Simplu, Oana

Mereu o fascinase cicatricea de pe mâna lui. Era în disonanță cu omul care era, cu comportamentul și educația lui. Părea un semn dobândit în joacă de copii, dar nu- îi povestise ca i se trage de la o sesiune, ratată se pare, de patinaj pe gheață. Ei îi plăcea contrastul pe care cicatricea îl facea pe pielea lui bronzată, de undeva de pe antebraț și până în dreptul degetului mare, iar acum, după atâta timp, se întreba pe care dintre mâini o avea.  Îi cunoștea parfumul, finețea pielii, mersul, părul, forma degetelor- i se păruse dintotdeauna că are mâini de statuie, cu degete frumoase, parca șlefuite în marmură... însă acum, i se părea complicat să își amintească mâna care găzduia cicatricea... La Cathédrale, de Auguste Rodin În acea dimineață, se trezi cu mâna lui sub cap. Își mută privirea...aceea era mâna, i-a mângâiat încet cicatricea, era la fel de fascinantă- pielea îi căpătase un bronz subtil, de vară timpurie... Atingându-i umerii, privindu-i buzele și sărutându-i pielea, se într

Luni de zile folosești tot felul de trucuri ca să uiți, deși nu e vorba de uitatul propriu-zis, ci de a închide, sub cheie, într-un sertar al ființei tale, tot soiul de momente, trăiri, senzații... ori gusturi, parfumuri, atingeri.  Te chinui să adormi fără pielea catifelată care te învelea seară de seară.  Pleci unde vezi cu ochii ca sa ștergi, oarecum selectiv, toate astea. Ți se spune sa nu speri. Încerci să dai delete buzelor lui de pe buzele tale, de pe gâtul și umerii tăi.  Nu privești la poze făcute în locuri odinioară vizitate împreună, e prea dureros. Înoți, sub apă nu îți vine aproape deloc în minte- e mai important să nu te îneci decât să faci față întregului morman de amintiri care uneori vine rostogol spre tine. Trec zile, trec luni, trec ani. Uneori auzi câte o melodie și îți pare rău că nu ai scris-o tu, atât de bine îți redă starea. Brusc, parfumul revine. Amintirile parcă prind viață din poze, prietenii cu care stați la cafea sunt aceiași din vremurile bune. Pielea îi