luni, 28 februarie 2011

La sfârşit de iarnă

 Eh, aşa-i ca nu a fost chiar aşa de lungă cum am crezut? Nu a nins mult (deşi în ultimele zile se tot ţine de glume proaste, şi ninge de parcă ar vrea să ne îngroape în nămeţi), nu a fost cine ştie cât de frig (sau... mai bine să îi întrebăm pe cei de la Întorsura Buzăului), dar a avut un Crăciun frumos, şi zile cu soare zâmbăreţ. 
  
  A fost încă o iarnă. Mereu mă supăr pe la mijlocul toamnei, cand îmi dau seama că din nou va veni, cu frig, zăpadă şi gheaţă. La fiecare sfârşit de februarie îmi vine să sar în sus de fericire când mă gândesc că peste două-trei luni pot purta haine flu-flu, sandale şi pantaloni scurţi.

   Perioada asta din an mă binedispune. Incep sa numar zilele din calendar, in vreme ce pe stradă miroase a ghiocei- încă de acum două săptămâni am văzut un domn cu câteva bucheţele în mână, săptămâna trecută i-am văzut scoţându-şi ochii de sub zăpadă într-o grădină a unui bloc vecin, iar în weekend am primit şi eu câţiva. Într-o zi am trecut pe lângă un castan care avea muguri ce de-abia aşteaptă căldura, ca să pleasnească în verde.

  Am poftă de raze gălbui şi calde, de plimbări lungi şi dureri de călcâie de atâta mers pe jos, de locuri dragi din oraşul ăsta adorabil, pe care de-abia aştept să-l fotografiez înmugurind. Am poftă să calc prin rouă, să-mi sădesc grădina cu tot soiul de legume, şi să stau întinsă în iarba nouă de primăvară.

  Trebuie să ne facem primăvara asta frumoasă! Şi, în loc de Mărţişor, pentru mâine vă invit să ascultaţi o bucăţică de primăvară straussiană :).


vineri, 25 februarie 2011

Nu mă cert, însă dau replica

  Manierele nu m-au lăsat niciodată să trântesc uşi. Nici la propriu, pentru că sunt o persoană care apreciază liniştea, nici la figurat, pentru că mi-a plăcut mereu ca, pe oriunde aş trece, să-mi las o portiţă deschisă şi loc de bună ziua. Însă buna creştere m-a învăţat să ies elegant dintr-o conjunctură în care, chiar şi subtil, mi se transmite că nu mai e nevoie de mine. Aşa am făcut şi în urmă cu câteva luni, atunci când am părăsit un anumit blog colectiv din Braşov.

  Am fost sigură din primul moment că am făcut alegerea bună, iar timpul nu a făcut altceva decât să-mi confirme această credinţă. Nu am scris niciodată despre asta aici, însă nu pot permite ca unii şi alţii, învăţaţi doar să se bălăcărească (scuzaţi terminologia, însă cuvântul ,,ceartă" e mult prea soft în cazul de faţă) online, să calce cu bocancii plini de noroi în viaţa şi în opiniile mele. Oricum, am observat că, din vreme în vreme, atunci când le lipsesc subiectele, îşi găsesc/fabrică unele, în persoana mea, sau în braşov2u.ro. Nu mai zic ce fel de vieţuitoare folosesc astfel de tehnici, pentru că aş risca să mă transforme în balaur cu şapte capete, şi, în povestea asta numai balaur nu sunt. 

  Închei spunându-vă că, orice aţi face în viaţă, în orice domeniu, pro bono sau remunerat, să fugiţi de astfel de personaje cât vă ţin picioarele. 
 

duminică, 20 februarie 2011

Fotografia - vedetă, plus alte precizări

  
  UPDATE: Replica mea, aici

  Ţin minte că am făcut-o cu telefonul, în timp ce îmi aeriseam spiritul într-o scurtă plimbare pe aleea de sub Tâmpa, în primăvara anului trecut.
  N-o fi ea strălucită, însă atunci am folosit-o într-un articol, iar săptămâna trecută am văzut-o inclusă în tot soiul de articole, pe bloguri sau în ziare. Nu dau link-uri, pentru că nu am nicio intenţie de a le face trafic respectivilor.
  Sunt şi eu oarecum curioasă... V-am dat eu voie să o folosiţi?

  PS. Mai e o poză făcută tot de mine, la Operă, dacă nu mă înşel la un spectacol Traviata, pe care o văd folosită aproape săptămânal. Vă mai întreb o dată şi în privinţa aceleia, sau...? Nu dau link, din acelaşi motiv expus mai sus.
  PS2. Dacă vreţi fotografii, angajaţi-vă fotograf, sau trimiteţi un om din echipa proprie. Ori... dacă stau şi mă gândesc mai bine, poate că unii au alergie la locuri gen Operă.
  PS3. Ca să le fac un pustiu de bine celor care dau din gură de pomană în legătură cu Patinoarul Olimpic, poftiţi program cu publicul d-acilea!
  PS4. Da, azi am fost irascibilă. M-am certat la cuţite cu cel puţin trei persoane.

sâmbătă, 19 februarie 2011

Am răcit. Din nou.

  Mama ei de viaţă, cam aşa aş putea sintetiza tot ce simt şi cred acum.

  Anul trecut, în octombrie, ca în fiecare an de altfel, m-am vaccinat, conştiincioasă, şi dornică să nu care cumva să captez virusuri care să mă pună lată în pat, cu febră, nas curs ca la robinet, şi amigdale plesninde. Nu ştiu cum se face, pentru că nu am păţit-o până acum, dar aşa, vaccinată şi mândră cum mi-s, la sfârşitul lui decembrie, am răcit. Urât de tot, pentru că m-a ţinut într-o tuse măgărească şi stare de apatie vreo două-trei săptămâni bune, în pofida faptului că mi-am burduşit ficatul cu tot soiul de pastile şi alte substanţe menite să îmi curme suferinţa. Săptămâna asta, am răcit din nou. Miercuri m-am trezit cu o stare generală deplorabilă, cu un sour throat de toată frumuseţea, şi cu nasul oarecum înfundat. Am început să iau pastile, iar. Joi aproape că am scăpat de senzaţia enervantă din gât, însă a început să-mi curgă nasul. Şi nu s-a mai oprit, nici măcar până azi. Nopţile mi-au devenit un fel de concert, în care orăcăi tuşind, strănut, şi cânt la trompetă suflându-mi nasul. O plăcere, ce să mai.

  M-a întrebat maman ieri dacă intenţionez să mai răcesc de câteva ori până vine căldura. N-am ştiut ce să-i răspund. Mi-a fost frică să îi spun că nu, pentru că numai săptămâna asta am dat de n nesimţiţi, atât copii cât şi adulţi, care tuşeau în gura mare, fără niciun fel de batistă, ori, mă scuzaţi, îşi scuipau bronho-pneumonia pe stradă. (Bleah, mi s-a făcut şi scârbă deja.) Mi-a fost frică să-i spun că da, pentru că am pe cineva în familie care e răcit de vreo lună. Ceea ce pe mine m-ar extermina, atât din punct de vedere fizic- în sesiune m-am îngrăşat un kilogram, dar presimt că răceala asta îmi va da cel puţin două jos, din nou, cât şi din punct de vedere psihic. Nu mai rezist lucrurilor rele, căci oricât de mult aş încerca să nu le bag în seamă, parcă dinadins apar altele şi mai şi. Cel puţin săptămâna aceasta, parcă a fost concurs de lucruri deranjante în viaţa mea.

  De săptămâna viitoare, vreau să încep disciplina. Ca şi cum n-aş fi destul de obsedată şi meticuloasă cu asta, m-am gândit eu că ar fi bine să (îmi) impun o militărie mai accentuată.
  Dar, până atunci, mai e weekend-ul la mijloc. Astăzi stau şi privesc apăraia de afară, pentru că n-am chef să ies şi să îmi îngheţe picioarele prin udătura asta oribilă. Mâine sarbătoresc, de fapt, sărbătorim, ziua lui Luca. Împlineşte 5 ani, e băiat din ce în ce mai mare, aşa că trebuie să mâncăm tort şi să tragem o joacă bună. 
  
  Cât despre voi, orice planuri aţi avea, vă doresc să vă odihniţi, atât trupul cât şi mintea, să vă răsfăţaţi cu ceva bun pe care ar fi de preferat să îl pregătiţi la voi în bucătărie (eu am făcut deja aseară o ruladă cu mere şi scorţişoară), şi să citiţi măcar câteva pagini care să vă lumineze gândurile.

joi, 17 februarie 2011

Înnebunesc. Mai am nevoie de un cap!

  Săptămâna asta mi-a pus capac. Şi s-a întâmplat exclusiv din vina mea, pentru că vreau prea mult de la mine. M-am învăţat (prost) să mă solicit la fel de mult ca un asin. Ca să nu zic chiar catâr.

  Mâine ar trebui să se termine s(tr)esiunea, iar eu în loc să mă bucur, simt că înnebunesc. De nervi, din pricina faptului că nu mai pot acumula informaţii. De vreo două zile încoace, simt că mi s-a blocat creierul, că nu mai încape în el. Ştiu, e o aberaţie, în contextul în care nu ne folosim creierul nici măcar la capacitate de 5 % din ce ar putea el.
  
  Dar, totuşi, mai am o tonă de materiale de citit, pe care le-am citit deja de n ori, dar din care nu am rămas cu nimic, o jumătate de Cod de Procedură Penală, şi o usturime în gât care mă scoate din sărite. 

  Vreau vacanţă. Vreau linişte. Vreau soare. Vreau o pereche de pantofi turcoise.

marți, 15 februarie 2011

3 ani !

  Da, ieri, chiar ieri, locşorul ăsta colorat a împlinit trei ani. Cum s(tr)esiunea mi-a acaparat trei sferturi de viaţă de ceva vreme încoace, aseară n-am mai găsit energia necesară pentru a scrie despre asta, şi n-am vrut să scriu ceva doar aşa, de dragul de a o bifa.

  Nu-mi pot da singură cu părerea, de-or fi mulţi, de-or fi puţini, probabil că voi aţi fi mai în măsură să-mi spuneţi. De v-aţi plictisit, de v-aţi regăsit ori v-aţi trezit surâzând pe-aici, vă rog să-mi daţi de ştire.
  Până la anul vreau să mai gasesc motive pentru care viaţa poate fi fericită, pentru că ceea ce avem nu e niciodată îndeajuns. Şi ăsta nu e lucru rău, ba dimpotrivă, e vorba de autodepăşire.
  Dacă e ceva ce încă îmi mai doresc de la blogul acesta e să mă lase în continuare să scriu tot ceea ce nu spun, din lipsa de timp, din lipsă de curaj (deşi rareori se întâmplă să-mi lipsească- ce-i în gusă şi-n căpuşă, clar!), să povestesc, să corectez, să... mă exprim, şi altfel decât o fac în mod curent.

  Mai e nevoie să vă spun că vă mulţumesc că citiţi chiar acum rândurile astea, aşa cum aţi făcut de trei ani încoace? Mai bine vă invit să vă alegeţi câte o brioşă. Colorată, mai colorată decât viaţa:).

duminică, 13 februarie 2011

Bilet

  Zilele astea cred că se împlinesc trei săptămâni de când tot încerc să scriu. Să îţi scriu. Despre cum (încă) te caut.

  Caut o poză, o melodie, un parfum, sau ceva, oricât de mic, care să-mi amintească de tine. Nu le mai găsesc, nu atâtea câte aş vrea, pentru că timpul a avut grijă să le ascundă. Pentru că nu a reuşit niciodată să le şteargă.
  În aproape fiecare seară din săptămânile acestea trei mi-am amintit câte un loc sau câte un apus, din cele pe care nimeni şi nimic nu le va putea ascunde. Pentru că ele sunt încă acolo, şi le pot căuta oricând. Anul trecut am promis că voi merge să mai văd un apus acolo. Nu m-am putut ţine de cuvânt. Am avut norocul că a plouat cu găleata în amurgul acela de primăvară, altfel toţi trecătorii plimbăreţi m-ar fi putut admira cu rimelul curs în şiroaie negre, până la bărbie.

  A trecut mult de când serile erau atât de frumoase încât a doua zi, când mă trezeam, credeam că totul fusese doar un vis.

  AVSMFOSDM, 
                      
Oana.

marți, 8 februarie 2011

M-aţi înnebuuunit!

   Românul are un talent deosebit de a transforma orice sărbătoare, fie ea tradiţională, fie împrumutată ca formă fără fond, în obsesie naţională. Crăciun, An Nou, Paşte, 1 Decembrie, 1 Mai, sărbători minuscule, trebuie sădite, răsădite, şi săpate în mintea fiecărui cetăţean al patriei, ca sa-l ducă pe acesta mai degrabă înspre nebunie, ori, dacă se găsesc pârghiile necesare, se dă liber de la stat, că si-aşa stăm nemaipomenit de bine cu economia şi munca.

  În caz că n-aţi stiut (deşi e practic imposibil să nu aveţi deja capul împuiat pe tema asta), pe 14 e Velăntain's Dei, pe care o consider una din cele mai cretine sărbători împrumutate, alături de Thanksgiving şi Halloween. Nu de alta, dar explicaţi-mi şi mie de ce sărbătorim noi Thanksgiving? Americanii o sărbătoresc pentru a mulţumi pentru faptul că, la un moment dat în istoria lor, au avut ce pune pe masă. Noi o sărbătorim pentru că americanii o sărbătoresc- tot ce face americanul e cuvânt divin pentru noi, şi, desigur, ca să ne îndopăm cu roasted turkey. Curcan la cuptor, adică. 
  Trecând peste faptul că eu n-aş sărbători niciodată aceste zile nereprezentative atât pentru conştiinţa mea, personală, cât şi pentru a noastră, naţională, să dezbat un pic subiectul Velăntain's.
  Pe scurt, îmi provoacă greaţă şi mâncărimi. Lato sensu, toate grămezile de proşti şi proaste care se "răsfaţă" reciproc cu tone de inimioare, fie ele de plastic, ciocolată sau pluş, nu-mi transmit nimic altceva decât limitarea mintală a acestora. Acum vreo trei ani, am primit "cadou" de Velăntain's o cutie de bomboane de ciocolată. Bomboanele ca bomboanele, dar cutia era în formă de inimioară, ceea ce mi-a produs o repulsie definitivă, atât faţă de sărbătoare, cât şi faţă de persoana care mi le oferise. Ah, şi de care nu mă lega nimic, ca să nu se înţeleagă altceva.
 
  Buuun. Săptămâna trecută, primisem în poştă ofertele de la un cash&carry. Răsfoiesc una dintre reviste, apoi pe a doua, la a treia dau de Velăntain's Dei. Scris cu litere de-o şchioapă, cu roşu intens, cu muuulte inimioare scârboase, cu "n" cadouri sau jucărioare (nu spui de care!) pentru persoana aşa-zis iubită. Superb, ar fi numai bună de aprins focul la grătar.
  La televizor, de vreo două săptămâni- a se lua în considerare faptul că mă uit la televizor doar la ştiri, şi pe alocuri la nişte emisiuni pe TV5, M6, travel&living şi Discovery- parcă aud doar tâmpenii legate de Velăntain's, ceea ce la un moment dat devine extrem de supărător şi enervant. Închid televizorul. 
  Pe internet, sau în diverse reviste, se fac planuri sau sugestii de Velăntain's. 
  Să spunem că toate cele enumerate mai sus ar fi dedicate plebei. Adică ăstora cu mijloace materiale medii, care îşi permit maxim o inimioară numai bună de dat în cap consoartei, plus un bilet la film sau o noapte în club. Nu de alta, dar pentru ca piţi să aibă cadrul perfect pentru destrabălare şi etalare de dotări corporale mai mult sau mai puţin plăcute ochiului.
  Dar fiţi pe pace, pentru cei cu venituri peste medie, s-au inventat excursiile în afara ţării. Dacă îţi duci ţoapa la Veneţia sau la Praga e ca şi cum ai duce-o în rai. Toată lumea se va uita după voi, din pricina comportamentului e de wow! la orice îi iese în faţa ochilor. Plus că atunci când se va întoarce în ţară, va avea îndeajuns de multe poze de postat pe facebook, astfel încât toate duşmancele ei să o poată admira rozându-şi unghiile false de invidie.

  Velăntain's plăcut, că pe mine deja m-au apucat iar nervii, şi s-ar putea să scriu mai multe, şi mai neplăcute.
Eu măcar am ocazia să-mi petrec Velăntain's printr-o metodă academică, mai precis printr-un examen la contracte civile. Ştiu că niciun duşman nu mă va invidia, dar, asta-i viaţa...

marți, 1 februarie 2011

Dacă tot e alb şi ger...


  Cel mai frumos lucru pe care îl putem face pe frigul ăsta cumplit e o plimbare cu sania trasă de cal. 

PS. Nu uitaţi acasă păturile, în straturi cât mai multe, şi ceaiul fierbinte sau vinul fiert cu scorţişoară, după gustul fiecăruia:)