joi, 30 aprilie 2009

E clar


Ieri seară, stând la o şuetă, am aflat, din sursă sigură, că o cofetărie, oarecare, din Centrul Vechi al Braşovului, a avut duminică, când cu Junii şi toate celelalte ringhişpiluri, încasări de 11000 lei. Adicătelea 110 milioane lei vechi. Patronul nu şi-a lăsat angajatele nici să-şi pudreze nasul (la toaletă), de dimineaţa şi până seara.

Să mai prind pe cineva afirmând că românii sunt în criză, sau că mare parte din ei sunt în şomaj.


Se pare că visul meu cu deschiderea unui candy shop n-a fost întocmai o sugestie neinspirată.

miercuri, 29 aprilie 2009

No sun


Azi, când am plecat în oraş, m-am îmbrăcat cu un rochiţ roşu. Mare prostie am făcut. Soarele a mai ţinut vreo oră, apoi s-a speriat, s-a ascuns în nori, urmând, of course, o ploaie de toată minunăţia.

Curios e faptul că şi anul trecut mi s-a întâmplat să sperii primăvara, şi tot cu haine roşii.

L.E. Fără să ne fi vorbit înainte şi chiar fără să ne fi văzut azi, am aflat că Pesica-mi a fost şi ea îmbrăcată tot în roşu. De azi înainte ne putem intitula gemenele ce alungă soarele.

I ain't missing you

Ieri a fost ziua amintirilor. După ce-am scris aici, aseară m-am apucat, împreună cu Pitz, să depănăm amintiri, mai mult sau mai puţin amuzante.
Cu ocazia asta, zeiţa cu picioare perfecte revine...

marți, 28 aprilie 2009

Amintiri din copilărie


Încă de mică n-am fost o persoană prea prietenoasă. Şi pe an ce-a trecut, şi până acum, treaba asta s-a tot agravat. Să nu zicem ca sunt antisocială, căci nu sunt, să zicem doar că sunt selectivă. Nu mă ataşez de oricine, oricând şi oricum. Şi sunt puţine persoanele, ce nu sunt mama şi tata, care mi-au intrat în suflet, aş putea să le număr pe degete chiar. Nu ţin o teorie a laturii mele sociale, ci am facut introducţiunea asta pentru că de câteva luni mi-am amintit de cel mai bun prieten al meu din copilărie. Nu zic că acum n-aş mai fi copil- la asta chiar n-am să renunţ niciodată; şi nici că l-am uitat cu adevărat vreodată, ci l-am ascuns doar într-un sertăraş de suflet.

Acum m-am apucat sa răsfoiesc un album de poze. Poze vechi, de pe vremea când eram ca fraţii, şi nimic şi nimeni nu ne-ar fi putut despărţi.
Nu mai ţin minte exact anul, ora, minutul, sau circumstanţele, în care viaţa ne-a adus pe acelaşi drum. De fapt, ne-a adus familiile pe acelaşi drum. Eram prieteni cu toţii- eu cu el, mama cu mama lui, tata cu tatăl lui. Avea şi o bunică- îi spuneam Momico (era unguroaică, iar eu chiar nu ştiu cum se scrie) şi era mama mamei lui. Pe vremurile noastre bune, el stătea în Răcădău, în zona cu urşii gunoieri, pentru că ştiu că mereu îl invidiam că îi putea vedea de-aproape.

Nu rare erau ieşirile la iarbă-verde, grătarele (pe vremea aia cred că nu eram aşa de sclifosită ca acum), chefurile părinţilor noştri, în cadrul cărora ne distram destul de bine şi noi, dar cele mai cele momente le petreceam la mare. Da, la mare- pe vremuri mergeam şi eu la marea pe care acum n-o agreez. La mare era lumea noastră, eram răsfăţaţi, mâncam împreună, făceam castele de nisip împreună, cumpărături, şi altele. Îmi amintesc şi râd cu lacrimi uneori, cum într-o noapte, el dormind în aceeaşi cameră cu părinţii lui, ei în pat, el pe un fotoliu, a căzut pe jos, sub fotoliu, iar maică-sa s-a trezit buimacă şi speriată ca i-a dispărut copilul. Poze de la mare nu am cu el, doar cu cămile şi alte tâmpenii- păcat. Pe vremea aia chiar îmi plăcea la mare. Era marea mare, şi eu eram eu.


Majoritatea timpului pe care îl petreceam împreună coloram. Nu eram eu un mare talent la desen, cum nu sunt nici acum, şi nu voi fi vreodată, dar ştiu că pierdeam ore în şir, pierduţi prin mănunchiuri de creioane cororate (aşa pocea el cuvântul), şi hârtii pline de mâzgălituri de copiii prostuţi. Deşi încă am primul meu desen de la şcoală, sau alte opere ale subsemnatei, nu am niciun desen dintre toate zecile sau sutele pe care le-am făcut în acei câţiva ani.


Doi, trei sau poate chiar patru. Pozele pe care le am în album sunt datate pe verso cu data de 2 iunie 1995. Nu-mi amintesc nici detaliul ăsta prea bine, dar presupun că era aniversarea lui. Eu purtam un tricou alb, cu dungi roşii, şi franjuri (ţin minte că era o modă nebună), şi colanţi cu dunguliţe multicolore; el purta tricou alb cu dungi bleumarin, şi blugi 3/4. Intr-o poză dansăm, sub privirile admirative ale părinţilor, iar într-o alta suntem imortalizaţi cororând.

Tatăl lui a devenit la un moment dat asociatul tatălui meu, iar de-aici a început sfârşitul. Prietenie, prietenie, dar afacerea-i afacere. Dar eu nu m-am certat cu el, pur şi simplu s-a pierdut legătura. Tot ce-am mai aflat, acum câţiva ani, era că s-au mutat la casă, în Sânpetru. Mă gândeam zilele trecute, că eram un personaj tare al dracu' încă de mică, de aşa de puţini reuşeau să ajungă la mine. Sau poate ceilalţi, iar eu eram aia bună. Rea da' bună.

Am început să mă bâlbâi, în scris, şi să şterg cuvinte, pentru că sunt o moleşită azi. Mint, le şterg pentru că nu vreau să scriu nimic greşit, nimic urât despre perioada aceea. N-am minţit însă în primele rânduri, atunci când am afirmat ca am fost ca fraţii. Nu cred să mai fi existat, după el, persoana de care să mă ataşez în aşa hal, eu, care nici măcar mâna pe oricine nu o pun.
Eram suflet pentru suflet, şi dacă ne-aţi vedea în pozele alea...

Am vrut să-i păstrez numele pentru final- Tavico. De fapt, Octavian, dar aşa era alintat de toată lumea. Era un pic mai mic decât mine, cu vreun an, doi, dar asta n-avea nicio relevanţă. Era grăsuţ, destul de grăsuţ în comparaţie cu mine, cu părul blond închis şi ondulat, iar ochii-i erau verzi.
După ce a învăţat el să meargă pe bicicletă, ai lui mi-au dat-o mie, dar eu n-am reuşit nici până acum să învăţ. Eu învăţ direct pe motocicletă, că nu degeaba-s Oana.

Acum m-am dat de gol. A aflat acum toată lumea că a existat o persoană pe care am iubit-o ca pe-un sibling, şi de care, de fapt, nu mi-e dor. Nu mi-a fost niciodată dor de el, influenţată fiind, probabil, de alegerea părinţilor noştri de a rupe orice legătură. Dar a rămas curiozitatea- sunt pur şi simplu curioasă să îl văd, să văd dacă a mai rămas ceva din el, cel din copilărie.

Deci, dacă mă citeşti, tu Tavico, sau cineva care te cunoaşte, te rog să faci un efort de memorie, aşa cum am făcut şi eu mai sus, să-ţi aminteşti de toate năzbâtiile noastre, şi să-mi spui un Servus.


Atât.

luni, 27 aprilie 2009

Un fluture şi-o pasăre

Luna trecută promiteam să postez aici tot ceea ce m-a făcut să iubesc muzica, şi să o cânt încă de mică. Intenţionam să le aranjez într-un anume mod, dar presupun că, până la urmă, tot un fel de amestecătură melodioasă va ieşi. Nu mai lungesc vorba- detaliile le aveţi aici.


duminică, 26 aprilie 2009

Intrarea în normal


Cred că sunt deja câteva săptămâni, dacă nu o lună, de când sunt tot în vacanţă. Am început să mă satur eu de mine, şi cu mine. Simt nevoia să-mi reiau activităţile, măcar puţin câte puţin, ca pentru orice (re)început.

Weekend-ul asta m-a dezamăgit, ca şi cele câteva trecute, fiindcă nu m-am putut bronza. Vreau soare. Anul trecut, pe vremea asta, schimbam un strat de piele deja. Odată cu venirea căldurii mă transform în crocodil.
Aş fi în stare să bag soare în punguţe strânse la gură, să-l păstrez până iarna, şi să-i dau drumul pe tavanul camerei, atunci când frigul devine prea aprig pentru gustul meu.
În caz că n-aveţi ferestre care dau înspre munţi, vă anunţ că au fost adevărate previziunile celor de la meteo- a nins, pe Piatra Mare destul de serios, iar pe alte vârfuri din apropiere zăpada părea doar o presărare de zahăr pudră, pe o prăjitură cu blat de cacao.

Tot ce îmi doresc, mie, şi vouă, e ca săptămâna ce-o vom începe de mâine să fie una cu mult, mult, cât mai mult soare, în care să putem îmbrăca tricouri, şi papucei comozi.

sâmbătă, 25 aprilie 2009

Care-i problema?!

Prea ajunsesem eu să mă consider o mare vitează, care nu se teme de mai nimic. Şi prea eram eu curioasă, de când mă ştiu, să văd cum e un cutremur. Nu ştiu cum, dar la fiecare scuturare mai acătării a pământului ce de obicei ne şade paşnic sub picioare, de până acum, n-am fost pe fază- ori dormeam, ori eram la şcoală, ori eram pe drum, cert e că n-am avut şansa. Asta până acum trei ore şi ceva.

Obosită de ieşirea în aer liber şi cu stomăcelul plin de cozonac, mâncat în iarbă, în curtea bunicilor adoptivi, stăteam ca tot omul în pat. Doar eu, mama şi Bubu în casă. Adică trei nevoi. Butonam telecomanda, şi când mi-era perna mai mieroasă şi muşchii mai relaxaţi, simt patul vibrând şi mişcandu-se sub mine, aud unul dintre dulapuri scoţând un zgomoţel, ce pe moment mi s-a părut asurzitor, o pârâitură şi un zăngănit de geamuri dinspre vitrină, iar când privesc spre lampă, o văd bălăngănindu-se. Mintea-mi îngâna: Pân-aici ai plătit biletul!
Mama, care era în picioare, lângă pat, se întoarce cu o privire tâmpă înspre mine, iar eu, cu o voce parcă rostitoare de o mare descoperire îi strig: E cutremur! Ea calmă, eu cu inima bătândă în gât, mă smulg de sub pătură, ne luăm de mână şi ne aşezăm cuminţele sub tocul uşii. Nu se mai mişca nimic, oricum, dar for the sake of the show, am făcut-o şi pe asta.
Mda, mi-am satisfăcut curiozitatea, şi am văzut cum e un cutremur. Mă aşteptam la ceva intens înlăuntrul meu, dar mintea mi s-a blocat în aşa hal încât îmi mai auzeam doar inima şi îmi simţeam mâna strânsă. Mă aşteptam să-mi revăd filmul vieţii, trecand cu viteză prin faţa ochilor, regrete, pasiuni, oameni. Nimic- cred că treburile astea au timp să se întâmple doar în filme.

Eei, partea interesantă de-abia acum urmează. Televiziunile vor avea subiect demn de dezbateri interminabile, azi, mâine şi toată săptămâna viitoare. Ceea ce m-a şocat a fost reacţia directorului Institutului de Fizică a Pământului, sunat fiind din diverse redacţii de ştiri. Bătrânelul, a cărui pregătire profesională nu o pot contesta, din moment ce ocupă o astfel de funcţie, a exclamat, în legatură cu magnitudinea de 5.3 grade pe scara Richter: "Care-i problema?!", frază pe care tot el a motivat-o prin rutina ce i s-a format, graţie profesiei. Poate că el trăieşte astfel de cutremure zilnic, şi d-asta.

Eu, şi nu numai eu, ţin să îl anunţ, că există case în stadiu de prăbuşire lentă, cărora le e de-ajuns un suflu de vânt mai puternic, pentru a cădea de pe picioare. Că există oameni slabi de inimă, aşa cum, ruşinată, recunosc şi eu că am fost astăzi. Că sunt oameni îndeajuns de prost instruiţi încât să apeleze 112 ca să întrebe ce s-a întamplat de fapt. Că există o centrală pe la Cernavodă, şi un sistem aşa-zis automat de dezactivare a acesteia, dar pentru a cărui funcţionalitate nimeni nu şi-a arătat interesul.

All in all, tot show-ul domnului de la Institut ne-a arătat gradul de profesionalism, respect şi responsabilitate, cu care este tratată ştiinţa, prostimea, dar şi pericolul, pe aste plaiuri.

vineri, 24 aprilie 2009

La spitalul verde, de pe deal.

Azi, în sanctuarul meu pentru machiaj, deranjată fiind de sunatul isteric al telefonului, pe ritm turbat de Madonna, am concluzionat: să-mi ziceţi mie "Pisi", dacă până la sfârşitul anului n-o să am parte nu de una, ci de trei cazări gratis la nebuni. Şi nu glumesc deloc, ba chiar am început să mă tem.

Gândiţi-vă cum ar fi, la voi, dacă de vreo jumătate de an încoace aţi sta doar cu noduri în gât, cu placa crizei permanent cântându-vă în timpane, cu oameni ţipând mai mereu, pe care trebuie să încercaţi să îi calmaţi. Doar aşa, pentru că, întâmplător, viaţa a făcut în aşa fel încât să-i şi iubiţi. Închipuiţi-vă o zbatere zilnică, obositoare, în care doar somnul mai constituie linişte, şi care, pe moment pare fără niciun sens, oricât de mic. Adăugaţi personaje care în loc de o încurajare, fie ea şi de curtoazie, vă spun că vă implicaţi prea mult- mai pe scurt, că ar trebui să deveniţi mai insensibili, mai... nesimţiţi. Presăraţi toate astea cu oameni care nu ştiu nici să citească, sau să facă deosebirea între Ploieşti şi Braşov, ca unul dintre cei de care am avut norocul să dau azi.

Vreţi mai multe? Nu mai adaug nimic, altfel, s-ar putea ca toţi cei ce mă citesc să mă creadă deja nebună.
Tot de vreo jumătate de an, încerc să mă consolez uitându-mă în jur, la cei ce sunt mai amărâţi decât mine. Care n-au sănătate, mâncare sau acoperiş deasupra capului.
Şi, cum ar zice mama, ajung la concluzia că îmi cer osândă la Dumnezeu.

miercuri, 22 aprilie 2009

A trecut şi asta


S-a zis şi cu Paştele 2009. Vorba colegului de blogosferă, Notopic, acum lumea începe deja să se întrebe "când pică Paştele în 2010".

Adevărul e că suntem o naţie tare urâtă. Mai ales de sărbători. Ne place îmbulzeala, cât mai mare şi cât mai mirositoare a transpiraţie cu putinţă; grătarele încinse pe la colţul blocului; arsul lumânărilor de Înviere, chit că mergem acolo doar pentru că aşa se cade, şi nu pentru că aşa simţim; pentru că terminăm proviziile de enşpe mii de kilograme de cărnuri, prăjituri şi ouă în doar O zi, aşteptând cu nerăbdare redeschiderea hyper-market-urilor, ocazie perfectă şi pentru televiziunile de înaltă clasă de la noi să facă cele mai cretine reportaje.
Ne mândrim că ajungem la Urgenţe "graţie" consumului nesimţit de necontrolat de preparate din carne de miel, sau mai bine de porc, pentru că are nivelul de colesterol mai ridicat, aşa cum tot nouă ne place. Unul din sloganurile românului: Cu cât mai multă grăsime în farfurie, cu atât mai bine! (...cu atât mai mare tensiunea arterială, şi riscul de diabet)
De vreo 2 ani încoace, de când ne-am ajuns şi noi, ca membri UE, ne place să cumpărăm ouă gata vopsite, după părerea mea, în cele mai de şatră ţigănească culori, toate amestecate în ceva absolut deranjant pentru ochi. Sau poate atunci când le cumpără, românul atât de cool, poartă ochelari de soare.
Ne place să ne apucăm de găurit pereţi şi ascultat manele şi muzică de nuntă la maxim chiar în zi de sărbătoare. Când poate alţii vor să-şi întindă mădularele obosite în pat, în presupusa linişte a Paştelui.
Ne place să facem mizerie. Să aruncăm cât mai mult, şi dacă e posibil să o facem pe lângă locurile civilizate. Mă uit cu scarbă, în fiecare zi, la nefericiţii care îşi petrec timpul în parcul ăla nenorocit de sub fereastra mea. Le place pur şi simplu să stea în mizeria facută de alţii. Se complac, şi îşi obligă şi progeniturile să stea în prezenţa unor alcoolişti, ţigani gunoieri sau boschetari. Luni, în a doua zi de Paşte, când încă era Paşte, în parc au fost 40 de ţigani urlători, mâncători de seminţe, şi bagători de organe de reproducere. I-am numărat, doar aşa, ca să văd unde ajunge nesimţirea lor (care, de altfel, nu e de condamnat, pentru că de unde nu e, n-ai ce cere), şi nepăsarea naţiei noastre.

La noi, orice sărbătoare nu mai e demult ocazia probării zicalei conform căreia minunile ţin doar trei zile, ci ocazia perfectă de a ne etala proasta creştere, şi mai proasta concepţie despre cum ar trebui să ne purtăm unii cu alţii, dar şi cu noi înşine.

Concluziile sunt triste. Pe sărbătoare ce trece, tot mai triste, iar gustul ce rămâne nu e deloc unul de cozonac şi pască.

sâmbătă, 18 aprilie 2009

De Paşte


Am observat încă de ieri, pe diverse bloguri, că lumea a urat deja cititorilor "Paşte Fericit". Eu sunt mereu cu un pas înainte, sau înapoi de restul lumii, aşa că am preferat să amân toată tevatura de Paşte pentru azi.

Vă recomand să nu ieşiţi pe stradă. Nu azi, dacă vreţi să petreceţi Paştele fără nervi şi zâmbitori. Am ieşit eu ieri, un pic mai mult, şi tot ce pot spune e HAOS... Se citeşte pe feţele oamenilor ce merg pe stradă, în pas alergător, către alimentara de cartier, de frică să nu vină cumva Iepuraşul cu foametea pe post de cadou. În trafic, în oraş, sau în afara lui, nu mai încape discuţie- nimeni n-are răbdare, cu toţii se înghesuie în parcări, se claxonează, se, se, se...!
Să aveţi grijă cu mâncarea- ouă, cozonaci, drob, sarmale, prăjiturele. Ştiu că sunt cu toatele foooarte bune, dar încercaţi să nu ajungeţi o povară în spinarea bieţilor medici de la Urgenţă.
Rostiţi la miezul nopţii "Hristos a Înviat!" şi ciocniţi un ou roşu.
Bucuraţi-vă de soarele ce presimt că va încununa următoarele trei zile de sărbătoare, de miresmele tuturor pomişorilor ce-au înflorit, şi încercaţi să le faceţi celor din jurul vostru sărbătoarea mai frumoasă.

Va doresc să aveţi un Paşte binecuvântat, cu lumină în suflete, şi un Iepuraş darnic, care să vă dăruiască tot ce visaţi!

miercuri, 15 aprilie 2009

Miam, miam!


M-am trezit mult mai târziu decât obişnuiesc, dar cu un zâmbet larg pe mutriţă.
Am visat că mi-am deschis o super cofetărie,
candy shop, sau cum vreţi voi să o mai numiţi. Arăta superb, tot mobilierul în combinaţia alb-argintiu-roşu, pereţi alb-perlat... Ah, iar cu dish washing-ul se ocupa Pamela Anderson (de unde şi până unde, habar n-am). Ca o şefă ce eram, am fost servită de asociatul meu cu o prăjiturică cu cremă de lapte, ce aducea întrucâtva cu cea de la Kinder, doar că era muuult mai bună. Bineînţeles că de-a dreapta mea şedea Pesica, şi ea mare devoratoare de bunătăţuri cu multă cremă şi gust fin.

Dream over.

sâmbătă, 11 aprilie 2009

Lecţie de relaxare

Mă trezesc de dimineaţă devreme, ca să ajung departe. Adică acasă.

Bucurie mare. Au înflorit narcisele din grădină. Săptămâna trecută erau doar 19 boboci. Da, i-am şi numărat.

Mă aşez pe-o băncuţă şi admir una dintre cele trei sălcii plantate de mama săptămâna trecută. Mugurii de-un verde crud au explodat deja, semn că s-au prins.

Toooopoooraşi! De când mă ştiu iubesc floricelele astea, iar anul ăsta parcă sunt mai multe decât am văzut vreodată.
Cu tata pe domenii. Admiraţi-ne doar pe noi, nu şi pe hainele noastre.

Prima şi singura floarea-Paştelui văzută anul ăsta. Mi-a fost milă să o rup. Săptămâna viitoare promit să mai caut.

La întoarcere, oprire obligatorie la izvor, pentru apă rece şi proaspătă de munte.

vineri, 10 aprilie 2009

Mmm...

Dacă nu vă e prea lene să vă ridicaţi din pat, din fotoliu, sau din orice loc în care vă aflaţi, deschideţi o fereastră, şi adulmecaţi aerul de noapte, curăţat pe deplin de ploaia de mai devreme. Inspiraţi adânc, şi daţi play la ceea ce urmează.

marți, 7 aprilie 2009

luni, 6 aprilie 2009

The 20th April the 6th

Am scris titlul în engleză nu pentru că dă mai bine, ci pentru că în română ar suna ciudat şi întortocheat.

Îmi ating mâinile- am manichiură proaspătă, făcută în două reprize; faţa- nu îmi arată vârsta, iar de-aseară nu mi-a apărut niciun rid. Am doar nasul un pic prăjit de la baia de soare de sâmbătă, atât. În rest, sunt întreagă şi voioasă, mai ceva ca la 19 ani. La fel cum mi-a spus şi un văr de-al meu de departe, viaţa e frumoasă la 20 de ani- eu de ce m-aş încăpăţâna să n-o văd la fel?

Ca în fiecare an, primele urări, la miezul nopţii, le-am primit de la Pesica şi de la Pitz Ralu. Lor le mulţumesc că nu mă lasă niciodată să mă deprim. Ba dimpotrivă, mă ajută să fac dintr-o tragedie existenţială, un mare haz general, mai întotdeauna. Azi de dimineaţă, primul care m-a sunat, din dulcele târg al Ieşilor, a fost tata. Apoi a fost mama, şi obişnuita pleiadă de oameni care nu mă uită şi nu mă dezamăgesc în niciun an.

Am ales să-mi petrec ziua de naştere într-un mod cât mai normal cu putinţă. Preţ de câteva ore am stat alături de o mică parte din oamenii ce mi-au fost alături cu ocazia ultimelor aniversări. În acelaşi loc din care le-am şi savurat. Am intrat pe aceeaşi uşă ce odată deschisă îţi imbibă nările cu mirosul de igrasie al unei clădiri vechi; am păşit pe coridoarele străbătute de mii si mii de ori, şi am deschis uşa pe care am deschis-o vreme de 4 ani, 5 zile pe săptămână (asta doar cand nu chiuleam câte-o zi întreagă!). Curios, dar de ziua mea, am ales să deschid o rană. O rană veche de un an. Şi pe care n-o credeam deloc complet vindecată, dar acum mi-am întărit convingerea că acea cojiţă de la suprafaţă se rupe la cea mai mică atingere. Nu, de ziua mea n-am voie să plâng. De fapt, n-am voie să plâng niciodată.

În momentul în care încep fraza asta mai sunt doar 5 minute din ziua de 6 Aprilie a acestui an. Şi vă mulţumesc, vouă, tuturor celor ce-aţi făcut-o mai frumoasă şi mai uşor de îndurat şi de astă dată!

duminică, 5 aprilie 2009

Inevitabil

În mai puţin de o oră se va fi terminat cu vârsta mea de 19 ani. Nu îmi amintesc cum trebuie să mă fi simţit acum 10 ani, atunci când vârsta-mi a trecut de la cifre înspre numere, adică în pragul a 10 ani, dar acum sunt destul de mare încât să îmi întipăresc senzaţia bine în minte, şi să n-o uit cât voi trăi.
Cu totii ştiţi că urăsc Revelionul. Şi acum am şansa să mă explic: adevăraţii ani din viaţă trec cu ocazia aniversării noastre. Anul Nou e aniversarea planetei, a omenirii, a timpului în sine, dacă vreţi, dar nu a noastră.

Mă apucasem de scris cu o hotărâre cum rar mi-a fost dată în ultima vreme. Dar acum, încercând să-mi pun ordine printre atâtea şi atâtea idei, care mai de care mai năstruşnice, mă pierd în fraze. Dar nu-i bai, căci cei ce mă înţeleg, îmi vor înţelege şi îmbârligăturile astea.

Weekendul ăsta am încercat să mă comport cât mai normal, deşi ştiam că îmi va fi aproape imposibil să nu mă gândesc obsesiv la ziua de luni, şi la cât de mult mă va roade. Pot considera vremea de-afară ca fiind unul dintre cele mai frumoase cadouri, pentru că m-a ajutat şi ea, cu soarele-i, să uit de ceea ce mă aşteaptă. Mi-am (re)găsit preocupările de timp frumos- grădinărit, plimbat, bronzat şi răsfăţat.

Astăzi, încă de dimineaţă m-am simţit ca şi cum ar fi lipsit ceva. Dar ce anume, nu ştiam exact. Ies la shopping, cumpăr ziarul, văd data- stupoare. Nimeni, dar absolut nimeni, deşi am început să primesc urări încă de vineri, nu mi-a spus astăzi La Mulţi Ani. Cu ce ocazie să-mi spună astăzi, vă întrebaţi... Ia luaţi voi în mânuţă un calendar creştin-ortodox, şi citiţi în dreptul zilei de azi. Ce scrie? Nu cumva Sf. Mucenic Claudie? Ei, acum, dupa ce v-aţi convins, şi aţi aflat (cei ce nu ştiaţi deja) că mă cheamă şi Claudia, puteţi să îmi spuneţi incă un La Mulţi Ani. Doar să nu îmi spuneţi vreodată şi Claudia. Atât vă cer.

Un mic bilanţ a ceea ce a însemnat cel de-al nouăsprezecelea an din viaţa mea- cam asta a vrut să însemne postul acesta. Pff, nu ştiu dacă mai e nevoie de vreo introducere- oricum, concluziile sunt esenţialul:
Am învăţat că nu pot fi mereu prinţesă, şi că nu pot trăi, precum păpuşile, într-o cutie prin al cărei capac transparent să privesc nepăsătoare lumea.
M-am convins, deşi nu mai era nevoie, că gura lumii multe neadevăruri grăieşte.
Am tras o gură mare de aer în piept şi am râs atunci când ar fi trebuit să plâng.
Am învăţat şi le-am arătat şi altora că roata se întoarce, cândva.
M-am enervat, cât nu am făcut-o în toată viaţa mea de până acum, în mare parte pentru prostiile făcute de alţii.
Am început să învăţ lucruri noi, al căror gust l-am prins încetul cu încetul.
Am cunoscut oameni noi.
Am pierdut oameni dragi. Şi nu numai oameni.
Am invatat să fiu mai recunoscătoare pentru tot ceea ce mi-a fost dat.
Am observat că nu sunt atât de mofturoasă precum mă credeam.
Mi-am schimbat coafura. (care necesită un update, oricum)
Am evitat şi mai mult fumul de ţigară.

Ar mai fi multe de înşiruit, dar acum număr minutele şi mă pregătesc sufleteşte pentru mâine.
Să aveţi o săptămână grozavă, însorită, în care totul să vă iasă conform planificărilor!

vineri, 3 aprilie 2009

Cu ce m-am ocupat


Din câte se poate observa, în mod destul de greşit, astă seară nu m-am ocupat cu patiseria. Nu cred că v-aţi fi dorit vreodată aşa ceva. Eu doar am asistat-o pe mama şi am ornat fursecii cu stafide.
Dacă tot vine ziua mea, m-am gândit în primul şi în primul rând la Pesica mea, care moare de nerăbdare, de pe sfârşitul liceului, să mai guste din bunătăţurile astea. Ei, acum, dacă tu aduci ceaiul, verde, sau de hibiscus, sau cum vrei tu, eu aduc fursecii!

Vinerea de dimineaţă

Pentru că tot nu fac nimic util şi nici la şcoală n-am mers, din lenea de a mă ridica din pat la o oră atât de propice pentru copt somnul, m-am gândit să pun şi aici o melodie de care m-am îndrăgostit instantaneu, auzind-o azi, de dimineaţă, când am făcut ochişori.


Bucuraţi-vă de soare!

joi, 2 aprilie 2009

Doar 4

Să nu vă mire dacă în zilele următoare nu prea mai dau semne de viaţă. Nu că aş fi dat prea multe în ultima vreme, dar...
Mă deprimă din ce în ce mai mult gândul celor 20 de ani, şi faptul că mai sunt doar 4 zile care mă mai despart de această mirifică varstă. E curios, dar aşa fac în fiecare an- nici măcar nu ştiu cum va fi după, dar mă plâng. Deci să nu vă miraţi nici dacă mă veţi vedea plângând cu lacrimi de crocodil, şi nici dacă mă voi pierde în contemplaţii după cai verzi pe pereţi.
Gata cu auto-deplângerea, că nu-mi stă-n fire.

În schimb, vremea de-afară îmi dă o stare nespus de bună. E drept că nu prea mai am chef de nimic, ci doar de captat raze de soare şi promenat prin aer liber. Nu e nimic mai frumos decât să observi cum se desprimăvărează totul- de la copăcei şi grădinile caselor, până la vestimentaţii şi oameni. Nu îi înţeleg pe cei care n-au renunţat încă la paltoanele lungi până-n pământ şi la cizmele mohorât de îmblănite pentru o vreme atât de simpatică. Nu-i păcat de vânticelul cald de primăvară, să nu-l simţi bătându-ţi măcar un petic cât de mic de piele? E frumoasă trecerea de la culorile aspre şi terne, de iarnă, la cele pastelate şi luminoase, de primăvară. Am zis pastelate şi luminoase, şi nu albe. Am ţinut să precizez asta, pentru că nu de puţine ori mi-a fost dat să vad în ultimele zile, specimene feminine îmbrăcate cu pantaloni de vară, de un alb strălucitor precum dantura de porţelan, înghesuiţi, cu orice preţ, în cizme negre, groase, de iarnă, şi asortaţi cu bluziţe cu buricul la vedere. Iar încep cu cronicile de modă, şi nu-i a bine deloc.

Nu mă mai lungesc cu vorba prea mult, pentru că sunt în picioare de la 6 juma' dimineaţa, şi nu e chiar o plăcere să îmi simt ochii închizându-se de la sine.
De mâine după-amiază e weekend!