duminică, 30 august 2009

Fine de august, în poze



Pentru că odată şi-odată tot va veni răcoarea toamnei, m-am gândit că ar fi bine să-i mai ofer lui Monsieur Bubu încă vreo două-trei săptămâni de sejur în libertatea patriei sale mume. Ain't I generous?


Da, ştiu, frumoase culori. Şi nu doar atât- ochiul-boului sunt şi dovada vremii înaintate, căci ele obişnuiesc să înflorească mult mai târziu. Dar nu-i chiar aşa de rău- încă mai am în grădină dalii, trandafiri şi gladiole în plin proces de înflorire. Pentru a nu ştiu câta oară pe anul ăsta. Mulţumesc că-mi umpleţi camera cu vaze:)


Consătenii mei sunt nişte scumpi. Tocmai ce mi-au postat din nou, în faţa casei, alte căpiţe de fân. De parc-ar ştii ce mult le iubesc:D.


Să vă fac cunoştinţă cu... noul Tomi. Minimotanul care se "adapă" direct din găleţoiul ăla de 30 de ori mai mare decât el:))


Ştiţi ce mi-a zis? Că n-ar da iarba pentru niciun covor, oricât de pufos, la îndemână pentru scărpinat, şi bun de jupuit cu dinţii ar fi. Plus că e şi comestibilă:)


Nu ştiu dacă v-am zis, dar de când îl am aici pe Luca, am jucat mai mult fotbal decât am jucat în toată viaţa mea de până acum. De fapt, până la el, n-am jucat deloc, fiindcă mi-e frică de mingi.


Cum văd daliile un apus de soare...


Oana a muncit mult ieri. În poze nu se vede, dar oasele ei o simt şi se resimt din plin. Mâine, dacă tot e luni, sper să-mi recapăt forma.




vineri, 28 august 2009

Vineri, august

"Ultimul weekend din vara asta"- fraza mi-a picat exact ca un ciocan în moalele capului.

În general îmi place să contrazic. Tocmai de-asta aş vrea să zic că vara nu-i pe sfârşite, că urmează încă 3 luni cu soare mult şi raze fierbinţi, aşternute pe piele, că pot să mai îngurgitez încă 20 de kilograme de îngheţată, fără să mă gândesc la amigdale.
Aş vrea să cred că ploile vor fi în continuare scurte, calde şi "cu găleata", şi nu lungi cât o săptămână de post, anoste şi gri. Aş vrea să calc prin roua groasă a ierbii, şi să n-o las niciodată să se transforme-n brumă rece.
Mi-ar plăcea să port rochiţe şi sandale mereu... să simt hainele vaporoase cum se lasă umflate de vântul cald şi sufocant de seară.
Aş vrea să muşc mereu dintr-o felie de pepene rece şi făr' de sâmburi, şi să am mereu lângă mine o farfurie plină ochi cu struguri şi piersici.
N-aş lăsa nici praful verii să plece, înecat de ploile toamnei, chit că-mi murdăreşte tot- de la ferestre şi maşină, până la încălţări.
Aş vrea să mă trezesc în fiecare dimineaţă după ora 9 şi să-mi pară rău că n-am văzut răsăritul roşiatic, răsfrânt în geamurile blocurilor din jur.
Să-mi beau cafeaua, tolănită într-unul din fotoliile din nuiele scârţâitoare, îmbrăcată doar într-o pijămăluţă din mătase, fără a simţi nicio pală de frig pe piele.
Îmi place să-l văd pe Bubu tolănit într-un colţ răcoros de gresie, cu blaniţa-i de pe burtă încreţită, mai mult decât îmi place iarna să-l văd şezând ghemuit pe calorifer.
Să privesc încă 100 de apusuri ce-ascund Soarele după Tâmpa, şi pictează ceru-n mov şi roz, şi să nu-l las niciodată să mai plece de pe cer.
Îmi place greierele care de vreo 3 seri îmi cântă ore-n şir, din miez de noapte, şi până-nspre zori.
Vreau să-mi las noapte de noapte fereastra întredeschisă, să las mirosul nopţii în cameră, în aşternuturi, şi-n păr.

Tu ce faci în weekend-ul ăsta?




marți, 25 august 2009

Când unii vorbesc doar ca să nu tacă

Cu ochii doar pe jumătate deschişi, cana de cafea-ntr-o mână şi lene în tot corpul...
Acum vreun sfert de oră mă aflam în preajma radioului, setat pe un post... cel mai comercial şi cel mai "de succes" după spusele celor care dau din gură pe-acolo. Discutabilă chestiunea, dar nu mă pasionează deloc.

Şiii, în emisiunea de dimineaţă, cu cei doi viteji la microfon, iată că o tipă mormăie nişte ştiri. Printre care se număra şi grozava performanţă a unui student din Bucureşti de a scrie cea mai lungă poezie din lume, alcătuită din fragmente de "cugetări" de pe Twitter, care rimează. Totul ok până aici.
Daaar, celor doi destepţi şi viteji din studioul de emisie le vine să zică ceva ce credeau ei că va impresiona prin prezenţă de spirit, şi mai ales, prin nemarginita inteligenţă: "Hă, hă, hă... parcă cea mai lungă poezie era scrisă tot de un român, hă, hă, hă... Parcă Mihai Eminescu, daaa, bă, Eminescu, hă, hă, hă! Celălalt deştept: Hă, hă, hă, aşa-i că şi el tot pe Twitter a scris-o? Aşa-i, hă, hă?! Da, normal că pe Twitter, hă, hă!

Eu nu mai zic nimic, pentru că am rămas mută.
Dacă vă interesează o paralelă între cele două capodopere, cea mai lungă poezie actuală este aici.
Pentru "Luceafărul" lui Eminescu nu mai pun link, că şi-aşa nu se merită (în mintea bolnavă a unora).

Să aveţi o zi frumoasă şi cu soare, dragilor!


luni, 24 august 2009

To be or not to be me - part 3

Săptămâna trecută, vineri seară, cred, eram cu maman în oraş. Ne promenam, sau nici nu mai ştiu exact ce făceam, când zărim pe trotuarul opus două dame. Pe care le cunoşteam, of course.
Una dintre ele o cunoştinţă a unei alte cunoştinţe a unei prietene de-ale lui maman. Aţi înţeles sper:D. Cealaltă- naşa, sau ceva de genul, a celei dintâi. Cunoştinţa asta complicată ne vede şi ea, ne salută, îi răspundem, o lasă pe cealaltă (pe care până să ne fi zărit o ţinea de braţ) baltă pe trotuar, traversează şi se îndreaptă către noi. Îmi zic în minte că i-o fi fost dor de noi, pentru că ştiam că e plecată prin ţările calde (eh, acum nu vă îmbulziţi gândindu-vă la palmieri jamaicani, ci rezumaţi-vă la Spania, Italia, din astea mai modestuţe). Ne pupă (vă daţi seama ce plăcere mi-a făcut, având în vedere că pot număra pe degete persoanele de care nu mi-e silă să le pup!) şi începe:
Ce maaaare ai crescut, ce domnişoară te-ai făcut, ce frumoasă eşti, ce bluză ai, ce picioare, ce, ce, ce!!! Eu: (nu credeam că pot fi şi altceva înafară de domnişoară, de crescut n-am mai crescut din clasa a 8a, frumoasă- oi fi, dar deloc ruptă din Rai, bluza- de obicei am gusturi vestimentare:D, picioarele- cam scurte, da' nu-i problemă, fiindcă mă înţeleg bine cu tocurile...) Ah, mulţumesc, vedeţi să nu mă deochiaţi! (şi nu i-am zis deloc aiurea-n tramvai faza cu deochiatul, pentru că am păţit-o de câteva ori urât de tot, şi nu-i doresc nimănui să îi fie rău aşa cum mi-a fost mie, deşi n-am crezut că astfel de chestii băbeşti pot constitui mai mult decât nişte superstiţii nefondate).
Continuă să se mire de mine, turrruieşte încontinuu, o întreabă pe maman cum merg treburile, se plânge că vezi Doamne, la ce sacrificii este supusă ea în Italia/Spania/Tobago/ sau unde-o fi. Când să zic hop c-am scăpat, iată că-mi trânteşte una şi mai şi: Când te măriţi? Eu: (căscând ochii cât cepele- păcat că n-a fost o cameră video ca să-mi filmeze reacţia) Nu mă mărit(nici acum şi nici altădată). Păi de ce nu te măriţi? Te supraveghează maică-ta, te ţine din scurt prea bine, şi d-asta? Eu: (am cea mai tare mamă de pe planetă, şi te bat dacă mai scoţi şi alte inepţii legate de ea pe gura aia mare şi care nu mai tace odată!!!) N-am avut în viaţa mea nicio restricţie, fie ea cât de mică, venită din partea părinţilor. Şi-n plus, am doar 20 de ani (wtf!)... plus că acord mai multă atenţie construirii unei vieţi, nu sunt o fană a funiilor legate de gât, şi nici a... n-am mai continuat, nervoasă din cauza faptului că mai lipsea doar un pic ca viaţa-mi să fie supusă dezbaterii în mijlocul trotuarului.

Am crezut că i-am închis gura. Da' de unde! A început să ne povestească despre fi-su, că are 24 de ani, şi că l-a întrebat de ce nu se însoară, el i-a zis că doar pe la 30, că acum e naşpa pentru că lucrează la patron, bla, bla. Nu mult îmi mai lipsea ca să-i zic că pe fi-su îl văd doar cu ţânce minore, de 15-16 ani, frecând menta la rece cât sunt ziulica şi noaptea de lungi, so why does she complain?!
Ne-am despărţit, nu înainte ca madama să-mi mai arunce încă vreo enşpe complimente şi douăj' de mirări şi exclamaţii... Tocmai treceam pe lângă o biserică, că aşa aş fi zis vreo două în urma ei...

În rest, toate bune şi frumoase. Peste weekend-ul ce-a trecut tot n-am reuşit să găsesc unu' care să mă suporte într-atât încât să mă mărit.
Mai în glumă, mai în serios, sâmbătă şi duminică am fost de meserie musafir. Adică ceea ce urăsc eu cel mai mult să am în preajma-mi.
Azi, luni, penultima din augustul acesta, am fost practic trasă de picioare încă de dimineaţă, pentru că trebuia să plec. Am continuat prin a adresa vreo 3 înjurături, chiar de la prima oră, (co)participanţilor la trafic, a bea o cafea, plimba, merge la couturi
ère, lâncezi şi citi.

Nu promit nici că fac nunta până diseară.


vineri, 21 august 2009

Să fie sfârşit de vară?


Macii din grădina bunicului au deja cochilii, din care se aud granulele minuscule şi agitate, ce vor deveni umplutura celor mai gustoşi cozonaci...


joi, 20 august 2009

Ofertă de nerefuzat

Zilele trecute... alaltăieri, ca să fiu mai precisă... stăteam la o giga-coadă la casa unui supermarket- ştiţi voi, d-ăla cu 3 case deschise (din vreo 20) şi 1000 de cumpărători în incinta magazinului + restul personalului sprijinind rafturi, coşuri şi pereţi. De-asta îmi plac mie cash&carry-urile, am mai spus-o ştiu- pentru că e linişte, personalul e relativ eficient, în comparaţie cu paria de mai sus, plus că nu rişti să îţi fie smulse hainele de pe tine de către tătarii ieşiţi la cumpărături cu toată înverşunarea din lume, de-ai zice că s-a anunţat foamete.

După cum spuneam, stăteam la coadă şi, în lipsă de altceva, admiram ambalajele multicolore ale chewing gum-urilor, bombonelelor şi ale altor nimicuri ce se găsesc în zona caselor.
Şi, cum divinitatea simţea că mă plictisesc, iată că-mi sună telefonul. Waaatch the sunriiiseee- o puberă obeză din faţa mea se întoarce înspre mine şi parcă mă implora să-l mai las să sune, doar, doar o putea să-şi unduiască o rudă de şuncă (de Praga:D) de pe şolduri. Vad că e un număr de fix, cu 0372 mai exact, adică prefixul unui operator de telefonie mobilă, dar care oferă şi servicii fixe.
Răspund. O voce constipată, limbaj de lemn, şi intonaţie de-ai fi zis că îmi pune şi un pistol la tâmplă- o duduie: Eu: Bună ziua, da, eu sunt, cu cine am plăcerea, şi cu ce vă pot ajuta? Bună ziua, sunteţi Icsulescu de la firma "Igrec"?Aş dori să vorbesc cu o persoană cu putere de decizie din firma dumneavoastră! ( într-atât de răstit încât ai fi zis că-i de la-mpărăţie!!!) Eu: Mda, spuneţi-mi, ce doriţi? Sunt nu-ştiu-cine-şi nu-ştiu-ce-fac de la Romtelecom. Trrr, trrr, bla, bla, n-aţi dori, n-aţi pofti, n-aţi fi încântaţi să vă abonaţi la nu-ştiu-ce-servicii de-ale noastre, la preţuri mirifico-ştiinţifico-fantastice?- întocmai ca o moară stricată, nu se mai opreaaaaaaaa. (Thank you, but no, thank you!) Vă mulţumesc pentru ofertă, dar am incheiat orice formă de contract cu societatea dumneavoastră de câţiva ani buni, şi nici nu suntem interesaţi în a semna altele. (cu disperare)Dar sigur, sigur, sigur, n-aţi vrea, să vedeţi ce supercalifragilisticexpialidocious oferte avem?!?! Nu, doamnă, vă mulţumesc, dar NU ne interesează, bună ziua! Şi i-am închis telefonul.
In the mean time, am scăpat şi de coada de la casă, am plătit, încărcat portbagajul, plecat acasă, bla, bla.
M-am gândit doar preţ de câteva secunde la faptul ciudat de a mă suna un angajat al Romtelecom de pe un post telefonic aparţinând unei societăţi concurente. Da' cum sunt eu fată bonomă, n-am acordat importanţă.

Ieri, stăteam şi-mi priveam tavanul mov, că deh, în lipsă de altceva până şi tavanul a devenit o atracţie, când văd telefonul lui maman pe un raft al bibliotecii mele. Îl iau pentru a vedea cât e ceasul, şi când colo, ghici peste ce dau? Un apel ratat de la the very same phone number care mă sunase pe mine alaltăieri. Persuasivă doamna, n-am ce zice...
Un lucru e cert- ori a dat foamea de clienţi şi deficitul de finanţe peste ăi' de la Romtelecom, ori românaşii noştri, ăi' cu mintea odihnită şi extrem de inventivă, s-au pus din nou pe ţepuieli prin telefon.

Ca fapt divers, acum vreun an, nu trecea săptămână în care să nu primesc apeluri de la o ţâncă cretină (vocea o demasca) în care eram anunţată fie că am câştigat un televizor, fie un bax de apă minerală, fie pizza, ori chiar să fiu întrebată unde stau (!!!). Când a văzut că n-are succes cu astfel de faze, a început să se joace cu focul şi mai şi- m-a sunat ca să mă întrebe de ce umblu cu soţu-i (?!?!?!). Dacă i-am înţeles precedentele abateri, în mare parte din cauza vârstei pe care o avea, la faza asta chiar m-a scos din sărite şi m-am văzut nevoită să îmi condimentez şi eu un pic limbajul, şi astfel am reuşit să scap de ţâncă până-n ziua de azi.


Post menit să demonstreze că mamei tâmpiţilor îi plac indemnizaţiile primite din partea statului;)




luni, 17 august 2009

Câteva precizări


Am început să fiu din ce în ce mai sătulă de oameni ursuzi, care încearcă să-mi strice zilele, cu orice preţ.Dacă vrei să fii prost dispus izolează-te undeva, până revii la sentimente mai bune.
Mă enervează nespus faptul că unora li se pare că le vorbesc ţâfnos, deşi ei nu sunt în stare să adreseze nici măcar un "bună dimineaţa" cu juma' de gură, sau un "ce faci?" formal şi aruncat în silă.

Mă obosesc ideile alea multe şi "fantastice", ale unora, expuse cu mare fast şi mină inteligentă, dar care nu fac nici cât o ceapă degerată.

Mă irită să văd oamenii plângând. Eu n-am mai plâns de vreun an şi jumătate, şi n-am păţit absolut nimic. Nu văd nicio rezolvare sau atenuare a unor probleme serioase printr-o smiorcăială de copil de grădiniţă.
Am început să le închid telefonul în nas unora. Nu de alta, dar şi nervii mei şi puterea de înţelegere şi compătimire au devenit limitate.

Mă exasperează gibonii veniţi, precum ciupercile după ploaie, de la munci, din Italia. N-am nimic cu ei, dar nu e deloc agreabil să fii claxonată, fluierată sau comentată mai ceva ca pe stadion. Sorry, nu aşa văd eu civilizaţia, şi sunt întru totul de acord cu italienii care vor să vă extermine.

Mă indispune faptul că tot mai multe ţări îşi anunţă ieşirea din recesiune (cât o fi de adevărat, sau nu, nu e treaba mea), în vreme ce noi ne numărăm perdelele de la ministerul blondei şi ne privim cu admiraţie oamenii politici pupând icoane, în vreme ce ţara arde de-a binelea. Pentru unii, ce-i drept. Pentru alţii, e doar o ocazie unică de a-şi burduşi buzunarele.

Am început să obosesc de atâta optimism.


duminică, 16 august 2009

De noapte bună

Aseară am adormit cu melodia asta în căşti...



Pentru o săptămână cu mai mult Soare şi mai multe zâmbete:)

PS. Post nou, prinBraşov.


Ce poate fi mai frumos...


... decât ca într-o însorită duminică de august, printre ultimele, de altfel, să simţi aerul curăţat de noaptea ce tocmai a trecut pătrunzând prin fereastra întredeschisă? Şi, pe lângă aerul curat, să mai auzi şi bârrrâitul, harrrâitul şi tuşşşitul motorului unei maşini de gunoi, ce încerca să întoarcă FIX sub fereastră???

Şi... te foieşti un pic, îndeşi şi mai adânc dopurile de urechi, asezonezi cu o pernă peste faţă, şi... tocmai când te rogi să mai poţi coace somnul preţ de un sfert de oră amărât, SUNĂ TELEFONUL. Pentru ca cea de la capătul firului să te întrebe ce faci (DORM, ca orice om normal, dimineaţa, că doar n-oi dansa pe masă!!!) şi să îţi dea ultimele ştiri în materie de cunoştinţe sosite de prin ţările calde (mă crezi că se puteau întoarce şi de pe Marte, că tot indiferent mi-era?!)

Trântesc telefonul de lemnul noptierei şi mă întind nervos. Casc...


luni, 10 august 2009

Când clătite nu sunt, nimic nu e


După multe alergături de colo-colo, prin oraş, la cumpărături, şi cu alte treburi, spre seară am avut întâlnire cu Pesica- recent întoarsă de la malul mării, cu obrajii brăzdaţi de dungi roşii precum Soarele în apus; şi cu Bia- la fel de recent întoarsă de la mare, dar fără să fi furat la f
el de multe raze precum Tania.

Toate bune şi frumoase, subiecte de vorbă aveam, căci fiecare dintre noi mai avusese câte-o escapadă, două... Şi noi, ca tot omul, căutăm o terasă, mai făr' de specimenele tipice care le aglomerează, şi astfel, alegem terasa de lângă cea a Restaurantului Chinezesc, din Piaţa Sfatului. Conţine un nume de splendidă capitală europeană în denumire, da' nu vreau eu să-i fac reclamă.
Odată a
şezate la o măsuţă, am început să mă uit pe jos. Pe jos unde nu era nicio platformă din duşumea de lemn, pe care să stea scaunele şi măsuţele, ci simplu, pavajul Pieţei Sfatului. Şi, cum mă uitam eu cu ochiu-mi sfredelitor de bine-văzător, observ cum, pe lângă cei enşpe mii de pufi şi pene de la porumbeii ce înfrumuseţează Piaţa, la picioarele noastre se aşterneau alte enşpe mii de gunoaie. Şi când zic gunoaie mă refer la hârtii, ambalaje, bonuri de casă, care la cea mai mică bătaie de vânt îţi atacau degetele picioarelor, sau mai rău, îţi pătrundeau prin sandale. Cum sunt un pic obsedată (un pic mai mult, de fapt) de curăţenie, până aici mi-a fost!
M-am ridicat, am avut grijă să ne motivez plecarea, şoptit, fix în urechea unei chelneriţe ce se afla în vecinătatea mesei noastre, şi duse-am fost. N-aveţi decât să vă spălaţi pe cap cu terasa voastră, şi să aveţi clienţi atunci când vi-oi trimite eu!

Deşi nu părea, afară era extrem de cald (nu ştiu şi nu înţeleg de ce unii oameni îmbracă deja hainele de piele sau de iarnă- am tot văzut şi din ăştia în ultimele zile), şi am ales un alt loc, mai răcoros, şi unde, în mod sigur nu apar specimenele "de terasă"- sub Tâmpa, la vânător, pădurar, sau ce-o fi ăla, că niciodată nu ştiu:)).
Eh, când ziceam că mizeria din Piaţa Sfatului e cel mai rău lucru care ni s-a putut întâmpla, iată că vine deja cunoscuta pădurăreasă, pardon, chelneriţă, ca să ne ia comanda. Asta în tim
p ce stătea pe piciorul meu. Dacă eram în adidaşi n-aveam nimic împotrivă, dar sandalele nu-mi permiteau, şi cu atât mai puţin, degetele.
Îşi cere scuze... printre cele ce comandasem se aflau şi nişte clătite cu ciocolată. După alte 10 minute, aduce sucuri, cafele, toate cele, dar fără clătite. Trec 10 minute, un sfert de oră, pălăvrăgeam de zor, când ne dăm seama că... luăm clătitele de unde nu's. Trece juma' de oră, aproape trei sferturi... Cer nota de plată, şi DOAR atunci, îşi aminteşte că NU AU clătite. Clătite cu ciocolată. Am vrut să o întreb dacă ei AU ceva acolo. O mai întrebasem de plăcinte cu mere sau cu brânză, înspre începutul şederii noastre. Nici d-alea N-AVEAU. Pun pariu că, de-i ceream apă de la chiuvetă, zicea că N-AU. Ce v-aş zice câteva!

Bia avea chef de poze.
Se poate observa aici ce-a ieşit. (V-am zis eu că nu sunteţi la fel de bronzate:D)

PS. Titlul postului este dat de Pesica:)).
PS.2 Râd cu lacrimi.
Nenea dezaxat, de pe aeroport, e la OTV:))


duminică, 9 august 2009

Vii?


Promit să nu mă tem de apa mării, chiar de nu ştiu să înot.
Promit să îmi lipesc căpşorul de umărul tău, şi să respirăm împreună sarea mării impregnată în aerul fierbinte. Promit să mă bronzez pe puntea vaporaşului pe care, mai mult ca sigur, ne vom petrece o zi... sau două, sau poate nouă.
Promit să merg desculţă prin nisip, deşi nu-mi place. Promit să culeg scoici şi pietricele, atât cât să umplu un săculeţ de pânză, pe care să-l împart cu toţi oamenii ce-mi sunt dragi şi iubesc tipul ăsta de mărunţişuri.
Promit să-mi las hainele din in purtate de bătaia brizei şi a valurilor ce-mi izbesc tălpile.

Promit să nu pierd niciun răsărit şi niciun apus de Soare.

Deci, când plecăm?

PS. O să ziceţi că e doar o poză, şi că Oana a înnebunit în visare. Mai multe, în zilele ce urmează.
PS.2 Post nou, by me, prinBraşov.

sâmbătă, 8 august 2009

De sâmbătă


După cum se poate lesne observa în header-ul blogului, astăzi m-au apucat din nou accesele de narcisism:D.

Sunt obosită frântă, după un milion de găleţi de rumeguş cărate, din casă, de pe lângă casă, din, din, din... şi puse pe foc. Deh, curăţenie.
Când am ajuns în Braşov, răspândeam în juru-mi acelaşi miros pe care îl are slănina afumată de casă.
Pe lângă faptul că sunt ostenită, durerea-mi tipică de cap s-a autoinvitat şi deja instalat la nivelul căpăţânii mele bătute de soare.
Am zis "bătute de soare", dar nu, n-am făcut plajă, pentru că a fost cald doar cât să transpiri sub limbă şi nimic mai mult, plus că, ameţită cum sunt, am uitat să-mi pun costumul de baie în bagaj.

Acum, în liniştea (presupusă) serii, cu o cană mare, plină cu ceai aburind, de fructe de pădure, stăteam cuibarită între perne şi mă gândeam că NU ŞTIU cum au trecut ultimele săptămâni. Mi-e
nu-ştiu-cum să recunosc, însă am pierdut orice noţiune a timpului- nu-mi mai ajung zilele, deşi mă deştept cu noaptea-n cap şi mă culc foarte târziu, nu am timp să vorbesc, nu am timp să ascult, mă trezesc pe cap cu veşnica şi retorica întrebare "de ce n-are ziua asta 30 de ore?!".
Sunt agitată, sunt uneori repezită, alteori leneşă...
Mă supără gândul că vara e pe sfârşite, am început să număr zile, să scad săptămâni, să descopăr lucruri interesante la o simplă aruncătură de ochi în calendar.

Acum, somn până dimineaţă, când sper ca voi fi ca nouă (m-am îndopat cu pastile deja, deci cumva, cumva, trebuie să fiu măcar într-o formă rezonabilă).
Sunt fericită că l-am adus şi pe Bubu acasă- în poză se poate observa "entuziasmul" cu care şi-a părăsit, temporar, patria-i mumă.

vineri, 7 august 2009

După ploaie...

... urmează întotdeauna cel mai frumos senin al cerului:)

Ca fapt divers, vremea de ieri şi, parţial, de azi, mi-a făcut rău.
Mi-a dat peste cap cheful de orice, mi-a amintit că odată şi odată tot vine frigul, că n-am apucat (nici anul ăsta) să-mi scot în lume toate hainele de vară... Că de îndată ce se va răci nu voi mai putea mânca îngheţată (vai de amigdalele mele!), că se va trece de la sandale-ntr-o curea în pantofi, şi mai apoi în cizme. Că nu mai e mult până când primele frunze vor zbura prin aerul rece de munte, şi se vor aşeza la picioarele noastre, sub bănci, pe aleile parcurilor...
La anul, ca să evit orice păreri de rău, o să îmbrac fuste peste rochii şi tricouri peste maiouri, doar, doar le-oi epuiza, voi mânca de 10 ori mai mult îngheţată şi limonadă & cuburi perfecte de gheaţă, mă voi plimba prin mai multe locuri cu soare, voi aşterne cu 50% mai multe raze pe piele, voi, voi, voi...

Propun ca sărbătoarea ce-a fost ieri, şi anume Schimbarea la Faţă, să fie redenumită Trezirea la Realitate (din visarea de vară eternă) :D


Prin Braşov

Pentru că site-ul inaugurat cu surle şi trâmbiţe de către colegul de blogosferă Eftimie mi-a plăcut de la prima citire, şi după ce tot el mi-a propus să mai scriu şi PrinBraşov, astăzi a şi apărut primul articol by me.

Ce subiect am abordat? Ceva ce ne "arde" pe toţi cei ce locuim în Cartierul Astra al Braşovului. Mai multe detalii, aici.

Sper să vă placă, şi să nu ezitaţi să veniţi cu sugestii:)


Song of the morning

marți, 4 august 2009

"Concediu" pentru minte, inimă, şi... blogosferă

Am promis să vă arăt pe unde m-am perindat în weekend-ul ce tocmai a trecut, prin ce locuri mi-am clătit ochii, şi ce aer am respirat.

Sămbătă dimineaţă. După un drum de circa 2 ore şi jumătate, prima "escală" are loc la Aeroportul Băneasa, de unde a decolat il picolo italiano vero, Luca. Da' nu-i bai, că sâmbătă revine:D.
Dacă pe DN1, traficul pe sensul către Capitală a fost unul de vis (mai puţin pe Centura Ploieştiului, unde domnul Căşuneanu şi-a întins cu graţie utilajele şi excavează, asfaltează şi duduie de zor), în zona Aerogării, se citea pur şi simplu că ai ajuns în Bucureşti. Lucrările la Pasajul Băneasa încurcă, împotmolesc şi înnoadă marinăreşte toată circulaţia.
În
aero-ce-fi-aia, numai aeroport nu, era plin cu căpşunari/cireşari/zidari/coloraţi etc. Am văzut pitzipoance horror, care intenţionau să călătorească cu avionul pe tocuri de 14 cm, cocalari cu lanţuri de Grivei agăţate de gâturile rotunjite de cefe slăninoase, ce să mai incolo şi-ncoace, un peisaj extrem de pestriţ şi de amuzant.
În timp ce aşteptam, laolaltă cu Luca, la check-in, am asistat la o scenetă demnă de Trădaţi în dragoste, sau cum s-o fi numind emisiunea aia ratată. Un nene, în jurul vârstei de cinzeşiceva de ani, a venit să o strângă de gât pe nevastă-sa că "de ce pleacă cu amantul". A răcnit de s-a auzit, cred, până pe pistele de aterizare.
Nimic interesant în asta, veţi spune, dar, chestia relevantă este că în momentul îmbrâncelilor şi injuriilor la adresa doamnei, nu exista pază în aeroport. Probabil că poliţiştii de-abia ce-şi degustau cafeaua, sau stăteau, ca tot omul dimineaţa, pe WC. Până la urmă, fiul doamnei a reuşit să găsească un ameţito-paznic, cu pretenţii de autoritate, conferite de bâta şi cătuşele din dotare. Mare lucru n-a făcut, căci după ce noi am terminat check-in-ul, nenea dezaxat a revenit. Dar n-a mai apucat să îi bată pe doamnă şi pe amantul dumneaei, căci cei doi trecuseră deja la controlul vamal. Prea puţin mă interesează pe mine dramele conjugale ale altora, dar cert e faptul că orice nebun scăpat de prin cine ştie ce spital poate veni să pună o bombă în aeroport, că de venit cineva să îl imobilizeze neah, nici vorbă.

Ciao, Luca! Promiţi să mănânci nişte gelata şi pentru noi? Si, si, veniamo repede! Cu zio Gabi, cu Sophie, Nick e Fiona. [E atât de scump de când vorbeşte română amestecată cu italiană:)] Pupicii de rigoare, nu prea mulţi, că ne vedem săptămâna asta din nou.

Mai departe, la shopping- total dezamăgitor. N-am stat prea mult, că n-aveam de ce. Din Militari şi până la ieşirea spre Autostrada către Piteşti am făcut juma' de oră. Rezonabil, zic eu, daca e să ne luăm după haosul tipic din urbea lui Bucur.
Pe autostradă, Raiul pe pamânt. Cu excepţia câtorva denivelări, menite să-ţi amintească, ţie şi suspensiilor, că eşti încă în România, totul se desfăşoară destul de civilizat, şi în viteză:D. Până la Piteşti am făcut o oră, incluzând pauza de cafea.

Aaah, Piteşti! Iubesc oraşul, şi bulevardul acela cu trandafiri muuulţi.
Dacă a fost şi este ceva ce NU-mi place, acela este traficul. Acum vreo doi-trei ani, aici, în Piteşti, am aflat că depaşirile se pot face prin partea dreaptă, şi culmea, urcându-te pe trotuar. L-am înjurat vreo 2 zile pe deşteptul ăla. Intersecţiile au fost, şi sunt în continuare, observ, prost sistematizate. Râdem noi, râdem, de Scripcaru Primaru-sens-giratoriu, dar la noi circulaţia este lux. Eh, oricum, chiar dacă intersecţiile ar fi mai bine dirijate, cu indicatoare, sensuri, sau semafoare, tot brânza aia ar fi în Piteşti. Şoferii de acolo, în majoritate cu permise ştim-noi-de-care, nu prea ştiu cu ce se mănâncă prioritatea sau Cedează trecerea şi Stop. La ei, în fiecare dintre cazuri, se face fix invers. Ori, fac ca-n întrebările retardate din chestionare, se-nţeleg din semne care trece, care stă. Foarte amuzant să îi priveşti, foarte nasol să ai de-a face cu ei.

Acum, o să vă întrebaţi ce caut eu mereu în Piteşti. Caut pentru că am un văr, preot acolo. La Mănăstirea Trivale.

Da, da, cea din parcul Trivale, din vârful acelui deal, pentru cei ce-aţi trecut deja pe-acolo.
De câţiva ani buni, ne-am făcut un obicei de a merge în vizită pe-acolo cel puţin o dată, de două ori pe an. Pentru că e frumos, e linişte...

... sunt flori, flori multe, şi colorate, ce împodobesc orice coltişor, copac, perete, sau ţeavă rămase libere.

Ultima apariţie în "ferma" Mănăstirii este minunea asta de căprior. Îmi pare rău că n-am apucat să îl fotografiez cât a fost liber, şi a stat la umbra unei căpiţe de fân gigant.

Pe lângă lăptic dat cu biberonul, mai mănâncă şi frunze de salcie, dar şi de salcâm. Nu ştiu cum s-o fi descurcând cu ţepii celui din urmă, dar...

Tot din capitolul atracţii faunistice- păunii. în număr de 6, 4 masculi şi 2 femele. Doar acesta avea coadă lungă, fiind cel mai în vârstă, restul vor face pene frumoase doar anul viitor. Au o culoare care înnebuneşte orice ochi cu gust estetic:)

Seara zilei de sâmbătă am petrecut-o în parcul Trivale. Pentru cei ce nu ştiu, parcul e de fapt o pădure. Cu alei de promenadă, cu loc de joacă pentru ţânci...

... cu un restaurant de sorginte comunistă, şi cu un lac ce anul ăsta e waterless.

Noaptea... am dormit ca un prunc, deşi nu obişnuiesc să pot dormi în alt pat, cu altă pernă, etc.
Duminică dimineaţă, nu m-am putut dezmetici decât după vreo oră de la trezire. Am lenevit pe Realitatea, deşi slujba începuse de la 8.30. Cu chiu, cu vai, am reuşit să mă îmbrac, şi să îmi fac o faţă rezonabilă. Când am ajuns în curtea bisericii, aceasta era deja plină ochi, iar iarba dimprejuru-i şi băncile erau deja ocupate. Mă gândeam că, de când îi ştiu eu, stareţul şi vărul meu au un dar special de a aduna oamenii cu sutele. Duminica asta a fost chiar lejeră aglomeraţia, dacă e să o compar cu alte dăţi.
Am stat doar preţ de un sfert de oră şi am plecat în parc, cu gândul de a reveni spre sfârşitul slujbei.

Endless stairs, ce duc spre aleea pentru maşini. Alee care se va închide, deoarece acum se construieşte un drum ce porneşte din miezul cartierului Trivale, va trece prin faţa porţii laterale a Mănăstirii, şi va ajunge în parc. Nu de alta, dar pe aleea ce există acum, s-au trezit dăştepţi care fac curse de maşini.

Cu plimbarea prin parc, am ajuns până în oraş, pe lângă sediul Ocolului Silvic. Pe nişte străduţe strâmte, cu case splendide, un motan identic cu Bubu, un magazinaş de unde am cumpărat îngheţată, s-o mâncăm în parc, pe bancă.
În timp ce savuram, stăteam şi discutam despre cât de linistiţi sunt oamenii acolo. Fără supărare, dar braşovenii, atât cei mari, cât si ţâncii, sunt nişte isterici. Eu n-am văzut copil, şi erau câteva zeci, la ora aia matinală, în parc, care să urle, sau măcar să plângă. Cu toţii stăteau, fie la umbră, fie la soare, supravegheaţi în linişte de mame/bunici/tătici, se jucau şezând pe trotuarele răcoroase...

... sau cugetând la fluturi, jucării, sau baloane de săpun:)

Cu voie şi nu prea, am părăsit parcul şi am urcat scările către biserica Mănăstirii. Ne-am miruit, stareţul ne-a binecuvântat, iar apoi am băut cu toţii cafeaua. Da, acolo e un obicei, ca după slujbă, să se bea cafeaua şi să se vorbească despre câte-n Lună şi-n stele. Peste jumătate de oră, clopoţelul ce anunţă prânzul a bătut.
N-am apucat să vă spun niciodată, dar mâncarea de acolo e cea mai bună mâncare din lume. Gătită de o doamnă specială, respectată pe deplin de mâna de oameni care constituie "personalul" mănăstirii, are un gust aparte, fie că-i de post, cum s-a întâmplat acum, fie că are carne.
După ce am luat masa, pe la ora 15 urma o nouă slujbă, şi de asta ne-am hotărât să plecăm, ca să îi lăsăm pe vărul meu şi pe stareţ să prindă măcar o jumătate de oră de odihnă. Imaginaţi-vă că de dimineaţă au stat în biserica înţesată de oameni care o încălzeau la temperaturi insuportabile, îmbrăcaţi cu nu ştiu câte straie, care, însumate, înseamnă vreo 5 straturi de textile.

Sunt puţine locurile în care, la plecare, îmi vine să plâng. Aici mi-a plăcut din prima clipa în care am păşit pe scările care datează de pe vremea Regelui Carol, de când am savurat liniştea şi răcoarea chiliilor. Îmi place pentru că îi cunosc cu adevărat pe oamenii de acolo, şi pentru că nu am crezut nicio clipă în toate maliţiozităţile care s-au spus la televizor, fiindcă ştiu că ei muncesc cu adevărat ca locul acela să aiba o aură specială şi unică printre toate mănăstirile, deloc puţine la număr, pe care le-am vizitat, în lungul şi-n latul ţării.

Am plecat pe la ora 15, pentru că ştiam că la Câmpulung Muscel are loc un raliu. Din fericire, n-am prins pic de aglomeraţie pe sensul către Braşov. În schimb, de la ieşirea din Câmpina, pe sensul invers, coada se întindea până în Câmpulung, pe traseul de raliu.

Deja tradiţionala oprire la Mausoleu. Eu, prin cele câteva ţări în care am avut şansa să poposesc, n-am văzut buruieni prin pavajul din faţa unor edificii/monumente/muzee. Se pare că noi suntem unici. Unde mai pui că aerul de acolo e împuţit, şi nu o spun din rea-voinţă, ci pentru că, în parcare, e multă mizerie, şi...


... brânză, ţinută în bătaia soarelui, fel de fel de ţigănii, de la chestii de plastic pentru ţânci, şi până la cărţi, destinate turiştilor. Nu degeaba ne intitulăm Land of Choice!

Încep să apară munţii la orizont. Peisajele devin din ce în ce mai familiare, până când...

... suntem în Bran! Ca şi acasă:))

Ştiu, sunt multe poze, vorbărie şi mai multă, însă am vrut să mă ţin de cuvânt:). Sper să vă determin să ajungeţi şi voi la Piteşti. Pentru că merită. E o schimbare de peisaj agreabilă, cu aer dulce, de câmpie, ce îţi învăluie pomeţii obrajilor, şi nu te sufocă, încins, ca cel de-aici.

Nici nu vreau să îmi imaginez cum ar arăta postul dedicat unei excursii de vreo 2 săptămâni, spre cine ştie ce insulă exotică:))

duminică, 2 august 2009

my wish came true


Imediat după ce am scris aici despre monumentala mea poftă de compot de corcoduşe galbene, zeităţile au conspirat în favoarea găsirii unui pomişor-minune, cu fructe pârguite şi numa' bune de răcorit, prin savoarea lor, zilele toride.

Ceea ce se vede mai sus e cooompoootul. Sau, mă rog, ce-a mai rămas din el...

Pentru toţi cei care aveau impresia că mi-am luat zborul către cine-ştie-ce destinaţii cu şanse scăzute de întoarcere, îi anunţ că am revenit pe baricade. În forţă. Pentru că niciodată nu e bine să stai prea mult cu burta-n sus, răsfăţându-te şi făcându-ţi iluzii că life couldn't get any better than that.

Mâine, impresii şi poze de "concediu" (ah, ce mă amuză cuvântul ăsta!).