine departe mai mult de câteva zile. Ok, dacă e nevoie, o recunosc ca pe o dependenţă. E singura mea dependenţă, unde mai pui că e şi bună- nu-mi distruge nici plămânii, dar nici ficatul. Dar, mă stoarce un pic de inspiraţie, atunci când vreau să scriu ceva, şi nu ştiu nici ce, nici cum. După cum spuneam, n-am pregătit niciun speech, tot ce vedeţi e scris aici de o Oana încercănată, care de-abia aşteaptă să doarmă, aşa că o să trec direct la mulţumirile de rigoare. În primul rând, vă mulţumesc vouă, celor care daţi enter adresei blogului meu zilnic, săptămânal, sau cum vă place vouă de des; care sunteţi interesaţi într-o oarecare măsură de toate scrierile mele, care mai comentaţi, care îmi daţi sugestii sau mă înjuraţi. De voi n-aţi fi fost, totul s-ar fi oprit demult. Le mulţumesc acelor puţine, sau multe, persoane la număr (depinde din ce unghi priveşti situaţia), care mă suportă zi de zi, şi fără de care n-aş găsi mereu alte şi alte subiecte, n-aş ştii niciodată ce melodii să postez, şi nici nu mi-aş găsi locul în lume. Îi mulţumesc Pesicii mele, îi mulţumesc lui Pitz Ralu, şi nu în ultimul rând gemenei mele, Oana, care, as usual, a fost responsabilă cu tortul. În ultimul rând, îmi mulţumesc mie... Pentru că de-un an de zile m-am păstrat întreagă, şi la minte şi la corp, cât şi pentru că n-am degenerat într-un specimen social negativ. P.S. Pupicii, felicitările, masa (nu prea copioasă, că stam prost cu colesterolul pe urmă), şi dansul (mai mult, pentru că face bine la muşchi), au loc... unde vreţi voi. Acum ar urma melodia cu "cine-i născut în februaarieee, hai sus, hai sus, hai sus..." dar o las pe Pesi Tania să facă onorurile...
Ca să confirm faptul că sunt o rea şi o insensibilă, o să scriu şi aici despre cât de mult detest ziua de mâine. Dacă n-ar fi ziua blogului, aş face tot posibilul să mă teleportez pe Lună, ca mai apoi, când totul se va fi sfârşit, să revin pe Pământ.
După cum spuneam, ziua de mâine e ocazia perfectă pentru tot soiul de specimene sociale, mai colorate, mai decolorate- după posibilităţi, de a-şi afişa "dragostea" în public. Nu contează că tot anul îţi baţi soţul/soţia până îl/o bagi în spital- dacă de Valentine's n-o scoţi în oraş, ca să vadă lumea cât de mult vă iubiţi, n-are farmec. Sau, dacă eşti cocalar sau piţipoancă, şi te încadrezi între 11 si 30 de ani, trebuie neapărat să-ţi scoţi perechea în oraş, de preferat la ore de vârf, când e plin cu alţii ca şi voi, ca să vadă lumea cum vă pupaţi în public, cum îi dăruieşti cel mai frumos (a se citi ieftin şi ţipător) muţunache pe care l-ai cumpărat în repezeală, sau cum sugeţi cu poftă (mă scuzaţi, ştiu că nu sună prea bine verbul) din acadele greţoase, în formă de inimioară. Ziua de mâine constituie şi ocazia perfectă de a deveni vedetă pentru 2 minute- fă tot posibilul să găseşti o cameră a unei televiziuni avide de kitsch, şi succesul tău e garantat: o ţară-ntreagă va putea vedea (senzaţional, doamnelor şi domnilor!!!) cum tu şi piţiponcul/poanca v-aţi căsătorit pentru o zi. Absolut emoţionant, nu-i aşa? Azi, am butonat un pic telecomanda şi am văzut, pe diverse posturi tv, un fel de emisiuni-preaviz pentru ceea ce va fi mâine. Ca să nu mă prindă microbul (Doamne fereşte!), mâine plec de dimineaţă la Dobârlău, ca să-mi aerisesc creierii. Poate, poate, acolo oamenii au preocupări mai inteligente, deşi nu bag mâna în foc niciodată. Să aveţi un weekend de vis, cu zăpadă curată, şi ne auzim mâine, cu postul aniversar!
Să tot fie vreo 5-6 ani buni de când ai mei plătesc asigurările maşinilor, la o bancă. Oarecare, nu dau nume, deşi a fost des vehiculată pe la ştirile locale în ultima vreme. Întotdeauna am apreciat bunul simţ al doamnei care se ocupa de firma noastră, nu stăteam la cozi sau alte tâmpenii, făcea discount-uri în funcţie de parcul auto şi de loialitate. Plus că scumpirea poliţelor ne era anunţată şi se aranja în aşa fel încât să plătim la preţul vechi, bla bla. Nu am luat-o ca pe un privilegiu şi nici ca pe o şansă de oferit atenţii doamnei, ci ca pe o simplă dovadă de respect pentru clienţi, venită din partea lor.
Astă-vară, am vrut să-mi schimb partea inferioară a spoiler-ului maşinii mele, şi nu pentru că intrasem în ceva, ci pentru că era practic frecat de borduri, şi mă enerva. Pierdusem pe drumuri şi vreo două apărători de noroi, sau cum s-or fi numind alea de sub aripile maşinii. Am mai făcut rost şi de o "mică" zgârietură, pe toată partea dreaptă a maşinii, graţie celor care traversează parcarea pentru a ajunge în nefericitul de parc (era de-ajuns să treacă un ţânc mai împiedicat cu o tricicletă ca să o aranjeze), zgârietură care n-a mers polişată, deci trebuia retuşată.
Am deschis dosar de casco, am mers la constatare de daune, un întreg ritual, care în mod surprinzător n-a durat decât vreo 2 ore. Mă gândeam cu bonomie: dom'le, ăsta da respect faţă de client! Aveau câteva service-uri agreate, mi-am ales reprezentanţa mărcii- că doar nu era să mă duc la Dacia; am făcut programare, iar prin data de 25 august am predat maşina. Ca o stăpână iubitoare ce sunt, am bătut zilnic drumul până acolo, ca să verific lucrările. Băieţii au făcut o treabă excelentă, le-am lăsat o sticlă de whiskey în portbagaj, pe care, atunci cand am luat maşina din service am găsit-o unde-o lăsasem. Toate bune şi frumoase, dar NU puteam scoate maşina din service. A bătut-o praful în parcarea lor vreme de vreo 2 săptămâni, pentru că nu primeau avizul de plată de la banca asiguratoare. Deci lucrarea a durat 2 zile, iar birocraţia dura 2 săptămâni?! Cei de la service îmi dau facturile in braţe, ca să mă duc la bancă. Le citesc, oarecum stupefiată: total de plată 6000 de ron. Dacă trebuie să îi scot din buzunar, mă duc şi le dau cu respectul între ochi. La bancă, mă lovesc de neni burtoşi şi cu chelie, care ba nu mai găseau dosarul, ba îl trimiteau dintr-un birou în altul, ba mă pun să semnez o reîntregire de poliţă, în caz că intră un TIR în mine(am citat din nenea burtos), ba mă trimit iar la cei de la service, care, practic, n-aveau nicio treabă. În cele din urmă, tot cei de la service fac ce fac, şi îmi dau maşina fără să fi primit avizul de plată, rămânând, într-un fel, tot ei cu buza umflată, dar eram mulţumită măcar că am recuperat-o.
Am zis că asta mi se putea întampla numai mie. Asta până săptămâna trecută, când toate ziarele şi toate televiziunile locale prezentau banca respectivă drept o sperietoare a asigurărilor. Tot tărăboiul din cauza avizelor de plată, exact aceeaşi poveste ca şi în cazul meu, doar că eu n-am mers în faţa sediului cu megafonul şi maşina. Rata mea de casco e scadentă la sfârşitul lunii curente. Am stat strâmb, am judecat drept (poţi să râzi de pe acum, Ralu), am intrat pe site-urile diverşilor asiguratori, am mers la sucursale, şi am găsit. Într-o exprimare binemeritată de respectabilii, îmi bag picioarele în asigurările lor.
La sfârşitul lunii mă duc la o altă firmă, cea mai serioasă din domeniu, unde, culmea, poliţa e şi cu 50 de euro mai ieftină, iar ai mei au facut deja şi celelalte RCA-uri. Firma la care renunţasem acum 5-6 ani.
Are românul o vorbă: Faci ce faci, dar tot la noi ajungi:))! Iar în momente de criză, inevitabil te întorci la cei serioşi.
După câteva săptămâni de stres, azi am trăit cu vaga impresie că e weekend... Deşi m-am trezit devreme (la 6.30 eram în picioare, şi îi ascultam pe vecinii de deasupra cum răcneau precum urşii in pădure), n-am ajuns departe, pentru simplul fapt că am lenevit. M-a lenevit vremea, de fapt.
Aseară, eram foarte optimistă, şi credeam că iarna s-a dus de tot, până la anul, mai ales că nu demult am văzut şi ghiocei, în mai multe curţi. Dar nu, de îndată ce-am tras draperiile azi-dimineaţă, am zărit cum fulgi maaari de zăpadă cădeau necontenit din cer, aşezând albul pe străzi mai repede decât aş fi crezut. Peisaj de poveste, văzut de la etaj, nimic de zis, dar odată ieşită din casă, m-am simţit întocmai ca la pescuit. Daca aş fi avut şi cizme de cauciuc, era perfect, dar n-am- sunt la Dobârlău. Curaţatul maşinii a fost o aventură, de fapt, două aventuri, pentru că a trebuit să o curăţ de două ori. Pe la prânz, zăpada era "curaţabilă", dacă o pot numi aşa, dar acum, seara, s-a transformat într-o mocirlă apoasă, întinsă pe tablă, pe care de-abia puteam s-o împing cu enstrumentul ăla de curăţat maşina. Îmi e de real ajutor şi statura mea foarte impunătoare (not!) de 1.60 şi ceva, care îmi permite să ajung pe plafon, cu o întinzătură de băţ şi încă un salt pe-un picior. Curios e faptul că nu e frig, deşi presimt că la noapte, totul se va transforma într-un maaare patinoar, iar ştirile de mâine se vor întrece să prezinte accidente care mai de care mai urâte. Gata cu pseudozăpada. Azi n-am avut niciun scop, ba chiar mi-a lipsit învăţatul. Da, pot spune că devenise deja o rutină a ultimei perioade. Dar a trecut, şi a trecut cu bine. Am trăit prima noastră sesiune, am trăit primele emoţii şi primii tremurici de studenţi, am socializat, ne-am bucurat, am bârfit, am făcut de toate. Aseară am sărbătorit finalul grandios al stresului de examen şi al nopţilor de învăţat. Şi cel mai interesant lucru pe care l-am aflat aseară a fost că nu numai mie mi-a fost greu să mă adaptez în primele luni, ci că şi altora le-a luat mult să schimbe 5 vorbe mai acătării cu cineva, sau şi-au dorit să plece în lumea largă, chiar din primele săptămâni. Concluzie: sfârşitul sesiunii face ca aerul de noapte să pară mai proaspăt, iar somnul de după mai dulce, chiar de se sfârşeşte odată cu răsăritul. Am mai bifat o realizare pe ziua de azi- am reuşit să mănânc, după 3 zile. Şi e chiar important, dacă am ajuns s-o scriu aici. Am mâncat mult şi cu poftă, şi văd că n-am murit. Încă. Îmi făceam planuri optimiste de escapade de weekend prin zăpadă, with my moonboots on, dar cred că vor fi plimbări cu my fishing boots on.
Noi să fim sănătoşi, şi primăvara îndeajuns de încăpăţânată, că imediat ne trezim în martie, cu tot cu soare şi muguri de frunze!
E curios cum, chiar de la vârste fragede, învăţăm să visăm. Învăţăm cum şi ce să ne dorim, pentru noi sau pentru cei pe care îi iubim. Şi, tot la vârsta respectivă, le obţinem, sau nu, prin gângureli, ochi înlăcrimaţi, plânsete sau urlete. Dar atunci a fost atunci, iar visările noastre nu se mai rezumă la prinţese, masinuţe, haine sau pantofiori (deşi tin minte că eu aveam o adevarată obsesie ca pantofii mei să fie cei mai frumoşi, şi să nu aibă nimeni ca mine, bieţii mei părinţi, mă mir cum de m-au suportat până acum!). Pe măsură ce creştem, cresc şi aşteptările noastre de la viaţă, şi implicit aspiraţiile noastre- visele noastre, aşa cum îmi place mie să le numesc. Unii îşi fac planuri de viitor legate de familie (nevastă/bărbat+vreo nşpe copii, ca să fie, la bătrâneţe), iar alţii visează la lucruri măreţe, îndeplinite de-a lungul unei cariere prolifice, într-un domeniu sau altul, lăsând familia mai la o parte, pentru atunci când vor fi suficient de puternici ca să o şi susţină. Nu cred că mai e necesar să o spun, dar eu mă încadrez în cea de-a doua categorie. Nu ştiu exact ce a fost acel ceva care m-a împiedicat încă de mică să îmi doresc să legăn un copil al meu, sau să visez la o nuntă ca-n poveşti. Nu cred că m-a auzit nimeni exprimându-mi astfel de dorinţe, ba chiar au fost oameni care m-au crezut sărită. Probabil că a fost şi meritul părinţilor mei, care n-au fost genul de oameni care se căsătoresc, mai mult din inconştienţă, sau din dorinţa aprigă de a scăpa de sub jugul părintesc, la 20 de ani. Ba chiar au aşteptat până la 30 şi ceva de ani ca să facă pasul. Probabil că atunci au simţit că au ceva de calitate de oferit, reciproc, în primul rând, iar apoi mie. Vorbeam despre mine, şi am ajuns la altele- tipic Oana. După cum spuneam, am crescut într-o familie normală- niciodată nu m-am îndoit de asta. Ba chiar le doresc şi altora măcar 10% din tot ce am primit eu până acum. N-am avut niciodată lipsuri, de absolut niciun fel, şi cred că de-asta mă încăpăţânez să cred că mondiala criză e doar un pretext pentru un dezastru ce era iminent. Spiritul de stabilitate în care am crescut m-a făcut să cred că voi putea, vreodată, şi eu, să îmi creez propria stabilitate, după regulile mele. Spiritul practic al părinţilor mei, m-a făcut să visez la propria-mi afacere- ideal pe care îl am şi acum: o benzinărie, pe lângă multe altele, doar a mea. Şi o voi avea, indiferent de ce s-ar întâmpla. De când am mai crescut şi eu, am început să avem vise comune, proiecte de afaceri comune, şi ambiţii care mai de care mai încăpăţânate. Dar oricât de mare e ambiţia, şi oricât de frumos e structurat visul, sunt momente în care îţi vine să dai cu toate de pământ, şi să pleci în lumea largă. Criza e unul din momentele astea. Chiar de nimeni, sau mai nimeni n-o recunoaşte, afectează toate ramurile vieţii sociale şi economice. Şi ar fi o minciună sfruntată daca aş spune că nu ne-a afectat şi pe noi, răsturnându-ne într-o oarecare masură totul. Dacă la criză se mai adaugă şi nişte debitori de-a dreptul nesimţiţi şi puşi pe furat, e clar că dezastrul câştigă puncte, în detrimentul viselor.
Astăzi, după muuuult muuuult timp, am simţit că ceva începe să mişte. Că suntem cu un pas, mic de tot, mai aproape de cel mai mare vis al nostru. Că există instituţii şi oameni dispuşi să te ajute, asta, bineînţeles, dacă baţi la uşa care trebuie. Din cauza că, vreme de atâţia ani, tatăl meu a fost plecat 8 zile din 7, şi cum nu e defel un om vorbăreţ, puţine au fost oportunităţile noastre de a avea discuţii filosofice, aşa cum îmi place mie să le denumesc. Ei bine, de vreo 2 luni tata e mai mult acasă, şi asta mi se părea un lucru rău, pentru că eram obişnuită să îl vad doar câteva ore pe săptămână. Ieri am avut una dintre discuţiile astea. Pe mine mă sperie obiceiul unora de a-ţi spune să stai jos atunci când vor să îţi vorbească. Asta a făcut şi tata ieri, şi eram sigură că e vorba de ceva extrem de serios. Am dus tratative, iar astăzi s-au luat măsurile necesare pentru a trage remorca cu vise afară din noroi.
De câteva ore, deşi nu vreau să mă precipit, afişez un zâmbet ce poate părea cretin, pe chip, dar nimic şi nimeni nu mă va prost dispune azi.
Nici măcar examenul de mâine, şi faptul că n-am învăţat mai nimic.
Acum vreo zece minute, în timp ce mă chinuiam să reuşesc să înghit ceva din farfuria plină cu mâncare ce tocmai îmi fusese servită, am luat hotărârea ca după ce trece s(tre)siunea sa mă duc să mă caut. La medic, ori să-mi fac analizele. E drept, de vreo 3 luni, trăiesc cel mai mare coşmar pe care îl poate trăi vreun om. De fapt, suntem 6 persoane care trăim acelaşi coşmar, şi numai noi ştim cum şi ce facem ca să mergem mai departe, cu capul sus, şi cu aparenţele de rigoare ca faţadă a tuturor problemelor. În fine, cred că de la asta mi se trag toate. De câteva zile observ că am devenit extrem, dar extrem de împiedicată. Unde mai pui că mi-am pierdut pofta de mâncare. Eu, cea care mânca de câte 10 ori într-o zi. De împiedicată, n-am fost de când mă ştiu, sau am fost, dar în limitele normalului... Adică, hai o dată la un an de zile, mai scap ceva din mână, mai calc pe cineva pe-un picior sau mai ştiu eu ce altă minunăţie, dar de vreo câteva zile, dau în foc cafeaua de dimineaţă, apoi, după ce cu chiu-cu-vai reuşesc s-o şi torn în căni, o cană o mai dau şi pe faţa de masă şi tot aşa. Joi, am avut ceva cu viaţa unei colege- am călcat-o de vreo 2 ori pe picioare. Eu, aia căreia îi place să n-aibă firicel de praf pe suprafaţa încălţămintei. Nu ştiu ce-am mai făcut, cert e că sunt aeriană total. După cum spuneam, de câteva luni trăiesc cu noduri care mă îneacă, în special în gât şi în stomac. Şi nu-s noduri de frică, ci de groază. Mă simt bine doar când văd lume. Nouă, veche, cum o fi, numai să nu fiu singură.
Azi, în loc să stau cuminte şi să învăţ, că şi-aşa am examen mâine dimineaţă, nu dom'le, mă mănâncă tălpile să mă dau pe undeva. La drum întins dacă-i posibil. Prima oprire, la Stupini, cu treburi, apoi oprire cu alimentare de prăjituri şi cafea la Bod. Ies din maşină, aud ceva fâsâind. Dau roată maşinii, mă uit la roţi, îmi zic: Mi se pare. Intru-n curte, toate bune şi frumoase, stăm la taclale, vine Ali şi-mi zice că îmi fâsâie roata, mama ei de roată. Noroc că Hărmanul cu al lui renumit centru de vulcanizări e doar la câţiva kilometri depărtare. E cea de-a doua mea pană. Prima a fost una urâtă de tot- cu ruperea cauciucului pe lângă jantă şi tot setul- incluzându-mă pe mine şi pe mama, care împiedicate cum suntem, a trebuit să apelăm la juma' din populaţia activă a Dobârlăului ca să ne schimbe roata. Rezolv fâsâitura, mama ei de fâsâitură. Revin la Bod, unde iar ne pierdem în taclale. Pe drumul spre Brasov am simţit o poftă aprigă de a asculta o muzică turbată la maxim. Şi cum în general sunt relativ liniştită în privinţa sunetelor şi a muzicii, de data asta a fost cu muzica blană, ca să folosesc un termen care o va face pe Pitz Ralu să râdă în hohote:)) Culmea e că terapia a dat rezultate- am ajuns în Braşov mult mai veselă decât am plecat pe la prânz, cu chef şi nu prea de învăţat, dar destul de optimistă că lucrurile merg înspre bine. Trebuie să meargă înspre bine.
Să aveţi o luni fără ploaie, şi o săptămână reuşită!
Într-una din zilele trecute, când trăiam cea mai stresată perioadă din anul ăsta (deocamdată), fusesem plecată prin oraş, shopping, diverse- deşi se presupune că ar fi trebuit să stau cu burta pe carte. Ei, intru în casă, respir adânc, mă pregătesc spiritual pentru contactul cu ştiinţa, şi nu îmi găsesc locul bine (eu trebuie să am o poziţie când invăţ, altfel nu merge, dom'le), că sună la uşă. Zic ceva nu tocmai frumos în gând şi mă duc să deschid. Mi s-a părut curios că n-a sunat prima dată interfonul, dar m-am gândit că vreun ameţit a lăsat uşa de la intrare deschisă. După cum spun, deschid uşa, şi îmi apare în faţa ochilor o doamnă, cu o şapcă în carouri (gen eu şi tot poporul), o geacă de fâş neagră şi destul de lungă, o geantă de lac (mă dor ochii când văd aşa ceva în toiul zilei) şi o foaie destul de mototolită în mână, pe care am zărit un tabel. Îi tremura vocea, şi îmi zice că îi e ruşine să îmi spună, dar are nevoie să intre în casă (!!!) pentru că am primit (eu) ceva de la cineva din Bucureşti... Că e cadru didactic la Şcoala Populară, poa' să imi dovedească, bla bla bla... Îi spun că nu mă interesează, politicos, dar ea continuă... Mă enervez, îi zic la revedere, şi închid uşa. Ah, am uitat să menţionez că prin spaţiul deschis al uşii, ea tot încerca să pătrundă în casă. Îi mulţumesc cerului că am scăpat de idioată, mă duc în cameră, îmi regăsesc locul, apuc să citesc liniştită 5 rânduri, când iar sună la uşă. Rostesc în gând nişte expresii mai ceva ca intâia oară, ies pe hol, mama deja se îndrepta spre uşă. Aceeaşi individă, cu vocea mai tremurândă, îi spune că îi e ruşine să meargă înapoi la Bucureşti şi să spună că n-am primit ceva. Eu simţeam că o apuc de gât şi o târăsc la Poliţie deja... Îi spune mamei că vine de la Sfatul Popular (mai devreme, cucoană, spuneai că eşti de la Şcoala Populară, iar din câte ştiu eu, instituţia se numeşte Primărie), despre mine că sunt studentă- vedeţi că ştiu? Eu: Ştii pe dracu'! Incearcă să se strecoare în casă. Mama îi spune că n-are timp de prostii, ea îi spune că mai e cineva în Braşov, care a primit acel ceva, cum putem să renunţăm... Mama îi zice, eufemistic, că poate să-şi bage undeva acel ceva, şi îi închide uşa în nas.
Multe ciudăţenii se mai întâmplă la noi în ţară. Îmi aduc aminte, că anul trecut, am ieşit din bloc, şi am întâlnit doi indivizi din aceia cu mape şi hârţoage, care chipurile, colectează bani pentru activităţi caritabile, vorbind ceva de genul: Bravo, bă, hai că am mai fraierit 3 şi-n blocu' ăsta!
Mdea... Să nu uit să menţionez pocăiţii care bat la uşă, ca să îţi ofere ceva de citit... No thanks, foloseşte-le tu, pe post de hârtie igienică!
Sau, mai sunt coloraţii care vând covoare. Ţin minte că, într-o vară, acum vreo 2 ani, eram în curte la Dobârlău... De fapt, mama era în curte, eu eram prin bucătărie, făceam cafea sau ceva de genu'... Mama gradinărea ceva pe la trandafiri, şi când ne dezmeticim noi, un colorată rromă ajunsese până în mijlocul curţii, oferindu-ne covoare (h)originale... Îi spunem că nu dorim; o întrebăm de ce şi-a permis să intre în curte, încercăm s-o scoatem cu frumosul- nu vrea, o ameninţ cu şeful de post, care stă peste drum, şi cumva, cumva, pleacă. Încuiem poarta, şi asta ne-a fost învăţătură de minte.
Cu toţii, cred, avem păţanii din astea. Dar după ce vezi la televizor, în speţă la Stirile de la ora 5, că nişte specimene asemănătoare celor pomenite mai sus, jefuiesc sau chiar omoară, ţi se face pielea de găină instantaneu.
Deşi m-a refuzat categoric atunci când i-am propus să fie guest writer din când în când pe-aici, nu există situaţie confuză din care Ralu să nu mă scoată. În general, ne consultăm în privinţa melodiilor care apar aici, şi nu ne-am dezis nici de astă dată. Citez: îţi dau o melodie, care se potriveşte, dar e preferata mea, deci trebuie să menţionezi că e de la mine!... M-am conformat, here's the song...
Extenuată după 2 examene de coşmar, de care am trecut neaşteptat de bine, în raport cu starea mintală pe care o aveam la momentul susţinerii lor, ajung aseară pe la 21.30 acasă, îmi arunc geanta într-o parte de pat, hainele pe-un scaun (că tot mă laud tot timpul cum că sunt ordonată), şi pentru relaxare, iau o cană de ceai de mentă şi încep turul blogurilor, căci eram restantă. Nu ştiu dacă v-am mai zis că n-am timp nici să mor zilele astea. Dar, acum, până luni sunt cât de cât mai liniştită. RĂUL mare a trecut:D Şi, după cum spuneam, în cadrul turului (de onoare) al blogurilor, ajung pe pagina amiculuiNotopic... Care bineînţeles avea "coaptă" o leapşă pentru mine. Ce-o fi zis, măi, Oana asta nu prea mai scrie, ia să-i dau o motivaţie! Daaar, leapşa e destul de interesantă, pentru că n-are întrebări, ci poze, adică ceea ce-mi place mie mai mult. Se cere să deschizi folderul 4, şi poza 4. Să vedeeeem...
Aaah, nici nu cred că putea să pice mai bine. Culmea, 4 e numărul lunii mele de naştere, iar poza datează din 28 aprilie 2007. Şi pare că a trecut o viaţă de atunci. Este făcută într-un weekend, la Dobârlău, din curtea bunicilor mei adoptivi, si chiar din momentul acela mi s-a părut cel mai frumos apus văzut vreodată. Am mai reuşit anul trecut să surprind câteva, dar niciunul nu s-a ridicat la inalţimea ăstuia. Sper că vă place şi vouă! Leapşa merge mai departe la Ambasadoarea.
P.S. E 7 dimineaţa, m-am trezit pentru că nu mai am somn (ca babele), ascult Romantic, şi privesc răsăritul reflectându-se în ferestrele blocului de vis-a-vis.
După ce azi-noapte am dormit mai bine şi am visat mai frumos decât am făcut-o în ultima vreme, am avut o dimineaţă zâmbicioasă şi relaxată. Nu prea relaxată, pentru că aveam de parcurs un nou un tur de forţă pe tărâmul ştiinţei.
Binedispusă cum eram, pe la 10 juma' -11, înşfac sacul cu resturi menajere, cobor scările, observ saci cu moloz aşezaţi în şir indian la uşa vecinului care mi-a bârâit ziua de ieri. Parcurg agale trotuarul din faţa blocului, ajung la ţarcul de gunoi de la capătul acestuia, de chei nu mai am nevoie, pentru că cercetătorii/cotrobăitorii de etnie rromă au reuşit să omoare şi broasca porţii. Arunc cu dispreţ săculeţul în pubelă şi plec... Zgribulită şi cu gulerul hainei ridicat până pe ochi, şi nu pentru că eram nemachiată, ci din cauza şocului termic suferit odată cu ieşirea afară. Nu, de fapt nu era frig, eu eram cea prea caldă. Parcurg iar trotuarul, introduc cartela vieţii în interfon, urc scările ce duc spre primul etaj. Observ că la primul etaj s-a ars iar blestematul de neon. Aud pe cineva coborând, şi îl văd în capul şirului de scări scuturându-se. Era vecinul bârâitor, profesor pensionar printre altele. Îl salut cu deferenţă, îmi răspunde, şi adaugă: Te cam supăr, zilele astea, cu zgomotul, dar n-am ce face. Eşti în sesiune... Eu(now really?!): Staţi linistit... (prostul nu e prost destul până nu şi semnalizează.) Mă enervez, trec prin întuneric, străbat încă 2 etaje şi ajung în casă.
Ţin să menţionez că vreo oră mai târziu, o aud pe mama încuind maşina. Se intâlneşte în drum spre scară cu domnul vecin bârâitor. Îi spune şi ei the very same s**t. Ea, săraca, aceeaşi replică.
Mă exasperează simţămintele astea civice născute după ce a fost comisă tâmpenia. Eu, una, în întreaga mea existenţă pe verticală, nu ţin minte să fi supărat pe nimeni. Pe nimeni, înafara vecinei isterice, care şi-a vărsat pe mine nervii din cauză că n-are ea bani să se controleze la cap. Nu ascult manele, nu ascult manele la maxim. Nu stau la sedinţă în faţa blocului, răcnind cât mă ţin plămânii, ca să audă tot cartierul cât sunt dă dăşteaptă (fata lu' tata). Nu bubui atunci când merg prin casă, din simpla raţiune că deţin şi folosesc vreo 15 perechi de papuci de casă (e o altă pasiune de-a mea), şi nu pantofii, trocadeii şi bocancii de stradă, aşa cum fac alţii. Nu ţin chefuri cu dansuri ţopăitoare, gen sârba-n căruţă, de zici că vine plafonul pe tine. Nu fac nimic care să deranjeze. O să ziceţi "Da' ce, tu nu renovezi niciodată?" Ba da, renovez, dar orientez acţiunile în aşa fel încât să deranjez numai intervalul orar în care lumea e la serviciu, la şcoală, la plimbare. Adică nu în intervalul de somn 14-16, şi nu când au oamenii examene. V-am mai povestit eu de manelara de la 4, care asculta manele (aceeaşi melodie repetată obsesiv, timp de 2-3 ore), de duduia mobila prin casă, în timpul bacului. Eh, oamenii ăştia care sunt expresia vie a nesimţirii, a proastei-creşteri şi a moldovenismului îmi mănâncă orice urmă de îngăduinţă.
Să aveţi o miercuri frumoasă şi fară ploaie, că asta anunţau adineauri la radio, şi cu vecini pe silent mode!
Nu ştiu ce zi aţi avut voi, dar la mine a fost cireaşa de pe tort. De pe un tort stricat demult, bleah. Anyway, am scăpat de romanul ăla care m-a făcut să tremur de dimineaţă mai repede decât m-aş fi aşteptat. De ieri seară mi-am tot repetat în gând că TREBUIE sa mă adun. Pentru că am devenit un pic poate prea boemă pentru ceea ce sunt eu de fapt. Mă pierd în visări şi cai verzi pe pereţi mai mult decât o făceam odinioară. Iar acum, din motive întemeiate, de câteva zile s-a agravat visarea. N-am mai avut demult fluturi în stomac, si mă tem că mi-i închipui doar. Dar nu, ştiu că sunt acolo. Şi era o stare de care îmi era dor, chiar dacă, uneori, îmi afectează concentrarea. Nu ştiu dacă aţi observat, dar am avut dreptate acum vreo două săptămâni, când am spus că suntem mai aproape de primăvară cu un strop de zăpadă topită. A fost o vreme superbă azi, sau poate doar mie mi-a părut aşa. După ce treci o probă de foc, e normal ca lumea să-ţi pară însorită şi zâmbăreaţă, chiar de nu e. Probabil că în momentele astea ar trebui să învăţ, din nou, şi iar. Dar nu ştiu cum se face- când e omul mai obosit şi mai stresat, atunci se găseşte câte-un vecin binevoitor care să spargă ziduri, să bată cu barosul sau să facă felurite operaţiuni, cu maşinării care mai de care mai zgomotoase. Asta s-a întâmplat şi azi după-amiază, când am vrut şi eu, ca orice om care n-a prea dormit azi-noapte, să se odihnească măcar o oră. Odihneşte-te dacă poţi, Oana! Acum, toate astea s-au soldat cu o durere apăsătoare de ţeastă şi cu un pumn de pastile amare înghiţite. Am rămas în urmă cu toate noutăţile, cu bloggăreala din jur, cu ştirile... Ba nu, mint- azi s-a mai iscat un scandal de proporţii (cum sunt toate scandalurile de altfel, de la crimele de pe 15 Nov şi până la faptul că Ramona Gaboriţa s-a prostituat pentru un concediu în Cocârţ Dubai)- cel în care Nikita, femeia bărbat-bine, e acuzată de proxenetism... Nu ştiu dacă vă daţi seama, dar facem parte dintr-o societate absolut aparte. Sunt convinsă că, de eram născuţi în alt colţ de lume, ne-am fi plictisit de moarte. Urmează alte două zile de haos intelectual şi psihic. În weekend plec undeva, să nu mai văd pe nimeni.
P.S. Azi se împlineşte un an de când am făcut poza asta. Un an de când s-au întors primele brazde de pământ, săpând fundaţia casei. Pare că au trecut câteva zile- eram fericită atunci. Şi era iarnă, frumoasă, albă, şi rece.
Asta e pentru toţi cei care se întrebau dacă mai trăiesc. Well, I've got some pretty bad news for you- I do. Doar netul meu a fost mort zilele astea. Şi creierul meu va intra în curând în stare de colaps. Dreptul roman dăunează chiar şi geniilor în viaţă. Nu mă mai interesează nimic din ce se întamplă, vreau doar să treacă. Nu sunt stresată, pe cât sunt plictisită. Azi ajunsesem să scriu culcată, practic, pe foi. Întotdeauna am fost de acord cu principiul "Ce-i prea mult, e prea mult." Am o stare ruşinoasă. Nu mai există nimeni în jurul meu. Nu am timp să observ nimic. Până şi activitatea mea bloggeristică s-a dus de râpă. În curând va ajunge pe fundul acesteia. Dar, să fim optimişti- peste 2 săptamâni împlinim un an. Un an de aberaţii de suflet. Ieri, după un examen pe cât de uşor pe atât de stresant, mi-am dat seama, din nou, dacă mai era nevoie, că am cele mai dragi bunici din lume. Cea maternă mi-a gătit somon, iar cea adoptivă mi-a trimis o tavă cu placintă cu mere şi încă una cu chec. Când le-am mulţumit mi-au spus "că eşti stresată şi trebuie să mănânci bine". Ok, dar m-am cam îngrăşat în ultima vreme. "Nu-i nimic, puiule." De asta le iubesc eu- pentru că sunt unele din persoanele care mă fac să cred că nici măcar un kilogram în plus nu e o catastrofă. După cum v-aţi dat probabil seama deja, n-am intenţionat să scriu despre nimic concret (nu că aş reuşi vreodată), ci doar să dau un mic semn de viaţă (care e prea scurtă ca să fie tristă). Aşa zic eu. Apropo, e duminică? Eu m-am năucit de tot. Da, e duminică. Mâine am examen, câââh, roman. Tone, la propriu, de materie inutilă. La radio e Norah Jones. Love her... Vă doresc să aveţi o zi de luni mai uşoară decât a mea, să vă bucuraţi de soare şi să vă reuşească toate. P.S. Ah, vă rog ceva: mâine la 11 să vă gandiţi că e cineva absolut disperat, şi care are nevoie să-i tineţi pumnii pentru o secundă. Thanks a lot!
Se ia una bucată cocalar/ gospodar/ automobilist pasionat, îmbrăcat stilat, cu treling şi sapcă întoarsă smechereşte pe chelie. Se adaugă un coteţ, ah, pardon, o maşină recent adusă în ţară, care păstrează pe lângă numerele de înmatriculare provizorii, însemnele statului de origine, la mare rang, pe lunetă. Că doar tre' să vadă lumea ce boss e el cu maşina lui cu tot.
Se scoate una bucată rolă de prosop ieftin de bucătărie, plus una bucată sticlă cu fâs-fâs de soluţie pentru curăţarea geamurilor, de preferinţă cu conţinut ridicat de alcool, pentru că face bine la vopsea- vă rog să observaţi capota.
Nu contează noroiul dă două de'şte dă pă tablă, geamurile tre' să fie lună. Şi omul nostru freacă, şi freacă, şi lustruieşte... La soare te poţi uita, la maşina dânsului ba!
