Oana in Tara Minunilor...
Da, stiu... Ati citit titlul si ati concluzionat ca am luat-o razna de tot... Ei bine, nu... Inca imi mai dau seama de ceea ce se intampla in jurul meu, iar minunile de care vorbesc nu sunt nici pe departe ce va asteptati voi sa fie... Sunt "minuni"... Le-am numit asa pentru ca ne uimesc in fiecare zi, pentru ca nu ne lasa sa respiram intr-o lume cat de cat normala, pentru ca uneori reusesc sa ne rapeasca buna dispozitie cu care ne trezim dimineata, si, culmea, in loc sa se rareasca, ele devin tot mai frecvente si mai inecacioase...
Vorbesc de lumea care a devenit tot mai rea, tot mai meschina... Nu pot sa trec cu vederea mamele care isi transforma copiii, de la sugari la scolari, in cocalari (da, stiu, suna urat, nu e vina mea), nu pot sa mai suport parcul din fata blocului care imi mananca pana si ultima faramita de rabdare, rromii care isi usuca rufele acolo, babele cu bigudiuri ce isi bronzeaza cu o nonsalanta scarboasa picioarele celulitice, telefoanele mobile din care rasuna triumfator ultimele manele pe val...Nu, nu stau in Bartolomeu... As vrea sa nu mai fiu nevoita sa ma apar de privirile obsedatilor, sa nu mai dau peste gunoaie pe strada, sa am un loc in care sa merg si unde sa nu-mi fie stricat cheful de diferite aparitii si remarci, sa nu mai aud fluieraturi pana si prin geamurile inchise ale masinii... "De parca ar putea cineva sa-si schimbe marea..." Eu zic ca nu putem avea alta, insa o putem face pe cea in care traim mai buna... Insa nu de unii singuri... Degeaba as vrea eu sa desfiintez un mediu nenorocit care aduna sute de oameni disperati, si care nu au lucruri mai bune de facut cu propria viata decat sa si-o iroseasca stresandu-i pe altii... Ma simt atat de mica... Si cateodata sentimentul ca trebuie sa fac ceva ma sufoca... Vad ca eu sufar, altii sufera, iar altii sunt impasibili... Tipic societatii noastre...
Azi-noapte in timp ce ar fi trebuit sa dorm, ma gandeam... La ce? Va spun acum... Ma gandeam ca e destul de trist, daca nu demn de mila, sa treci prin viata de pana acum ca rata prin apa... Adica, sa treci de varsta de 20 si un pic de ani, sa nu fii in stare sa discerni... Binele de rau, calitatea de prostul gust, interesul de sentimente... Sa iti plasmuiesti propriul calvar si sa te rogi sa fii salvat, doar pentru ca te minti singur si joci o piesa de teatru in fata unor persoane care te cunosc mai bine decat te cunosti chiar tu... Sa te insotesti cu persoane cu un caracter si un limbaj mai mult decat pestifer, sa faci din asta un motiv de mandrie, si sa o intitulezi fericire...
Draguta lumea asta... Si va deveni din ce in ce mai draguta, avand in vedere ca resursele ce nasc "minuni" sunt, din pacate, inepuizabile...
Vorbesc de lumea care a devenit tot mai rea, tot mai meschina... Nu pot sa trec cu vederea mamele care isi transforma copiii, de la sugari la scolari, in cocalari (da, stiu, suna urat, nu e vina mea), nu pot sa mai suport parcul din fata blocului care imi mananca pana si ultima faramita de rabdare, rromii care isi usuca rufele acolo, babele cu bigudiuri ce isi bronzeaza cu o nonsalanta scarboasa picioarele celulitice, telefoanele mobile din care rasuna triumfator ultimele manele pe val...Nu, nu stau in Bartolomeu... As vrea sa nu mai fiu nevoita sa ma apar de privirile obsedatilor, sa nu mai dau peste gunoaie pe strada, sa am un loc in care sa merg si unde sa nu-mi fie stricat cheful de diferite aparitii si remarci, sa nu mai aud fluieraturi pana si prin geamurile inchise ale masinii... "De parca ar putea cineva sa-si schimbe marea..." Eu zic ca nu putem avea alta, insa o putem face pe cea in care traim mai buna... Insa nu de unii singuri... Degeaba as vrea eu sa desfiintez un mediu nenorocit care aduna sute de oameni disperati, si care nu au lucruri mai bune de facut cu propria viata decat sa si-o iroseasca stresandu-i pe altii... Ma simt atat de mica... Si cateodata sentimentul ca trebuie sa fac ceva ma sufoca... Vad ca eu sufar, altii sufera, iar altii sunt impasibili... Tipic societatii noastre...
Azi-noapte in timp ce ar fi trebuit sa dorm, ma gandeam... La ce? Va spun acum... Ma gandeam ca e destul de trist, daca nu demn de mila, sa treci prin viata de pana acum ca rata prin apa... Adica, sa treci de varsta de 20 si un pic de ani, sa nu fii in stare sa discerni... Binele de rau, calitatea de prostul gust, interesul de sentimente... Sa iti plasmuiesti propriul calvar si sa te rogi sa fii salvat, doar pentru ca te minti singur si joci o piesa de teatru in fata unor persoane care te cunosc mai bine decat te cunosti chiar tu... Sa te insotesti cu persoane cu un caracter si un limbaj mai mult decat pestifer, sa faci din asta un motiv de mandrie, si sa o intitulezi fericire...
Draguta lumea asta... Si va deveni din ce in ce mai draguta, avand in vedere ca resursele ce nasc "minuni" sunt, din pacate, inepuizabile...
Comentarii