To be or not to be me - part 2

Săptămâna trecută m-am tot hlizit când Tania mi-a povestit cum, mergând la Spitalul de Copii, pentru operaţie, cineva din personalul medical a întrebat-o dacă are 14 ani. A rămas uimit/ă să audă că e cu vreo 5-6 ani mai măricică.

Ieri seară, la shopping cu maman, as usual. Într-un supermarket liniştit, după o vizită în prealabil la bunici. Printre rafturi, observăm o doamnă. Eu n-o mai văzusem de vreo 10 ani (imaginaţi-vă ce memorie de elefant am după atâta amar de vreme), maman o (re)întâlneşte periodic, căci madama e ceva inspector de firme, de autorizări şi alte alea. O salutăm, noi încântate, ea de asemenea, ne întrebăm reciproc de sănătate, maman o întreabă ce-i face progenitura. Ea răspunde că bine, e în vacanţă, e mare, are 18 ani (!!!). Eu îi zic că nu e aşa diferenţă mare între noi, doar 2 ani. Ea mă scrutează, îmi face o scurtă analiză din cap până-n vârful degetelor de la picioare, neîncrezătoare în spusele mele, şi aruncă bomba: "Dacă nu-mi spuneai, aş fi zis că ai 12 ani." Eu: "Hmmm... Ce bine. Mă bucur când lumii îi par mai tânară decât sunt de fapt. Decât să am 20 şi să arăt de 35, mai bine aşa." După aceea, madama a început să îmi ţină o teorie despre trasăturile mele faciale, de inspiraţie mediteraneeană, italiană mai exact. Din Florenţa, parcă zicea că pot pretinde că mă trag.
Mă rog, mai departe mi-a cerut ceva sfaturi în legătură cu ce facultate să aleagă fiica sa, care intră a12a la toamnă şi e indecisă. Am întrebat-o ce liceu urmează, iar când am aflat răspunsul nu mult mi-a lipsit să îi spun că mai bine ar angaja-o la o fabrică de profil, cu salariu minim pe economie. După mici parlamentări, în care mi-a explicat că a nimerit acolo doar din cauza ghinionului la repartiţiile în licee, pe baza mediei de la testele naţionale (şi din cauza slabei activităţi de învăţare, adaug eu), şi că tinde spre specializări precum Drept, Sociologie, Filosofie, şi parcă Psihologie, i-am sugerat Comunicare şi Relaţii Publice. Ştiu eu de ce, nu trebuie să mai explic şi altora:D.
Îmi mulţumeşte din suflet şi îmi propune să ne mai întâlnim ca să-i dau sfaturi progeniturii ei. N-o înţeleg. Cum nu îi înţeleg, de altfel, pe cei care nu se pot hotărî ce să facă cu viaţa, ce şcoli, ce job-uri, ce, ce, ce (exasperante specimene!). O salutăm tandem, ne despărţim.

Continuăm periplul printre rafturi, umplem coşul, ne îndreptăm spre casă. Coadă ca pe vremea lu'... Explicabilă prin faptul că 20% dintre angajaţi muncesc, alţi 80 privesc şi sprijină pereţii, in contemplarea celor treizecişiceva de grade de-afară. Ne aşezăm la un rând. Interminabil dacă e să mă întrebi pe mine. Apare încă o casiera, deschide o altă casă, ne îndreptam înspre ea. În spatele meu, o doamnă cu un plod care mânca îngheţată. În freamătul lui de ţânc, aleargă înspre mine şi începe să mă împingă de... posterior, ca să folosesc o expresie cât de cât mai elegantă. Eu, normal, mă sperii, neînchipuindu-mi că poate fi copilul, şi mă întorc aşteptându-mă să fie vreun obsedat fără alte preocupări mai inteligente în afara pipăitului în supermarket. În întoarcerea-mi spre prinderea "făptaşului" numaidecât o aud pe mămicuţa-i spunându-i: "Să nu cumva s-o loveşti pe tanti!" Eeiiii, asta mi-a pus capac. Eu, care nu agreez nici să mi se spună săru'mâna de către diverse specimene masculine, de cele mai multe ori bărbaţi cu ani şi ani mai mulţi decât mine, acum tocmai ce mi s-a spus TANTI?!?! Grr. Plătim, ieşim, bla, bla.

Dacă săptămâna trecută era pusă în discuţie identitatea mea, iată că am ajuns, acum, la răsturnarea popularei expresii, în "La faţă papuşă, din spate mătuşă".

Cum să faci un biznis rentabil pe banii altora...

... adică pe banii fraiereştenilor ce plătesc taxe şi impozite la bugetul local.

Acum câteva ore, pe când ieşeam din parcare, am văzut o camionetă, ce încerca să intre în parc. Plină cu nisip, pe care am presupus că urmează să îl descarce în groapa de nisip destinată ţâncilor.
Din câte îmi dictează mie raţiunea, având în vedere că parcul este una dintre mândriile municipalităţii (chiar i-aş invita pe la 2 noaptea ca să savureze atmosfera cu răcnete şi beţivi laţi pe bănci), întreţinerea, reparaţiile, şi administrarea parcurilor din mun'cipiu o face tot primăria. Mă grăbeam, aşa că n-aveam nici timp şi nici prea mare interes ca să vad cine, cum, ce şi câte lopeţi de nisip descarcă sau ba.

Nici nu mă aşteptam la ceea ce urmează, dar, cum mi-am făcut un obicei din a fi omul nepotrivit, la momentul potrivit... Peste vreo oră, revin acasă. Nisipul fusese practic trântit în mijlocul parcului, cu o roabă în vârful grămezii, pe post de cireaşă pe tort. Din nou, nimic relevant.
Udam florile. Văd că o maşină parchează la intrarea în parc. Maşină e mult spus, troacă ar fi mai adecvat. Conducătoru-i coboară, fălos nevoie mare, vestimentat ţanţoş în bermude şi tricou alb. Îşi deschide portbagajul, se foieşte de colo-colo, parcă frecându-şi palmele întru aşteptarea a ceva. La început nu mi-a atras atenţia. Apare în mijlocul parcului un angajat al primăriei- avea salopetă, lopată, alură corespunzătoare speciei Dorel. Apare şi conducătorul maşinii.

Dau noroc cu complicitate, conducătorul aduce primul sac de rafie, gol, din portbagajul maşinii. Nenea-n salopetă dă la lopată până îl umple. Lumea din jur NU VREA să observe mizeria.

Conducătorul duce sacul plin ochi cu nisip înspre portbagaj, având mina lui Zdreanţă temător să nu fie prins cu ou-n gură.

Aduce alt sac gol. Procedeul de umplere este acelaşi. I se leagă gura, se transportă în braţe până-n portbagaj. Alt sac gol, aceeaşi poveste. Devine plictisitor, huh?

După ce al treilea sac a fost încărcat, conducătorul vine, precum o vulpe şireată, înspre muncitoru-n salopetă. Scoate dintr-un buzunar una sau mai multe bancnote şi i le pasează celui în salopetă. S-a văzut după viteza-i de reacţie că practică acest sport în mod destul de frecvent.

Alt sac gol, acelaşi procedeu de umplere şi băgare în portbagaj, încă un sac gol, devenit plin în alte câteva clipe.

Îndesarea ultimului sac, în portbagajul deja târâş al maşinii, a look back in the park, datul mâinii cu cordialitate, şi dus a fost.

In the blink of an eye, totul revine la starea-i iniţială. Toată lumea e mulţumită- primăria, pentru că a mai bifat o realizare pe foaia de sarcini a zilei; muncitorul primăriei, pentru că acum poate sta la o taclală, liniştit şi cu buzunarul un pic mai umflat; iar cel mai câştigat e nenea cu portbagajul plin, fiindcă acum are nisip, achiziţionat pe-o nimica toată. Nu ca mine, care anul trecut am dat mii de lei pe nici-nu-mai-ştiu-câte bascule cu munţi de nisip pentru mortar. Făceam un calcul, şi dacă până diseară mai găseşte încă vreo câteva parcuri în plin proces de umplere a gropilor cu nisip, şi încă câţiva Dorei dornici să îşi rotunjească veniturile, aproape că face o basculă. Ba chiar îi recomand să îşi ataşeze la maşină o remorcă, ca să facă treaba oablă, dacă tot o face.
Plus că, dacă iei un sac de colo, altul de dincolo şi tot aşa, parcă nici nu se observă la ochi. La ochi nu, dar la banii idioţilor cărora le sunt blocate conturile în caz de întârziere chiar şi cu o săptămână la plata impozitelor DA.

Iar vouă, dragi bunici, părinţi, bone, şi orice veţi mai fi fost în parc la ora respectivă, felicitări pentru atitudine. De-atâta fericire că odraslele vor avea nisip în groapa aia de joacă infectă, unde îşi au toaleta (n-am vrut să-i zic chiar loc de caca-piş) câinii de la toate blocurile din zonă, n-aţi avut tupeul să îi strigaţi cretinului ăluia că vă fură din buzunare. Dacă e să împărţim grămada aia de nisip la numărul contribuabililor naivi din Braşov, o să rezulte măcar un pahar de câteva grame de căciulă. La fel cum "aţi luptat" pentru paharul care revenea, teoretic, fiecăruia dintre voi, aşa luptaţi şi pentru alte drepturi care vă sunt călcate, nu în picioare, ci cu cilindrul de tasat asfaltul.

Proslăviţi nesimţirea şi ridicaţi hoţii la rang de idol în continuare, că nu e de-ajuns mocirla în care ne-afundăm pe zi ce trece. Ţineţi neapărat să ne vedem pe fundul oceanului.

De sezon

Printre atâtea preocupări şi activităţi meschine, am uitat că în urmă cu aproape un an, am primit în dar, de la nişte oameni absolut valoroşi, un tablou la fel de valoros, care întruchipează un lan de grâu auriu, imediat după ploaie.



Darul m-a lăsat fără cuvinte, mai ales datorită faptului că tabloul acesta constituise un fel de etalon al artei plastice de-a lungul copilăriei mele. Ba chiar cu câteva săptămâni înainte de a-l primi, l-am visat. Alături de celelalte care îi şedeau alături- unul având drept temă iarna, iar un altul cu nişte lăutari. Cel cu lăutarii este atât de vechi, încât drept protecţie împotriva umidităţii aerului, ce provoacă descuamarea vopselei în ulei, stă un geam de sticlă.


Ca să îl pot aduce în Braşov, tocmai din Iaşi, a fost nevoie ca rama să îi fie scoasă. Oricum nu se ridică la rangul tabloului, aşa că am promis să îl duc la un atelier specializat, imediat ce voi ajunge acasă. Cum aţi mers voi, aşa am mers şi eu. Acum, tabloul zace, la propriu, înfăşurat cu grijă intr-o folie menită să-l ferească de praf, rezemat de un perete, şi pitit după un dulap. Să zicem că îşi păstrează sublimul ascuns de ochii lumii.

Sunt o nesimţită nerecunoscătoare. Dacă fac la fel şi cu celelalte tablouri pe care urmează să le primesc, merit să mă autodispreţuiesc toată viaţa.

Trei pesici într-un balansoar

Tania- recovering after a recent minor surgery. Oana- tot în vacanţă. Încă mai am nevoie de ceva timp pentru a mă acomoda cu ideea. Între noi, pisi Băftoasa.

Family portrait.

Gogoşi. Da, măi, da, sunt cu lapte:))

Pesica, cu degetu-n vânt. Ei, ştiu că nu e de râs, dar facem şi noi haz de necaz:D.

Dude se juca cu camera foto, iar noi... presupun că priveam albastrul perfect al cerului. După săptămâni întregi de gri monoton, contemplarea e pe deplin motivată.

Le 14 Juillet

Mă laud!

După ce în urmă cu vreo lună, două, zece (că nici nu mai ştiu cât a trecut), am debutat în cariera-mi culinară prin a spăla nişte felii de cărniţă pentru grătar, azi m-am lovit la cap.
Mai exact, ieri am văzut într-o revistă chifle umplute cu şuncă, branză, roşii, ouă, şi alte alea. Cum sunt destul de pofticioasă, chiar de mă vedeţi aşa, de patruşapte de kile, cred că şi azi-noapte le-am visat.

Ieri seară am fost la cumpărături, mi-am cumpărat şuncă- eu, care nu mănânc mezeluri nici să mă baţi. Bine, am mai făcut săptămâna trecută o concesie, cu nişte crenvurşti, pentru că îmi făcuse cineva poftă, dar e clar că pe anul ăsta nu mai pun gura pe aşa ceva.

În urmă cu vreo oră, când mi-am terminat în mod triumfător treburile pe azi, m-am dus în bucătărie, de data asta nu pe post de observator/critic/mâncăcioasă. Ci hotărâtă să tranşez problema- mi-am pus sorţuleţul, am tăiat cu pasiune cubuleţele de roşii şi pe cele de şuncă, am bătut cu patos un ou provenit de la o găină de casă, am scobit chifle, le-am uns cu unt, am presărat brânză de burduf, am încins microundele cuptorului, şi... Deliciul a fost gata de servit!
O să ziceţi că n-arată grozav. Ştiu. Dar gustul a fost bun. Şi n-o zic pentru că le-am făcut eu, ci pentru că sunt foarte pretenţioasă la mâncare, şi chestiile astea au fost chiar comestibile. Nu mă aşteptam nici eu, dar... Până şi lui maman i-au placut.
Data viitoare, şi data cealaltă, şi tot aşa, vor avea un aspect şi un gust şi mai bun.

P.S. La modul cel mai serios, trebuie să însemnez ziua de azi în calendar, pentru că nu se ştie cum şi peste câţi ani mă mai apucă o astfel de hărnicie în bucătărie.