De 1 Decembrie, să privim partea plină a paharului!

Se presupune că într-o astfel de zi, ar trebui să fim cu toţii loviţi de un patriotism exacerbat, să fluturăm drapele în miniatură, ori să le înfigem în preparatele neaoşe pregătite prin bucătărie, să ne zâmbim unii altora, să intonăm imnul (că nu ne-am mai deşteptat odată!) cu mâna dreaptă hotărât plasată în dreptul inimii, să asistăm gură-cască la paradele militare (cred că asta e singura parte a zilei care îmi face plăcere), iar seara, să lansăm pe bolta cerului mii de artificii, cu sclipiri imense şi colorate. Mai pe scurt, să reluăm un pic din nebunia aceea frumoasă (vezi 4 Iulie în USA), pe care am avut-o, probabil, şi noi, cândva, ca popor, dar care acum s-a pierdut undeva, pe drumul nemulţumirilor legate de ţara în care ne-am născut, trăim, iubim, urâm, contribuim la bugetul de stat, înjurăm politicieni, idolatrizăm sportivi, ne enervăm pe vecinii zgomotoşi, mâncăm mămăligă cu brânză, vedem peisaje care ne taie răsuflarea, ne lovim de birocraţie, ne bronzăm de munte, sau de mare, şi câte şi mai câte.

Eu, una, m-am săturat ca toată lumea să vorbească urât despre noi, însă, recunosc- urâtul e parte integrantă a societăţii. Într-o ţară în care clasa de mijloc de-abia mai subzistă, iar săracii lipiţi pământului sunt tot mai numeroşi, în vreme ce bogaţii îşi flutură cu insolenţă avuţiile prin toate mijloacele posibile, urâtul nu are cum să nu intervină. Îl găseşti oriunde- la un cerşetor din colţul străzii, pe zidurile monumentelor scrijelite sau mâzgălite, în pădurile rase de pe faţa Pământului, la rata şomajului, la praful gri al oraşelor, la lipsa autostrăzilor, la copiii abandonaţi în maternităţi, ori la animalele maltratate. De fapt, unde nu găsim urâţenia?- cam asta ar fi întrebarea.

Fără să mă gândesc că asta m-ar putea ajuta în cadrul postului dedicat Zilei de 1 Decembrie, i-am cerut ajutorul vărului meu, Gabi, care a plecat din România în urmă cu 20 de ani. Am presupus, şi mi s-a confirmat, că doar el ar putea să îmi răspundă la această întrebare. Gabi s-a stabilit, de ani buni, în Canada, realizând acolo ce alţii n-ar reuşi aici nici în 3 vieţi- un job excelent, o soţie splendidă şi doi copii inteligenţi. Vara asta, întreaga lui familie a venit într-o minivacanţă, în România. Ne-am vizitat, am ieşit în aer liber, am discutat, pe diverse teme, i-am recomandat locuri pe care ar trebui să le bifeze. Însă doar săptămâna trecută, într-un e-mail, l-am rugat să îmi împărtăşească, aşa, de dragul curiozităţii, nişte impresii, bune, rele, despre ceea ce a găsit odată întors aici.
Răspunsurile lui au fost cu adevărat surprinzătoare, şi nu datorită extravaganţei lor, ci a sincerităţii, şi, pot spune, a obiectivităţii (nu uitaţi de cei 20 de ani petrecuţi departe de ţară, ani ce pot neutraliza opiniile) acestora. Sau, dat fiind că citesc ori ascult, în jurul meu, doar păreri mai degrabă negative, în ceea ce priveşte evoluţia noastră, poate că ceea ce m-a uimit la răspunsul lui a fost tocmai speranţa ce se întrezăreşte printre rânduri. E acea speranţă corespunzătoare dorinţei noastre de mai bine, de autodepăşire, dar, care, din păcate, de câtva timp a dispărut cu totul de pe lista ambiţiilor noastre ca naţie. Am ajuns să ne complacem aşa cum suntem, şi poate că din această cauză lucrurile stagnează. Vă invit şi pe voi să citiţi răspunsul lui (înainte de a sosi în România, au petrecut o săptămână şi în Italia, de aici şi ultimul paragraf):

"Am fost foarte reticent să mă întorc în România- ultimele 2 dăţi când am fost acasă (acum 9, respectiv 11 ani), nu am fost prea încântat de noile realităţi- era murdar, lumea era săracă, prost îmbrăcată, se vedea mizeria pe faţa colectivă; m-au deranjat în special "nouveaux riches"- parveniţii, de fapt, nişte inculţi care, în virtutea banilor, dictau populaţiei de ce ei sunt speciali şi merită să fie trataţi ca atare.
În plus eu eram vizibil un "străin", eram constant acostat pentru bani, cerşit, sau, pur şi simplu, îmi era frică să nu-mi dea vreunul în cap pentru 20 de lei.
Acum, România (şi implicit, Braşovul) arată mult, mult mai bine, e curat, oamenii sunt mai fericiţi, mai bine hrăniţi, îmbrăcaţi, toate parcurile cele noi si copiii care se joacă în ele sunt sunt nemaipomeniţi.
Nu am iluzia că totul e roz, şi ştiu că sunt mulţi, mulţi oameni care de-abia
o duc de azi pe mâine, dar, în mare parte, se pare că societatea merge înspre bine.
Lumea (mai ales tinerii din magazine, etc) e amabilă, ştie să vorbească mai bine decât îmi aminteam eu de-acum 20 de ani, mulţi vorbesc şi alte limbi, ceea ce va ajuta turismul, în viitor.
România e cu mult superioară Italiei, şi eu, şi Fiona am zis că, dacă ar fi să locuim în
Europa, aş prefera România Italiei...
All in all, nouă, ca turişti, ne-a plăcut şi o să mai venim, când ne vom mai putea permite din nou!"

Mă declar mulţumită dacă am reuşit să vă aduc măcar 0,0001 % speranţă de un viitor mai promiţător. Mă declar, de asemeni, mulţumită dacă v-am făcut să (re)vedeţi firimitura din acel "ceva", ce-ar putea vindeca urâtul, şi aduce frumuseţea printre noi.
Îţi mulţumesc şi ţie, Gabi, că, prin rândurile tale, mi-ai arătat atât mie, cât şi celor ce le vor citi, că avem părţile noastre bune, dar pe care, absorbiţi de atâtea probleme şi răutăţi, uităm să le mai observăm. Îţi mulţumesc că m-ai făcut, chiar şi cu un gram, mai mândră de România!

Iar vouă, dragii mei, La Mulţi Ani!

Pauzele scurte şi dese...

Iniţial, aş fi zis că pauzele astea, de la Împărăţie citire, dăunează grav sănătăţii. Atât din punct de vedere fizic, cât şi mintal. Da' astăzi am reanalizat problema şi m-am sucit.

E bună pauza, atâta vreme cât nu petreci prea mult timp mutându-te dintr-un pat în altul, cu telecomanda în mână, şi castronul de fistic alături. E bună pentru că îţi dă şansa să te refugiezi într-o carte bună, pe care, printre atâtea tabieturi zilnice, uiţi poate să o mai incluzi.
E bine pentru că ai timp de cumpărături în tihnă. Azi, am intrat, pentru prima dată, cred, în ultimul an, în Carrefour. Cu toate "sistematizările" din interior, tot nu-mi place. E aceeaşi îmbulzeală care miroase urât, aceleaşi figuri care îmi displac, aceiaşi paznici slinoşi care se cred boşii Universului. E bine totuşi că n-am prins rând la casă. N-aş fi intrat în veci, dar mi-era în drum, fiindcă a trebuit să mă duc după nişte balamale la Mobexpert. Apropo, dacă aveţi timp, daţi o fugă şi cumpăraţi/admiraţi decoraţiunile de Crăciun.
Am auzit că ar fi fost foarte frig afară, azi-noapte. Sincer, nu mi se pare. Ok, am văzut şi eu maşinile îngheţate bocnă în zori, dar acum e o vreme mult mai prietenoasă decât a fost săptămână trecută.
De ce mai e bună pauza? Pentru că azi am dormit până la 10. Ciudat, pentru că eu nu fac aşa ceva nici măcar atunci când mă duc la culcare la 3 noaptea. Tot ce sper e ca leneveala asta să nu devină obicei. Prost obicei.
E bună pentru că am timp să-mi schimb culoarea unghiilor în fiecare zi.
E bună fiindcă am timp să beau câte două cafele pe zi. Ori o fi rău? Hm... cam da, dat fiind că se înmulţesc şi biscuiţii şi napolitănuţele de lângă cafea...
Mâine iar e liber. Pe unde vă plimbaţi? Că eu n-am niciun plan. Încă.

E bună fiindcă maman mă aşteaptă la masă cu păstrăv prăjit. Pofta bună şi vouă, dacă luaţi prânzul cu întârziere.

De ce ar trebui să fim mulţumiţi cu vremea

Anul trecut, la sfârşit de noiembrie :|.

La asta se mai adaugă şi faptul că am avut parte de o toamnă destul de uscată, fără ploile pe care le detest, din cauza umidităţii care nu face niciun bine părului meu rebel, a umbrelelor care ocupă spaţiu aiurea în geantă, şi a deprimării pe care o induc în sufletele noastre.

Sminteală de campanie

Aveam cunoştiinţă, încă de la începutul campaniei electorale pentru primul tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale, de faptul că unii tineri, printre care şi un coleg de-ai mei de la facultate, fac propagandă electorală pentru un candidat sau altul- cu fluturaşi, cu umbrele, cu kilu' de faină, cu prezervative, sau mai ştiu eu cu ce.
Colegul împărţea chestii din astea în cadrul campaniei lui Mirciulică Geoană. E mai rebel de felul lui, şi a zis de la bun început că o face doar pentru bani, şi nu pentru că ar fi vreun aprig susţinător de-ai Prostănacului.
Aşadar, în cazul tinerilor, elevi, studenţi, şomeri, sau ce-or mai fi, aş mai înţelege implicarea într-un astfel de circ cu iz electoral. Pentru că îi ajută să-şi rontunjească veniturile, să îşi scoată amica/amicul în oraş, să-i dea bani de-o pâine mamei pensionare/şomere, astfel incât totul capătă o notă de bonomie şi o aură de intenţie demnă de respect.

Toate bune şi frumoase, până aici. Însă, un pic mai devreme, eram într-o zonă comercială a Braşovului, şi, în parcare, observasem maşina unei doamne cunoscute.
Mă duc să cumpăr ce aveam de cumpărat, mă mai învârt pe-acolo, pe lângă mine trec nişte panarame de dame, pe la vreo 60 de ani, boite, îmbrăcate cu geci roşii, cu însemnele Mircea Geoană Preşedinte, şepci, fulare, şi cizme cu platformă. Deh, pitzipoance la bătrâneţe. Se agitau şi împărţeau pliante, sau ce-ştiu-eu. N-apuc să-mi revin din şocul vizual, şi, când mă uit mai bine, în faţa mea, o văd pe madama a cărei maşină o zărisem în parcare, îmbrăcată şi ea cu geacă Mircea Geoană Preşedinte, şapcă, fular, cu un mănunchi de fluturaşi într-o mână. Când m-a zărit, a avut reacţia struţului, s-a făcut că nu mă vede, a prins viteză, şi-a trecut pe lângă mine de-ai fi zis că e tornadă.
Pe doamna asta o cunosc de când mă ştiu, însă fără a relaţiona prea mult. Fiică-sa are un salon de înfrumuseţare, iar ea mi se părea o femeie ok, care a avut la viaţa ei şi un business, şi căreia nu îi lipseşte nimic. Acum, însă, mi-am dat seama că îi lipseşte creierul.
Dacă ajungi să întreprinzi astfel de acţiuni penibile, doar de dragul partidului, sau, mai ştii, de dragul banilor, la vârsta la care ar trebui să stai să croşetezi pentru nepoţi, înseamnă că ai trecut prin viaţă ca gâsca prin apă. N-ai sporit cu niciun gram de înţelepciune mintea aia pe care o primeşti, vrând-nevrând, mai bună ori mai rea, la naştere.
Aseară, prin parcarea din faţa blocului meu, nişte activişti de-ai PeDeLeului se agitau ca să împartă prin cutiile poştale nişte calendare cu mutrele lui Băselu şi Scripcaru. Profilul indivizilor era cam aşa: 55-60 de ani, disponibilizat de prin vreo fostă mare uzină de-ale Braşovului, actual alcoolist de meserie, la toate acestea adăugându-se geaca Băsescu pentru România şi şepcile absolut jenante, de acelaşi tip.
Asta nu vrea să arate decât faptul că cucoana se crede degeaba cucoană, pentru că nu e cu nimic-nimicuţ mai presus de specimenele de mai sus, nici în ceea ce priveşte mintea, şi nici comportamentul.

Orice-aş face, oriunde-aş fugi, în oraşul ăsta, sau în afara lui, dau de... din aştia. Care mă scot din sărite, şi mă fac să mă întreb dacă unii meritau să se nască, şi să facă umbră Pământului până la o vârstă atât de înaintată.
Mie, una, mi-ar crăpa obrazul de ruşine dacă ar trebui să susţin nişte mincinoşi de înaltă clasă, care nu doar că au minţit, dar au şi dus ţara de râpă. Plus că mi-ar trebui un tupeu infect ca să le înmânez senină pliante oamenilor atât de dezamăgiţi, şi să mă supăr când aceştia mi-ar zice şi vreo două, de dulce.

Frigul înnebuneşte!

Mă înnebuneşte, vreau să zic.
Pentru că, de câteva zile am început să scot la lumină, de prin cotloane de dulap, haine şi încălţăminte de mult uitate. Alaltaieri seara am purtat cu drag o bluză de pe vremea când eram a 10a (ah, ce vremuri!). Astă seară port o hăinuţă care datează tot cam de pe-atunci. Dacă îmi sunt încă bune, înseamnă că mi-am păstrat într-o oarecare măsură silueta:D.

Vă pup, dragilor, seară de vineri plăcută! Tre' să zbor acum:).

Scurte, de prânz

M-am trezit prea târziu ca să mai apuc să-mi beau cafeaua, dar aerul rece al dimineţii mi-a făcut foarte bine. Nu la fel a făcut şi ceaţa, deşi, dacă mă gândesc mai bine, avea un aspect foarte frumos cum stătea ea, aşa, întinsă pe tot cuprinsul Centrului oraşului.

Oamenii care îşi bat joc de timpul, bunăvoinţa, şi încrederea altora, merită raşi de pe faţa Pământului. Până la ora asta, am 3 astfel de personaje în vizor. Ziua e lungă, so watch out!

Azi joc teatru. O să încerc să mă bucur de razele Soarelui, iar mai târziu, de lumina Lunii.

Nu mai am timp de scris acum. Să aveţi o zi frumoasă, dragilor!

Something stupid (De noapte bună)

Corect!

Mai devreme, eram cu maman pe stradă, şi trecem pe lângă o agenţie de turism. Agenţia avea vitrină, iar pe sticla acesteia scria cu litere de-o şchioapă "Transport de persoane intern şi internaţional". Maman aproape că se opreşte din mers, şi, după mutriţa pe care o luase, simţeam că urmează să arunce o vorbă de duh.
Se întoarce către mine şi-mi zice: N-au scris bine ăia pe vitrină. Mai precis ar fi fost "Transport de persoane intern, internaţional şi electoral"!

Cetăţean al Braşovului, pierdut comunitari. Declar, oricum, nuli.

Poliţia Comunitară- nu i-am înţeles niciodată rolul, şi cu atât mai puţin de ce e cazul să plătim cu toţii pentru ceea ce ea, ca serviciu public, practic, NU face. Acum am intrat pentru prima dată pe site-ul Poliţiei Comunitare Braşov. Cred că voi rămâne prima, unica, şi ultima persoană care l-a vizitat, dar da, au chiar şi site- moderni oamenii, nimic de zis. Păcat că tot ce se găseşte acolo e pură teorie.

La capitolul Rezultate, ne sunt prezentate doar cele din 2008, şi anume: colaborări cu reprezentanţi ai firmei concesionare de parcări publice, de salubrizare, etc; amenzi, avertismente, aplicate în baza unor diverse Hotărâri de Consiliu Local, ori legi; o listă interminabilă de măsuri. Partea interesantă e situaţia contravenţiilor constatate- la o primă, şi deloc prea matematică privire, orice om poate sesiza că numărul amenzilor achitate reprezintă aproximativ 10% din cuantumul total al acestora. Adică un fel de rahat făcut praf, mai pe româneşte vorbind.

O altă mirifică pagină a site-ului ne prezintă Echipa, ai cărei membri sunt încadraţi în diferite Birouri de Ordine Publică, comitete şi comiţii, vorba ilustrului Nea Iancu, plus declaraţiile lor de avere. Un singur Birou (!!!), din cele 6, cuprinde 56 de poliţişti (!!!). Vă daţi seama că n-am avut timp să fac o statistică a averilor, tot ce-am putut observa e că multe dintre declaraţii sunt completate doar de dragul de a fi completate, ce să mai vorbim de scrisul mai împleticit decât cel al unor copii de 6 ani. (Se întâmplă şi la case mai mari, dar asta e altă poveste.) Cel mai şef dintre şefi este chiar şeful Poliţiei Comunitare, şi nu doar el, ci şi soţia sa, căci anul trecut, însumat, au avut venituri de peste 100.000 lei. Un comunitar de rând, care probabil are studii medii, nu deţine nicio proprietate, are datorii de 9000 euro, şi salariu anual de 20.000 lei. O comunităriţă, care-o fi terminat doar 6, 7, ori 8 clase, Vasilica, draga de ea, are un venit anual de 13.000 lei.
Astea vi le-am spus doar aşa, de dragul comparaţiei.

Ultima pagină a site-ului, care ar mai putea suscita interesul publicului dornic de cunoaştere, este Legislaţia, aceasta cuprinzând "multitudinea" de acte normative a căror respectare deplină şi făr' de crâcnire o urmăresc dragii politişti comunitari, slujbaşi ai urbei şi ai cetăţenilor acesteia. Cam lungă introducerea de mai sus, dar trebuia spusă, ca să am pârghie înspre ceea ce mă exasperează pe mine la specimenele astea.

Cu toţii ştim că Poliţia Comunitară a luat naştere cu câţiva ani în urmă, avându-şi sorgintea într-o şi mai nobilă rasă, şi anume cea a Gardienilor Publici. Chipurile lor exprimă şcoala puţină, mediul social... să zicem, precar, tendinţa de a fi corupţi cu uşurinţă, şi de a se plimba fără scop pe străzi (asta atunci când nu se încălzesc prin bodegile de cartier). Nu puţini au fost recrutaţi dintre foştii puşcăriaşi, şi să nu-mi spuneţi că nu-i aşa, că unii au nişte mutre dubioase, de numai siguranţă şi pacifism nu iţi inspiră.

Ca mai toate cartierele, şi al meu, mă rog, pătrăţica mea de cartier, are un comunitar. Ba nu, chiar doi (nu era de-ajuns un Bran, mai trebuia şi Stan!). Comunitari care se plimbă, pardon, plimbau astă-vară, ţanţoşi nevoie mare, cu caşcheta pe-o ureche, şi casca staţiei în cealaltă, pe scutere. Făceau pe somităţile, se învârteau de 2 ori pe zi prin faţa blocurilor, bârrrâind scuterele şi consumând aiurea combustibilul, se uitau cu indulgenţă la imbecilii care deranjau până şi morţii cu răcnetele şi apucăturile de doi bani.
Într-o zi au prins-o pe o cucoană spălându-şi covoarele pe masa de ping-pong din parc (!!!). Ce ziceţi, i-au făcut ceva? I-au făcut pe dracu', s-au luat un pic de ea, ca să spună că au făcut şi ei ceva, cucoana şi-a văzut mai departe de treabă, promiţându-le că va "curăţa" zona după ce termină. Curăţă... era să zic eu ce anume!
Altă dată, l-au prins pe un boier, plimbându-şi potaia de companie, ghici unde? În parc. Nu vă mai zic partea cu urinatul în groapa de nisip, că nu vă mai lăsaţi copiii să se joace în parcuri în vecii vecilor. Boierul s-a udat tot când l-a văzut, comunitarul a făcut iar pe deşteptul, de-ai fi zis că el a găsit formula magică de înlăturare a petelor de untură de pe baveţici, a scos împănat agenda, a completat un avertisment, cu bla-bla-bla-urile de rigoare, s-a urcat pe scuter, mulţumit că îşi "merită" salariul, şi brr-brr, dus a fost.

Am veşti proaste pentru comunitari: liniştea şi respectarea ordinii publice, plus încă o mie alte probleme ale societăţii, nu se realizează, şi cu atât mai puţin rezolvă, cu avertismente. Avertismentele nu civilizează cetăţenii unui oraş, amenzile, în schimb, da. Principiul meu, dacă aş fi poliţist, ar fi cam aşa: L-am prins, îl ard. Şi îl ard atât de tare încât data viitoare să se gândească de o mie de ori dacă se merită să îşi golească buzunarele pe amenzi, înainte să îşi lase potaia în parc, când în nenorocitul de parc există o plăcuţă pe care scrie mare (doar un om chior n-ar vedea-o) că acest lucru e interzis.
Dacă tot frec menta şi scuterul pe banii fraierilor din oraş, ia să amendez eu cucoana care îşi spală infecţiile pe masa de ping-pong unde poate vreodată şi copilul meu se va juca; să le pun şi cătuşe nenorociţilor care seară de seară deranjează sute de oameni, din vecinătatea parcului, jucand fotbal izbind o minge de gardurile înalte, cu atâta nesimţire încât lovesc până şi maşinile din parcări, ori jucând bambilici cu tot soiul de pipiţe chiţăitoare, alcătuind un ansamblu infiorător de zgomotos; să fiu mai atent la tot ce se întâmplă pe străzi, la infractorii care se plimbă liniştiţi, în orice zi cu soare, printre femei, bătrâni, şi copii.
Oare de ce alte ţări ne par atât de civilizate? Tocmai acesta e secretul- acolo nimeni nu îndrăzneşte să încalce nici măcar reguli de circulaţie, din pricina amenzilor usturătoare, d-apoi să se gândească vreunul să dea party în mijlocul unui bloc locuit, invitând tot soiul de giboni şi urangutane, si zăngănind, prin muzica dată până la refuz, toţi pereţii imobilului. Şi cu atât mai puţin, să-şi lase câinele să îşi facă nevoile în mijlocul unui trotuar.

Am zis mai sus, că se plimbau. Da, la timpul trecut, căci, de când a dat toamna asta peste noi, comunitarii... ia-i de unde nu-s. Dacă toată vara s-au plimbat încolo şi încoace, că doar la plimbat nu le trebuie şcoală, acum... cred că se tem să nu le îngheţe... mă scuzaţi, ouăle.
Nu le simt lipsa, căci ei sunt prin definiţie inodori, incolori, şi insipizi, dar zilele trecute am văzut o maşină cu însemnele DPC, şi mi-am amintit că mai există şi aşa ceva la noi în oraş. De existat or fi existând pe undeva, când i-om şi vedea la datorie, că doar scoatem bani frumoşi şi pentru asta, e discutabil.
Dacă ar fi după mine, Primăria poate să îi lase liniştiţi în hibernare. Adică să-i concedieze, că şi-aşa ţin umbră degeaba pământului, unde mai pui că mai şi consumă bani aiurea, pe timp de criză- uniforme, maşini, combustibili, birouri, consumabile, cafele, alte alea. Plus că mie, una, mi se pare că sunt de-ajuns lucrătorii Poliţiei Române. Ce-or face, ce n-or face, că mai sunt şi împiedicaţi printre ei, dar e o instituţie pe care o are orice ţară civilizată.

Ieri dimineaţă o duduiţă îşi bătea covoarele (astea trăiesc chiar în Epoca de Piatră, n-or fi auzit de aspirator?!) pe leagăne. Da, aţi citit bine, pe leagăne, unde se dau copiii cât e ziulica de lungă. E absolut strigătoare la cer nesimţirea, şi chiar mai deranjantă e nepăsarea. În astfel de situaţii îmi vine să ţip- poate, poate-aş reuşi să casc ochii cuiva. Dar curând îmi dau seama că e inutil, pentru că eu rămân cu nervii, iar alţii cu nesimţirea înnăscută. Căci astfel de oameni, oricât ne-am chinui noi, nu se fac bine. Plus că mi-e din ce în ce mai silă, şi sunt sigură că nu doar mie, de acele episoade de exercitare mimată a autorităţii, despre care v-am relatat mai sus.

În loc de concluzie: Vă mai amintiţi reclama aceea, care a iscat controverse, cu "N-ai cu cine, dom'le, nişte ţărani!"?