Nu v-aţi întrebat niciodată: are cineva dreptul să îşi bată joc de timpul vostru? Să vă calce în picioare minutele, orele sau zilele în care v-aţi fi putut ocupa mintea sau sufletul cu altceva sau cu altcineva?
Are vreo funcţionară nesimţită dreptul să vă calce în picioare un sfert, o jumătate de oră, când voi staţi la coadă ca să plătiţi ceva, iar ea stă şi se uită la pantofii de pe un site, de pe calculatorul de la serviciu, nepăsându-i ca voi o vedeţi?
N-am da orice ca să mai avem acel sfert de oră cu o persoană, două, trei, pe care le iubim atât de mult, dar care au dispărut de lângă noi? Şi de care ne zgândăreşte un dor de-am fi în stare să alergăm de-a lungul şi de-a latul Pământului doar ca să îl avem din nou, pentru un minut lângă noi.
Astăzi, şi nu doar astăzi, ci şi acum vreo două zile, s-a întâmplat ca dintr-o pricină fără vreo importanţă prea mare, să fiu nevoită să pierd câteva ore, aşa, degeaba, doar pentru că unor persoane li s-a căşunat. Fără să conteze că eu aveam lucruri mai importante de făcut, că aveam un nenorocit de proiect de scris (mă apuca nervii, deşi mă enervez greu!), că nu dormisem bine două nopţi la rând, că mă simţeam rău, că mă durea aproape tot corpul (credeam că încep să simt astenia de primăvară, până să ningă din nou azi).
Şi pentru că astăzi, după o altă oră pierdută după bunul plac al altora, a trebuit să recuperez ceea ce nu lucrasem la proiect, am stat lipită de calculator şi cu braţele şi biroul pline de cărţi şi coduri, vreme de cinci ore, de am şi acum impresia că îmi plesneşte capul de durere.
Şi vă întreb acum, nu merită timpul nostru mai mult respect? Din partea noastră, din partea celor cu care interacţionăm? Că tare e scurt, şi parcă pe zi ce trece aleargă de parcă ar vrea să prindă permanent vreun tren...
