vineri, 29 ianuarie 2010

Introspecţii în faţa lui Bonsai

Prima dată când am luat contact cu un bonsai a fost în urmă cu vreo 10-12 ani, în casa unei prietene de-ale mamei. Ţin minte că bietul copăcel era mai mult chel decât înfrunzit, iar D. îmi povestise că fusese cât pe ce să moară. De ce? De supărare, pentru că ea plecase în călătorie, în Elveţia, iar el, copăcelul, rămăsese acasă. Începuse să-şi revină odată cu reîntoarcerea ei acasă. Poate că mi s-a părut un pic neverosimilă povestea- cum ar putea un bonsai să se "supere" că l-ai lăsat acasă?- dar peste ani s-a întâmplat să mă lămuresc.

(Nu are legătură cu bonsaii, dar, ca să păstrez o anumită ordine cronologică în ceea ce vă povestesc, ce-a de-a doua dovadă a faptului că plantele au sentimente am primit-o la moartea bunicii mele paterne. Iubea plantele. Avea cele mai exotice plante, cu cele mai aparte flori, cum nu văzusem şi nici n-am mai văzut de-atunci. Plantele, la rândul lor, o iubeau pe ea. De ce zic asta?
Atunci când s-a îmbolnăvit, vieţuitoarele din ghivecele-gigant s-au pleoştit, una câte una, iar când ea a murit, toate plantele ce fuseseră mândria ei au murit.)

Încă nu v-am convins, ştiu. Tocmai din acest motiv o să revin la bonsai.
Bonsaiul meu a fost un cadou, de la o persoană care-mi cunoştea dorinţa de a avea unul, acum 3 ani. Când l-am primit, e drept, nu avea o coroană deplin toaletată, însă n-arăta rău deloc- îi mersese bine în magazin.
M-am apucat şi m-am documentat, ca să nu omor bietul copăcel, am ajuns să cer sfatul unui specialist american în creşterea bonsailor, care mi-a dezvăluit identitatea (lemn câinesc) şi necesităţile individului care pătrunsese în camera mea. Toate au părut bune şi frumoase..
. în prima săptămână.
Când am văzut că o parte din trunchiul său de copac în miniatură dă să putrezească, m-am gândit că trebuie să fie ceva în neregulă cu pământul, aşa că l-am schimbat. Îngrăşământ nu prea am voie să îi ofer, pentru că n-are voie să crească. Deh, bonsaii sunt liliputani:).

După schimbarea pământului, am observat eu că frunzele i se păleau- în fiecare zi găseam câte una pe parchet. Am studiat îndeaproape problema, am observat că bietul copăcel nu "ajunge" la apa din tăviţă. Şi, astfel, am brevetat un nou mod de udare a
bonsaiului- la câteva zile, îl transport până în bucătărie, unde îl scufund într-o farfurie adâncă plină cu apă. Şi-a funcţionat- bonsaiul a reuşit să-şi facă rost de porţia necesară de apă- dar, frunzele duse... duse-au fost.


Cam asta face el. Zi de zi, şade cuminte pe marginea unui raft de bibliotecă, lângă nişte coşuri cu scoici din Mediterana, la vreun metru şi jumătate distanţă de mine, asta cu excepţia verii, când îşi mută reşedinţa în balcon. Nu de alta, dar e specie "de afară". Când e sezon cald se bălăceşte în castronel mai des, şi e tuns la fiecare Lună plină (da, aşa se tund florile!).

Anii au trecut, bonsaiul e chel. Pe-o parte. Pe partea cheală mai are o crenguţă, uscată, cu doar patru frunze, întocmai ca şi copacii netoaletaţi de pe marginea drumurilor. Pe partea înfrunzită... totul e verde.
Şi, zilele trecute, cum tot mi-am găsit alte preocupări, iată-mă stând turceşte pe covor, "la picioarele" bonsaiului. Am tot stat, m-am uitat, i-am vorbit, l-am întrebat, şi am aflat. Făcând o corelaţie cu cele povestite în introducerea acestui post, mi-am dat seama că el, bonsaiul meu, îmi împrumută stările. Aşadar, la fel cum mie îmi merge bine în anumite sectoare ale vieţii, dar extrem de prost în altele, la fel e şi el chel, pe-o parte, şi verde, pe alta.

În poză, Bonsaiul.
O să spuneţi, poate, că i-a murit frizerul, dar nu- pur şi simplu aşteptăm primăvara, ca să ne facem freză nouă.

Cu ocazia asta, cred că ştiu ce vreau să primesc anul ăsta, de ziua mea. Încă un bonsai. Dacă şi acela cheleşte pe-o parte, pot compensa cu cel pe care îl am acum- îi pun unul în faţa celuilalt, cu părţile verzi aşezate opus şi, priviţi din faţă, vor părea un Bonsai întreg, pentru o Oana completă:D.


joi, 28 ianuarie 2010

S(tr)esiunea pluteşte în aer


Ce-mi place la perioada sesiunii:
Că (doar) par conştiincioasă. Oricine mă sună şi mă întreabă ce mai fac, primeşte, invariabil, răspunsul "Învăţ.". Dar, în spatele răspunsului, Oana ori priveşte iarna de-afară, ori întreprinde o sesiune de shopping, ori răscoleşte prin poze, ori îşi priveşte ore în şir motanul cum doarme sub o rază de soare, face ceva bun de mâncare- ieri, am amestecat nişte paste cu dulceaţă de coacăze (?!)- meditează profund asupra condiţiei umane, şi, nu în ultimul rând, doarme- azi am tras cel mai dulce pui de somn de amiază din ultima vreme.
Cert e că zilele astea aş face cu totul şi cu totul altceva, doar ca să nu fiu nevoită să stau cu nasu-n cărţi. Nu pentru că nu mi-ar plăcea ceea ce învăţ, ba dimpotrivă, dar... stiţi voi, e mai interesant să laşi totul pe ultima sută de metri:D.
Ieri, par example, maman trebuia să facă nişte drumuri la bancă, să plătească nu-ştiu-ce minunăţii, să cumpere una-alta. Atât mi-a trebuit- una-două am fost îmbrăcată, gata de plecat. Tot zilele astea, cu tot frigul ce ne imprimă starea asta de hibernare (apropos de asta, mă tot întreb de ce n-om fi fost concepuţi astfel încât să intrăm în stare de hibernare la sfârşitul toamnei, şi să ne trezim de-abia când mugurii explodează), am un chef de ieşit, de făcut pe rebela. Numai pe masă n-am avut chef să dansez, în rest...

Ce nu-mi place la perioada sesiunii:
Pe noptiera patului meu, se regăsesc, de obicei, următoarele: telefoane, ceasuri, cremă de gălbenele (faţa mea devine piele de crocodil din cauza frigului), creme de mâini, balsam de buze, Sony Walkman (pentru adormit seara), dopuri antifonice, asezonate cu câte o carte de beletristică. Ce se regăseşte pe noptieră acum: Codul Penal.
Nu m-am mai cântărit de vreo două săptămâni. De obicei, în săptămânile de sesiune dau jos vreo 2-3 kile. Nu că m-aş agita foarte tare, dar nu ştiu cât de "grase" sunt drepturile reale principale.
Înafară de toate acestea, nu mai apuc să mă întâlnesc cu persoanele dragi. Vorbesc cu ele doar la telefon, ori le întâlnesc în fugă, doar cât apuc să le întreb de sănătate.

Mai sunt 5 hopuri. De-abia aştept să se termine:D. Am deja două planuri măreţe: Carmen, la Operă, fix în ziua când am ultimul examen, şi "Furseci & Hibiscus Tea" party-ul, în cinstea vremurilor bune.

Voi cu ce vă mai lăudaţi?


Ger şi diamante aruncate-n aer

Aveţi o fereastră la dispoziţie?
Da? Perfect! Aşezaţi-vă confortabil, şi, fără a o deschide, căci riscaţi să vă îngheţe năsucurile, priviţi în soare. Vedeţi minunile cum se zbat şi strălucesc?

Şi când te gândeşti că ne străduim atât ca să găsim măcar o fărâmiţă de frumos în tot haosul ăsta din jur.

PS. Aştept de două luni ca să se depună chiciură pe copaci. Azi-dimineaţă am fost foarte mulţumită.


miercuri, 27 ianuarie 2010

Datorie?

"Trebuie să suporţi tot ce ţi se întâmplă, pentru două motive raţionale: primul, că ţi se întâmplă ţie, îţi este prescris şi hărăzit într-un fel anumit, de sus, urzit pentru tine şi ţesut din cele mai înţelepte cauze de destin.
Al doilea, că ceea ce se întâmplă în mod diferit, fiecăruia, pentru cel care cârmuieşte întregul univers reprezintă, o cauză a bunului său mers, a desăvârşirii şi, pe Zeus, chiar a propriei existenţe. Căci este atinsă întreaga perfecţiune a universului dacă este întreruptă legătura strânsă şi înlănţuirea atât a părţilor sale componente, cât şi a cauzelor."


Marcus Aurelius

Românul şi omătul - episodul 3 - Deszăpezirea sub Tâmpa

Nou-dinţatul edil Oprescu (pe care maman l-a poreclit "Cioculeţ", în urma porţolanurilor pe care şi le-a pus pe post de dinţi), anunţă amendarea a 50 de asociaţii de proprietari din Bucureşti, în urma faptului că au "uitat" să-şi deszăpezească trotuarele aferente imobilelor. Bravo, Nea Primare!

Săptămâna trecută, cam pe când totul a început să îngheţe mai ceva ca-n Siberia, a ieşit pe post, din nou, Sorin Antipatic Toarcea (personaj de marcă din Primăria Braşov, despre care am avut plăcerea de a vă povesti
aici), relata prostimii (din faţa uşii Primăriei :D) cum face, drege, şi merge Primăria prin urbe, ca să împartă avertismente celor care nu se conformează deszăpezirii trotuarului ce revine casei ori sediului societăţilor.

Aşadar, prin avertismente vrem noi să ne civilizăm.
Avertismente dăm atunci când tot soiul de huligani molestează ordinea publică, avertismente dăm când Poliţia Comunitară prinde gospodarii lăsându-şi câinii să se plimbe prin gropile de nisip ale parcurilor pentru copii, avertismente dăm şi atunci când lumea îşi rupe capul pe trotuare.


Frumos, nimic de zis! Putem să ne plângem, să ne rugăm în genunchi în faţa unei divinităţi a bunului-simţ şi a civilizaţiei, ca să o înduplecăm să-şi pună amprenta asupra-ne, să ne mirăm în continuare la vederea a "cum arată ţările din Vest", şi să stăm aşa, cu mâinile adânc infipte în buzunare, încă vreo 1000 de ani, pentru că, vă zic eu sigur, fără nişte amenzi care să usture în carne vie, poporul ăsta nu se va cizela veci pururi!


Imposibil să nu fi văzut absolut toată populaţia Braşovului ce (non)efect au avut avertismentele Primăriei asupra agenţilor economici cu sediu
la bulivar , ori asupra celor de la bloc ori case. Efect care nu mă poate face decât să le urez celor de la Primărie, inclusiv amicului Toarcea, să meargă fix la toaletă cu avertismentele lor!

~ (poate) va (mai) urma ~

marți, 26 ianuarie 2010

Frig, frig, dar totuşi!

Dacă nu mă înşală memoria şi numărătoarea, să tot fie vreo 4-5 zile de când ne place să ne autointitulăm "polul frigului". Pe lângă asta, toate buletinele de ştiri, emisiuni de radio, articole de ziar, bloguri, tratează acelaşi subiect: FRIGUL.
Dacă tot ne place aşa de mult să dezbatem vremea, înseamnă că ne transformăm în britanici. (We only wish we did!).

Ceea ce urăsc la vremea asta nu sunt temperaturile, şi nici faptul că centrala duduie tot timpul. Ba dimpotrivă, ador că pot avea un motiv să nu ies din casă, şi să mă cuibăresc mai bine în şalul meu mov, cu botoşei în picioare. Urăsc, în schimb, atitudinea tuturor în faţa frigului- toată, dar absolut toată lumea se plânge. Păi, scuzaţi-mă, dar n-aţi vrut voi iarnă adevărată? Cu frig, cu zăpadă, cu pârtii? Acum că o aveţi, de ce mai comentaţi?
Şi de ce umblaţi pe stradă precum nişte saci diformi? Nu văd nicio scuză în faptul că e frig afară, pentru cele ce ies din casă cu fuste peste pantaloni, pentru cei ce târăsc după ei haine tip plapumă, încalţă bocanci milităreşti, ori poartă trase pe ochi căciuli tip paraşută.

Azi, Oana era singura care se promena pe tocuri (groase, ce-i drept), prin buricul târgului.


luni, 25 ianuarie 2010

(mai nou) Deviza fiecărei zile


Vreau să vină vara!!!


Săptămâna de Rugăciune

Citisem despre acest eveniment, la începutul săptămânii trecute, aici.
Am promis că ajung, mai ales că îmi place să vizitez tot soiul de biserici aparţinând altor confesiuni, dar pe parcursul zilelor, am uitat.
Ieri, în timp ce învăţam, am avut brusca revelaţie că penultima slujbă din Săptămâna de Rugăciuni are loc la Biserica Sf. Împăraţi Constantin şi Elena. Dat fiind că biserica e la 5 minute distanţă de casă, şi că n-aveam nimic important de făcut, am decis s-o invit şi pe maman. Zis şi făcut.

Am ajuns lângă biserică exact în momentul în care clopotele începuseră să bată. Ceea ce am admirat întotdeauna la preotul paroh de aici (cunoştinţă veche de-ale mamei) au fost organizarea în cele mai mici detalii (de Înviere, par example), şi punctualitatea. Nici aseară nu s-a lăsat mai prejos.


Slujba a început la ora 18.00, fără nicio secundă în plus sau minus, şi a fost săvârşită de un sobor de preoţi, parohi la diverse alte biserici ortodoxe de prin Braşov. Asistenţa a fost compusă dintr-un mix foarte interesant de preoţi şi pastori ale altor confesiuni, ce slujesc cele şapte biserici istorice din Braşov, plus credincioşi ortodocşi, printre care s-au amestecat şi reformaţi, evanghelici, etc.

Mă limitez la a vă spune că a fost o modalitate întru totul agreabilă de a petrece o oră şi jumătate, în care nu m-am plictisit deloc (deşi stau prost cu răbdarea), şi în care mi s-a părut unic, şi în acelaşi timp emoţionant, să rostesc un simplu "Tatăl Nostru" laolaltă cu numeroşi oameni, aparţinând diverselor religii.

În loc de concluzie, promit ca anul viitor să ajung la cel puţin 3 slujbe din cadrul Săptămânii, dat fiind că e o iniţiativă demnă de respect, menită să convingă oamenii să redescopere diversitatea religioasă, prin intermediul simplităţii rugăciunilor.

PS. Scuzaţi calitatea pozei. Sunt uitucă şi am lăsat camera foto acasă.
PS2. Pentru cei care au ratat serile trecute, astăzi are loc ultima seară de rugăciune, la Biserica Greco-Catolică de pe Strada Zizinului.


vineri, 22 ianuarie 2010

Nouă cine ne plânge de milă?!

Domnul Radu Berceanu, acest "Udrea" de la Transporturi, a făcut poate primele declaraţii din ipostaza de şofer. Le puteţi citi integral, în prima parte a acestui articol.

Pe lângă faptul că se plânge cum noi, prostimea, ne permitem să îl înjurăm pe EL, mare sculă pe minister, acest domn mai deplânge starea maşinii sale, mult prea plimbate, şi implicit rupte, pe mirificele drumuri ale patriei. Drumuri de care, în atâtea mandate la Transporturi, ar fi trebuit să se ocupe.

Stimabile... Răducu, hai să-ţi zic o chestie. Maşina aia nu te merită. Tu, în schimb, meriţi să îţi rupi nervii şi maşina pe drumurile noastre. De nici nu mai stiu câţi ani, tot construieşti autostrăzi. După Bechtel, Bucureşti-Braşov, acum ai mai scornit ceva: Autostrada Zăpezii şi tronsonul Comarnic-Braşov.
Tot ce-ai reuşit până acum sunt cel mult nişte şoseluţe [ :))], pentru care te-ai bătut cu pumnul în piept, de l-ai convins până şi pe Badea să-şi scoată penele la-naintare prin Capitală.
Am mai scris aici despre Valea Oltului, unde tot mai mulţi "proşti" îşi rup roţile; despre DN 73 (Braşov-Argeş), pe care am şansa (sau, mai bine zis, neşansa) să-l parcurg cam o dată, de două ori pe an, şi care se află într-o stare... execrabilă. A fost nevoie de o adevărată campanie media, săptămâna trecută, în cadrul Antenei 3, pentru ca un pod de pe acest drum naţional să fie... peticit. Asta după ce ajunsese ca fier-betonul din structura de rezistenţă să iasă la suprafaţă, şi să muşte din anvelopele celor care îl traversau.
Am scris despre idioţii de agenţi economici (fără de care aţi muri cu toţii de foame, la propriu, şi de care vă bateţi joc cu o nesimţire crasă!) care plătesc roviniete, de mii de lei pe an, doar ca să derapeze pe drumurile tale. Se întâmplă, ştie o ţară întreagă, ca în anumite zone, înalte în genere, cum ar fi Pasul Tihuţa, să se înzăpezească drumul, şi, cu toate astea, nimeni nu face nimic atunci când vede că NINGE. Aşteaptă pur şi simplu. Iar atunci când un camion derapează, blocând drumul, ori răsturnându-se, ştirea este prezentată cam aşa: "Drumul X a fost blocat din cauza unui tir care a derapat, bla, bla." Dar camionul ăsta din cauza CUI a derapat? Nu cumva din cauza imbecililor extrem de pricepuţi într-ale drumurilor?
Ori: "Drumul Y a fost blocat, din cauza maşinilor neechipate corespunzător de iarnă, poliţiştii fiind nevoiţi să... bla, bla." Pot eu să-mi echipez maşina... şi cu anvelope de iarnă aurite, dacă drumul e tot un nămete! Degeaba am lanţuri antiderapante de platină- nu poate nimeni străbate zeci ori sute de kilometri cu ele.

Acestea fiind spuse, şi muuulte altele nespuse (încă!), mai crezi că eşti îndreptăţit să deschizi gura ca să te plângi? Da, sunt sigură că vei răspunde afirmativ. E din cauza mitocăniei libidinoase care ţi se poate lesne citi pe chip, mitocănie de care sunt înţesaţi toţi cei din gaşca ta.


Mândria absolută a celor de la poalele Tâmpei

Îmi povesteşte o cunoştinţă cum, atunci când a mers la neamuri, cam pe unde se agaţă harta-n cui (parcă Botoşani), toţi de pe-acolo i se lăudau cu ce amenajări (a se citi "sensuri giratorii") le făcuse Primăria prin oraş. Ce flori, ce frumuseţe, nemaîntâlnite creaţii urbanistice!
Când i-a auzit, cunoştinţa (un pic mai sărită de pe fix), le zice înţepată nevoie mare: Haha, voi numiţi plăcintele astea de pământ bordurate, sensuri giratorii?! Să veniţi la Braşov, să vedeţi acolo SENSURI GIRATORII!

Nimic de comentat, are deplină dreptate- avem flori care mai de care, stâlpi de electricitate, gazon, ghivece cu brăduţi ori mesteceni, borduri din bazalt, enşpe benzi (mai propice pentru tăiat calea colegilor de trafic) alea, alea. Unde mai pui că ne-nvârtim în ele din cinzeci în cinzeci de metri, de până ajungem la destinaţie ne-ameţim de tot.

PS. Acum trebuie să plec. Dar, mai pe seară, discutăm, din nou, despre prietenul meu Berceanu.
PS2. Să aveţi o zi frumoasă. Fără gerrr!



joi, 21 ianuarie 2010

Românul şi omătul - episodul 2

Haideţi să vorbim un pic despre cum merge deszăpezirea prin Braşov.

Toată lumea s-a agitat cu parcările din care n-a mai putut să scoată maşinile, cu drumurile pe care îţi este necesar cel puţin un Hummer ca să le străbaţi, cu intersecţiile în care te întorci la 360 fără prea mult efort, şi cu giratoriile în care cei cu autoturisme cu tracţiune pe spate şi-au găsit naşul.
Maxima frază a zilei de ieri a scos-o o deşteaptă de la un buletin de ştiri locale, care a spus că, citez, "niciun edil n-a ieşit pe străzi, la deszăpezire". Deci, se pare că trebuie să aşteptăm ca Georgică să vină cu plugul şi pe strada noastră.

Eh, dar până s-o pregăti el, să vă zic ce trebuie să faceţi ca să vă deszăpeziţi strada- nu vă mai chinuiţi să reclamaţi, să daţi telefoane pe la ştiu-eu-ce dispecerate de prin urbe, nu mai înjuraţi, şi nu mai "foraţi" cu anvelopele în troienele de omăt frământat.
Acum e simplu: luaţi maşina (presupunând că aţi putut-o scoate din parcare), daţi o tură prin preajma cartierului, de preferat pe un bulevard, găsiţi (dar cam asta e problema, că nu prea se găsesc!) un plug. Plugul are un şofer. În genere, genul de om şpăgar. Introduceţi bănuţii, daţi directive- vine băiatuuu'! În 10 minute rezolvaţi totul.

PS. După ce îşi termină plugul treaba, avertizaţi-vă şi capetele-pătrate de vecini, ca să nu mai arunce, din nou, zăpada din parcare în drum;).

~ va urma ~


miercuri, 20 ianuarie 2010

Introspecţie în faţa unei căni de ceai

Uneori, găsesc drept cea mai dulce recompensă după o perioadă de zbucium, o simplă seară petrecută în compania unei căni de ceai în mâna stângă, a unei cărţi bune în cea dreaptă, şi a unei muzici liniştitoare în surdină (de fapt, eu mereu ascult muzica în surdină...).

A fost bine aici, înfăşurată în pătură, cât mai departe de zăpada rece de afară, zăpadă care-mi picură fix pe inimioara brodată în puful papucilor de casă, dimineaţă de dimineaţă, atunci când deschid fereastra. Aceeaşi zăpadă cu care mă lupt, o dată când trebuie să deszăpezesc, şi încă o dată, dacă sunt nevoită să înot prin ea. Dacă-s mică, aşa-mi trebuie! Aceeaşi zăpadă care-mi încurcă buclele, şi mă face să mă scutur precum o pisică, atunci când se depune pe haine.
Să vă zic un secret: într-o zi, când veţi îmbrăca o haină neagră, sau, mă rog, de o culoare închisă, încercaţi să distingeţi fulgii. Veţi rămâne uimiţi de splendoarea, diversitatea, şi uneori chiar simplitatea lor.
Trecem peste zăpadă. O iubesc atât timp cât o pot privi doar de la distanţă, de la fereastră. Interacţiunea cu ea nu mă fericeşte aproape deloc.


Zilele astea m-am agitat. Aparent fără motiv, dar mi-e cunoscut faptul că agitaţia asta vine de undeva, din trecutul nu foarte îndepărtat, de când am început să acumulez frustrări (da, chiar şi eu pot avea aşa ceva), tristeţi, încruntări, şi altele, din aceeaşi paletă. Acum, când parcă am ajuns la capătul unui drum înfundat, inventez întrebări, mă strofoc să încropesc răspunsuri, îi întreb şi pe alţii, mă gândesc dacă nu cumva mă mint, adorm greu, visez mult, vreau schimbări, şi analizez dacă merită făcute.

Nu degeaba se spune că noaptea poate fi cel mai bun sfetnic. Într-una din nopţile trecute, înainte de a adormi, am găsit un posibil răspuns... mai degrabă motivaţie, pentru toate astea. Sunt încă în studiu, dar, din primele indicii, revelaţia nocturnă e răspunsul corect. Culmea e faptul că răspunsul acesta datează din urmă cu doi ani, ceea ce înseamnă că, până în prezent, am închis ochii în faţa lui, preferând să continuu lupta asta crâncenă, cu mine, cu lucrurile, cu toţi cei din jur. La momentul potrivit, poate că voi alege să scriu despre asta şi aici.


Printre momentele de impacienţă, reuşesc să strecor, destul de uşor, spre surprinderea-mi, momente în care mă bucur de... bucuria altora. Da, se pare că poţi fi fericit pentru alţii. Pentru ceea ce li se întâmplă lor bun. Singura condiţie e să ţii la acele persoane îndeajuns de mult încât să nu fii invidios.


A început sesiunea. Luni am avut primul examen, din şirul de 7. Încetez din a-mi plânge de milă, când mă gândesc că alţii au 18 (!). 10. Întotdeauna iau 10. Îmi dă elan pentru următoarele. Dansul adevărat începe săptămâna viitoare, şi se încheie pe 19 februarie.


Trece... Toate
trece.



marți, 19 ianuarie 2010

Românul şi omătul - episodul 1

Întâia activitate pe care orice specimen uman neaoş mioritic o efectuează dimineaţa, după ce o noapte întreagă a nins încontinuu, este deszăpezirea. Nimic rău în asta veţi spune. Doar că unii nu ştiu să se dea pe silent înainte de a o începe. Şi, uite-aşa, Gigel de la 2, atunci când iese să dea cu mătura zăpada de pe Dacie, îl zăreşte, la vreo 8 metri distanţă şi pe Vasâli Vasile de la 5, şi îi dă bună dimineaţa, urlând de parc-ar vrea să fie auzit până în capătul celălalt al oraşului. Vasile vine înspre Gigel, care are în portbagaj o sticlă cu tărie, şi încep o conversaţie de toată frumuseţea, în care ambii ţipă unul la altul, de-ai zice că sunt surzi.
Între timp, coboară şi Stănică de la 3, cu cuşma pe-o ureche, şi pantalonii de training vârâţi în ghetele îmblănite. Prietenos, le dă, urlând şi el, bună dimineaţa celor doi vecini. Se duce la portbagajul lui Gigel, trage-o duşcă din sticluţa cu minuni, sprijinindu-se în coada lopeţii aduse pentru deszăpezirea locului de parcare. N-are cauciucuri de iarnă, şi mai greu cu ieşitul şi intratul apoi. Hârrrjjjâie zăpada de pe loc, de-ai zice că vrea să decoperteze şi asfaltul, şi o aruncă în stradă, stradă pe care oricum nu intră plugul. Mai bine să-l blocheze de tot, ca să ştie o treabă. Vreme de juma' de oră, Stănică e hărnicia întruchipată, dar stă şi la taclale, de la 10 metri distanţă, cu Gigel şi cu Vasile. Unul din ei, cu ţigara-n colţul gurii, deszăpezeşte şi calea de acces înspre uşa blocului.
Se apropie ora 12, şi se decid să urce în casă- îi aşteaptă Rozica, Steluţa, şi Sofica, cu ciorbă la plic, şi tocană de cartofi.

După masa de prânz, următoarea activitate prestată de către orice gospodar conştiincios, într-o zi în care zăpada a depăşit limita de 10 centimetri, este să-şi scoată covoarele (persane! :)) ) afară. Dacă n-are curte, nu-i problemă, va exista întotdeauna parcul amenajat de către Primărie, între blocuri. Zăpada, zăpadă, gospodarul, gospodar. Trânteşte covorul (de minim 20 mp!), desfăşurându-l pe albul zăpezii. Aici începe circul- bate, şi bate, şi bubuie, cartierul vuieşte, creierii celor mai sensibili (aşa, ca mine, care aud orice zgomoţel, chiar şi cu dopuri antifonice) încep să zvâcnească de nervi, şi bate, şi bate. După vreo juma' de oră, se gândeşte că e gata, curat ca lacrima, aşa că decide să înlăture zăpada de pe covor. Şi, ce alt loc ar fi mai bun ca leagănele, care prin definiţie, sunt menite copiilor? Aşadar, se ia covorul-mastodont, se aruncă, cu chiu, cu vai, peste bara superioară a leagănelor, şi se curăţă de nea. Urmează cel puţin încă o jumătate de oră, cu batăi moderate, înspre zgomotoase. Gospodarul ia-n spinare persanul, şi pleacă în casă, unde, în mod sigur, consoarta îl recompensează cu o bere.
Tot acest ritual se desfăşoară, de regulă, în intervalul orar în care oamenii normali, şi care deţin aspiratoare (da, da, nu vă uitaţi aşa! S-au inventat, pe lângă aspiratoarele simple, cu spumă, cu parfum, etc, şi cele care merg singure.) vor să se odihnească. Ştiţi voi, după masa de prânz, merge o siestă. Dar de ce să ne odihnim nervişorii, când putem foarte bine să îl ascultăm pe cel sosit din Epoca de Piatră (Hm... parcă The Flintstones aveau aspirator!) cum îşi bate mizeriile de covoare.

În loc de concluzie: Ar fi cazul să mă mai mir că niciun vecin nu (ne) mă simpatizează ? :))


~ va urma ~

(Bună dimineaţa) Aimer d'amour



Genul de melodie cu care adormi, te trezeşti, dansezi prin casă...

PS. Dacă vă place, vă recomand noul album al lui Monsieur Garou, Gentleman Cambrioleur.


luni, 18 ianuarie 2010

De ce râd azi

Ieri am avut nişte musafiri. Printre multele subiecte (tradiţionale- criză, business, animale de casă, etc.) dezbătute, mă întreabă unul din ei ce cred despre alegerile din Colegiul 1 (de ce m-ar fi privit, habar n-am), şi începe să-mi zică despre Honorius, că va câştiga, ce deştept e, ce, ce, ce. I-am spus simplu că pierde. Iar la faza cu deşteptăciunea- o fi deştept, dacă e să-l comparăm cu EBa. Replica musafirului: "Zici?".

Eh, azi ne-am lămurit cum şi de ce-am zis.
De sâmbătă seară, de când am avut unica ocazie de a o auzi pe doamna Geoană (da, tot ea, cea care se machia în public) spunând că soţu-i a fost atacat energetic, râd încontinuu pe tema asta.
Face ce face românu', si tot găseşte o scuză în curtea altora, pentru greşeli, eşecuri, şi alte tâmpenii pe care le comite.

PS. Pe această cale, vreau să-mi cer scuze pentru cei afectaţi/atacaţi, atunci când port culoarea mov:))

Vlădescu, laptele şi cornul. Nişte precizări.

Ţipă ziarele, şi nu numai, în ultima vreme, că vezi-Doamne, Guvernul Boc-cel-mic-şi-rău a stopat programul care oferea ţâncilor câte-un corn şi o cutioară de lapte, zilnic.
Dat fiind că sunt destul de bătrână deja, n-aveam cum să apuc şi eu programul ăsta, dar din studiile mele de la distanţă, vă pot spune că Boc a făcut foarte bine. De ce? Nu o singură dată mi-a fost dat să văd puşti de şcoală generală care jucau fotbal cu ajutorul cornului ori a cutiei de lapte primite. Şi vă pot garanta că nici cei "nevoiaşi" nu se poartă mai frumos cu ele.
Faceţi un efort şi gândiţi-vă un pic la copiii care cerşesc pe la uşi, de Crăciun, de Paşte, sau cu ocazia oricărui alt prilej de mâncare multă. Nu le dau niciodată nimic, pentru că ştiu că alimentele ajung, invariabil, la tomberonul cel mai apropiat, ori la porcul din cocină, care urlă de foame. Teorie confirmată, când, într-unul din anii trecuţi, după Crăciun, când am găsit, pe contorul de gaz din faţa uşii, felii de cozonac lăsate acolo. Au pretenţii băieţii, nu le trebuie orice!
De-asta zic că nu văd rostul în a da ceva de mâncare copiilor, ceva ce la un moment dat devine plictisitor. (N-aţi studiat la economie teoria saturaţiei prin consum repetat?)

Dom' Vlădescu, de la Finanţe, s-a gândit, în primă fază, la impozitarea averilor mari. Jiji a fost primul de acord. Mai vedem noi. Apoi, a mai dormit câteva nopţi, a mai visat ceva, o mai fi avut şi vreun coşmar, ca într-o dimineaţă să se trezească cu brava idee de a propune impozitarea imobilelor la preţul de liberă circulaţie, ceea ce ar ridică contribuţia la buget la sume exorbitante, de câteva mii de euro (bine gândit, dacă e să ne gândim că suntem o ţară de proprietari, fără seamăn în lume; prost gândit, dacă e să ne punem în şoşonii celor care au case cu 10 camere). Tot în viziunea lu' dom' Vlădescu, acest impozit ar trebui să îi ardă doar pe cei "cu Touareg", şi nu pe cei cu venituri modeste. Adicătelea, în capul lui sec, ăia de-au Touareg exprimă suprema bogăţie (?!). Încep să cred că cei care au Rolls-uri şi Ferrari-uri au fost inspiraţi- şi-au luat maşini-camuflaj, ca să nu se vadă avuţia :D.

Sunt curioasă ce mai urmează. Stăteam la o cafea, de vorbă, zilele trecute, şi îi spuneam cuiva că the ultimate proposal pentru reducerea costurilor în vreme de criză ar fi desfiinţarea ANP (n.a. Administraţia Naţională a Penitenciarelor), cu tot cu eliberarea detinuţilor. Păi, gândiţi-vă şi voi, câtă mâncare, câtă apă, cât curent, câţi paznici umblă după ei. Consum fără rezultat- risipă.

Ajung, pe zi ce trece, la concluzia că, în România, e bine să ai grijă ce îţi doreşti, pentru că s-ar putea să devină realitate.


sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Delicii de sâmbătă



Bucăţele colorate, ciocolată, cercuri şi fâşiuţe de aluat.


După alinierea în tavă, şi somnul în cuptor, rezultă ceea ce se vede mai sus.

Mai am de copt două tăvi.
Seară de sâmbătă frumoasă! :)


vineri, 15 ianuarie 2010

"Speranţa" de 15 Ianuarie


Cum mîngîie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţă, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sînu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.

Precum călătorul, prin munţi rătăcind,
Prin umbra pădurii cei dese,
La slaba lumină ce-o vede lucind
Aleargă purtat ca de vînt
Din noaptea pădurii de iese:

Aşa şi speranţa — c-un licur uşor,
Cu slaba-i lumină pălindă —
Animă-ne-o dată tremîndul picior,
De uită de sarcini, de uită de nori,
Şi unde o vede s-avîntă.

La cel ce în carcere plînge amar
Şi blestemă cerul şi soartea,
La neagra-i durere îi pune hotar,
Făcînd să-i apară în negru talar
A lumii paranimfă — moartea.

Şi maicii ce strînge pruncuţu-i la sîn,
Privirea de lacrime plină,
Văzînd cum geniile morţii se-nclin
Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin,
Speranţa durerea i-alină.

Căci vede surîsu-i de graţie plin
Şi uită pericolul mare,
L-apleacă mai dulce la sînu-i de crin
Şi faţa-i umbreşte cu păr ebenin,
La pieptu-i îl strînge mai tare.

Aşa marinarii, pe mare îmblînd,
Izbiţi de talazuri, furtune,
Izbiţi de orcanul gheţos şi urlînd,
Speranţa îi face de uită de vînt,
Şi speră la timpuri mai bune.

Aşa virtuoşii murind nu desper,
Speranţa-a lor frunte-nsenină,
Speranţa cea dulce de plată în cer,
Şi face de uită de-a morţii dureri,
Ploapele-n pace le-nchină.

Cum mîngîie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţă, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sînu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.

Update :
M-am săturat de spectacolele cretine organizate prin şcoli, ori prin alte locaţii, cu prilejul acestei zile. Chiar îşi închipuie cineva că, pentru nişte copii de clasa I, "Luceafărul" ar avea vreo noimă, ori că cei mai mari, de liceu spre exemplu, chiar îl apreciază pe Eminescu?! Dacă ar fi să mă ghidez după sutele de înjurături adresate bietului poet, pentru comentariile interminabile, n-aş zice. Dar nu, nu îi învinovăţesc pe elevi. Vina o poartă, singuri, profesorii care nu ştiu să îşi deprindă învăţăceii că Eminescu se simte, se plânge, se citeşte până la obsesie; că Eminescu n-are cum să devină o plăcere şi o trăire adevărată pentru cei care înghit comentarii literare nemestecate.
Un lucru e cert, Eminescu nu e accesibil oricui. Nici măcar celor ce se cred mari oameni de cultură.


joi, 14 ianuarie 2010

Ţara în care se moare cu zile

De dimineaţă, caut, umblu, mă învârt în cerc, dau din mâini, dau telefoane. Caut medicamente. Care nu se mai găsesc nici în gaură de şarpe, fiind produse în afara ţării, şi implicit prea scumpe pentru farmaciile noastre.
Pe de altă parte, papa plimbă de două ori, aproape tot oraşul, un flacon de sânge. Pentru o analiză de încărcătură virală, care se face doar la un laborator din Braşov, pentru suma de 365 de lei. Rezultat gata în 10-14 zile (de care mai depinde şi administrarea unui medicament-minune, adus de la capătul lumii, din Japonia). Ce să mai, dai un ban, da' stai în faţă, chit că în alea 14 zile crapă omu'.

Le mulţumesc tuturor celor care se ocupă de bunul mers al acestei fabuloase ţări. Le mulţumesc că se gândesc la sănătatea poporului, la cei care se zbat în dureri, fiindcă medicamentele de care sunt dependenţi nu mai există, ori mai rău, nu şi le pot permite. Le mulţumesc pentru că staţiunilor de ski fictive ale doamnei Nuţi le sunt alocate mai multe fonduri decât spitalelor. Spitale în care medicii s-au văzut nevoiţi să facă curat şi să zugrăvească, pe banii şi cu mânuţele lor. Le mulţumesc că ne răsplătesc cu vârf şi îndesat pentru anii şi sacii de bani cu care am contribuit la bugetul de stat.

Dacă mâine aş putea să plec de-aici, aş pleca, şi i-aş lua şi pe alţii.


miercuri, 13 ianuarie 2010

De prin urbe

Astă-seară am observat că bradul din Piaţa Sfatului a dispărut. Urât din partea lor. Mai putea să stea foarte bine încă vreo săptămână-două. Sau poate că păpa deja prea multă energie electrică, şi deh, e criză.
În singurul moment de respiro al zilei, m-am aşezat lângă brad. Da, încă mai am bradul, v-am zis că aş fi în stare să-l ţin împodobit tot anul, mai ales că e eco, şi deci immortal. Mă binedispune, probabil pentru că e verde, habar n-am, cert e că-mi face bine să-l am în preajmă.

Trecând peste subiectul brăduţi, azi, pe la ora 17, pe 15 Noiembrie, imediat după intersecţie, în plină fleşcăială cauzată de ploaie amestecată cu fulgi bezmetici, se asfalta. Ce-mi place, de-abia aştept să văd cât de mult ţine asfaltul ăsta. Se pare că anul ăsta nici nu mai trebuie să aşteptăm primăvara ca să asfaltăm, reasfaltăm, şi răsasfaltăm, ci o luăm din timp, mai precis din ianuarie. Apropo de asfaltări, vă recomand ca, de vreţi o experienţă deosebită, să treceţi pe ocolitoarea cea nouă, şi mult asfaltată în toamnă. E... de vis.

O singură întrebare am: Nu credeţi că ar fi bine să începem de pe-acum cu plantatul florilor prin giratorii? :D


Românism târziu

Zilele trecute citeam un articol despre un adolescent de origine română, care a fost admis la Oxford.
Băiatul se născuse fără mâini, şi, de parcă soarta nu îl bătuse îndeajuns, acesta şi-a pierdut părinţii biologici, fiind adoptat în 1992 de o familie de britanici.

Toate bune şi frumoase, veţi spune, dar nu vi se pare că ne place poate prea mult să ne lăudăm cu oamenii pe care i-am "exilat"? Adică, în urmă cu 18 ani, statul român l-a dat înspre adopţie unor britanici, pe principiul "dă-l dracu' de ciung, că avem destui handicapaţi pe-aici!", iar acum, pe spatele chinului familiei respective, care i-a oferit condiţii bune de viaţă, şi l-a determinat să îşi dorească să ajungă cineva, tot noi ne laudăm că "un român a ajuns la Oxford". Atunci ne era ruşine de el, probabil că mulţi s-au mirat de ce s-or fi legat britanicii la cap cu un copil fără antebraţe, dar acum, când omuşorul a reuşit să facă ceea ce mulţi care sunt întregi la trup n-ar reuşi nici să vrea, ne umflăm în pene de-ai zice că noi l-am crescut.

Nu e un exemplu singular. Ne alungăm artiştii, nu le dăm locuri de muncă în teatre, ori ne uităm strâmb la tablourile lor, dar atunci când Occidentul le cade la picioare, ne aducem brusc aminte că sunt români.

PS. Încă o chestie, apropo de adopţiile internaţionale. Se pare că inteligentul nostru sistem statal nu are nicio evidenţă asupra adopţiilor acordate străinilor, de prin anii '90, ceea ce demonstrează că toţi proxeneţii şi dezaxaţii au putut lua copii de la noi cu sacul. Pe principiul "sari cu banu' gras, iei cât vrei, că e destui".

marți, 12 ianuarie 2010

Unii merită să fie şomeri!

Azi-dimineaţă, găsesc un e-mail. E-mail ce conţinea un CV pentru angajare la firma noastră, din partea unei individe, deşi nu dădusem niciun anunţ pentru niciun post vacant.

M-AM ÎNGROZIT! Să vă zic, pe scurt, ce conţinea:
O... doamnă, căci este căsătorită, cu un nume neinspirat compus din două prenume şi două nume, şi vârsta de 31 de ani... Tot în secţiunea introducere, pe lângă adresă de mail, adresă, număr de telefon, blabla, poza. Nu poză. Ci captură dintr-un film de groază- facută cu webcam-ul, cu faţa şifonată, de-abia ridicată dintre aşternuturi, părul ciufulit în toate direcţiile, şi cu o margine de sofa în background.
Doamna mă informează că urmăreşte ocuparea oricărui post (ok, am nevoie de o tanti care să-mi ducă sacii cu resturi menajere până la tomberonul din colţ), având experienţă relevantă de 5 ani în domeniul urmărit. (care domeniu, care experienţă?!). A absolvit în 2003, la Universitatea Trei Scaieţi, Facultatea de Contabilitate. Ah, şi a lucrat în Spania, timp de 2 ani, la un restaurant.

Fiind absolut convinsă de faptul că doamna care mi-a trimis CV-ul este într-atât de competentă încât cei din Spania au angajat-o la acel restaurant drept supervizor peste contabili, şi nicidecum barmaniţă, am decis să nu îi acordăm niciun post la noi. E de-a dreptul prea bună, atât în poză, în prezentare, cât şi în aptitudinile dobândite în anii de facultate.

Ne plângem că ajungem cu şomajul la 10% anul ăsta. Şi tot noi ne aşteptăm ca cineva normal la cap să angajeze un specimen care se prezintă în aşa hal?
Cine are nevoie de angajaţi nepieptănaţi, mândri de kilele de căpşune culese la hectar, în Spania, şi de absolvenţi de facultăţi second-hand, mâna sus.


luni, 11 ianuarie 2010

Teorie confirmată: Vaccinurile made in Romania dor

Acum câţiva ani, când veni toamna, şi implicit vremea să mă imunizez anti-gripal, deştepţii ăştia de români nu apucaseră să importe încă vaccinuri. Pe mine mă interesa cel franţuzesc, pentru că e cel mai finuţ, şi cel mai bun. Asta v-o zice o cunoscătoare. Şi, vrând-nevrând, m-am văzut nevoită să cumpăr vaccin produs pe plaiuri dâmboviţene, la Institutul Cantacuzino.
După ce mi-a fost injectat, m-a durut mâna, mi s-a umflat muşchiul, ce să mai, m-am jurat că poa' să ardă lumea, că vaccin românesc nu-mi mai trebuie, veci pururi.

Mă ştiţi de ipohondră, şi de înnebunită de orice înseamnă gripă, răceală, guturai, whatever. Toate astea pentru că am un organism complex (!) care nu răspunde la niciun fel de tratament antibiotic ori de alt soi, fapt ce ne duce la exasperare, atât pe mine, care mă chinui cu nasul care-mi curge ca la robinet şi cu amigdalele umflate cât pruna, cât şi pe bietul meu medic.
Gripa porcină e tot gripă. Că poţi să şi mori din cauza ei, e altă poveste. Şi, cum gripa mă sperie, şi cum, până acum, doctorul meu a fost plecat prin ţările calde, azi de dimineaţă m-am înfiinţat la cabinet, ca să mă injecteze cu vaccin anti-porcină. Vaccin anti-gripal mi-am făcut demult, căci altfel nu cred că aş mai fi fost pe-aici acum, dar îmi lipsea protecţia împotriva imbecililor infestaţi cu ce ştiu eu ce microbi, germeni, bacterii de tot neamul, care tuşesc şi strănută, fără a avea bunul-simţ de a-şi ţine o batistă la gură, de prin toate colectivităţile prin care mă perind zi de zi. Cu sau fără voia mea.
Eh, şi, sus mânecuţa, ac, fiolă, doctorul, ac înfipt, ser injectat, gata. Auuuuch!!! Exact aceeaşi senzaţie nenorocită care m-a împuns şi-acum câţiva ani, când cu vaccinul made in Romania. De-abia am reuşit să învârt de volan până acasă.
Cu chiu, cu vai, m-a lăsat, cât să reuşesc să-mi schimb aşternutul de pat. M-am odihnit preţ de jumătate de oră, şi m-am ridicat cu mâna pe jumătate amorţito-dureroso-înţepată.
Deh, prinţesele sunt sensibiloase. Vestea bună este că au trecut circa 4 ore de la vaccin şi n-am murit.

Ce mai aşteptaţi? La vaccinat cu voi!



Existenţialisme de criză

Încadrare spaţio-temporală: duminică, ora 22, parcarea din faţa Prefecturii.

Acţiune: O famelie, mama, tata şi copilul, se plimbă tustrei de mână. Părinţii discută aprins. Tatăl îi zice mamei ceva de salariu, bani, ceva de genul. Mama îi răspunde: Dacă cumpărăm medicamente, nu mai avem bani de ţigări!, pe un ton absolut revoltat. Cei trei iau un taxi.

Ştiţi ce? Luaţi, stimabililor, ţigări, că face bine la sănătate, nu luaţi medicamente, că aveţi timp să înghiţiţi destule la bătrâneţe. Asta dacă o mai apucaţi.


vineri, 8 ianuarie 2010

OMul zilei...

... este declarat cel care mi-a înmânat o invitaţie pentru mâine seară, la Traviata.
E curios cum unii oameni reuşesc să picteze un soare, chiar şi artificial, atunci când zilele devin tot mai noroase. Îţi mulţumesc!

În altă ordine de idei, de-abia adineauri mi-am dat seama că am făcut 12 ore de când nu mai mâncasem. Adicătelea de dimineaţă, de când aveam planuri magnifice pentru ziua de azi. N-am mâncat pentru că am fost ocupată cu shopping-ul, apoi cu house cleaning-ul, şi în cele din urmă cu un curs la care nu am fost anul ăsta. Decât o dată. Fac pe eminenta măcar acum, în prag de sesiune.
În graba mea boemă, am dat peste unul dintre cei mai dragi oameni pe care i-am lăsat în locul despre care vă vorbeam ieri- proful meu de română. Dacă el nu m-ar fi strigat, probabil că aş fi privit în continuare norii. Săptămâna viitoare mă duc din nou la şcoala mea. Pentru că îmi dă energie. Pentru s(tr)esiunea la care nici nu vreau să mă gândesc.

N-am urmărit prognoze meteo, şi tare-aş vrea să rămână vremea aşa. Destul de plăcută pentru perioada aceasta a anului (in grădiniţa blocului de vis-a-vis au înflorit ghioceii :D), fără ploaie, şi fără vânt (for the sake of my hairdo.)

Weekend plăcut, dragii mei!



joi, 7 ianuarie 2010

Ochelari de soare (caut "pilă" la Operă)

Asta mi-aş fi dorit să regăsesc prin geanta-mi încărcată cu tot soiul de tâmpenii azi. Azi, când am petrecut o jumătate de ora agreabilă, pe bancă, la soare, în Piaţa Sfatului. Ca şi cum ar fi putut să cadă şi cerul, că nimic nu ne-ar fi mişcat. Pe noi, Pesicile, zic. Şi promitem solemn că şi la 80 de ani, tot aşa vom face.
Că după tot soarele de amiază a urmat o ploaie de toată frumuseţea mai pe seară, asta-i alta poveste.

Una peste alta, mi-a plăcut ziua asta. De nume. Cu toţi musafirii, şi toate bucatele îngurgitate doar ca să nu îi fac să se simtă singuri într-ale mâncatului. (Adevăru-i că papa n-a gătit niciodată, dar nu mă aşteptam ca friptura aia sau ce-o fi fost să fie aaatât de bună... miaaam miaaam!)
Am desfăcut cadouri- partea asta îmi place. Pentru că-mi plac cadourile. Oricât de mici, îmi cresc nivelul fericirii din corp şi suflet.
Am răspuns la enşpe mii de telefoane. Parcă anul ăsta au sunat mai mult decât oricând. Oricum, am ca plan pentru 2010, instalarea de telefoane prin toată casa, inclusiv în băi, pentru că mă exasperează să mă plimb până la etajera din hol ori de câte sute de ori sună telefonul. Fix. Sau, mai bine, să îl arunc pe geam. Prefer a doua opţiune.
Tot azi am petrecut un crâmpei de timp în locul în care am fost cea mai, fericită, zăpăcită, şi totodată melancolică fiinţă. La Unirea mea. Care nu şi-a schimbat mirosul de igrasie care vine din subsolurile în care s-au amenajat laboratoare de muzică şi alte acareturi (după ce-am plecat noi, s-au făcut de toate. Măi să fie!). Şi pe holurile căreia se preumblă alte generaţii de copii acum. Poate mai ciudaţi şi mai emo decât eram noi. Poate nu atât de stilaţi şi nici atât de into knowledge. Am fost un pic dezamăgită de acest aspect... Şi totuşi, cea mai mare bucurie pe care o am, intrând acolo, şi urcând treptele elevilor (oare câte sute de paşi om fi aşternut pe fiecare din ele?) este să îmi aud numele strigat de către foşti profesori. Au trecut aproape 2 ani, şi dacă sunt încă recunoscută, chiar şi din spate... e ceva!

Mesaj de la Pesica: Cireaşa de pe tortul zilei a constituit-o faptul că n-am găsit bilete la Traviata. Îi urăsc din ce în ce mai mult pe cei de la Operă. Da' am rezolvat-o repede cu un teatru.
Gând: Decât să facem un stadion care nu foloseşte decât la fotbal (care dăunează grav sănătăţii mintale), şi în care să investim (oare?) treijdă milioane de euro, n-ar fi mai bine să construim un teatru? Mai bine zis, o sală de spectacole respectabilă (nu aspir la cea din Sidney), în care să poată avea loc atât manifestări teatrale, cât şi balet, operă, şi concerte ale Filarmonicii? Nu e păcat ca, la fiecare concert de Crăciun, să îi băgăm pe oamenii aceia minunaţi şi boemi, cu tot cu instrumente, în Sala Sporturilor? Plus că, de sala de Operă ar fi una spaţioasă, aş găsi şi eu bilete.

miercuri, 6 ianuarie 2010

Mâine sunt Ionuţ

Ce-mi place mie ziua de Sf. Ioan. Când nu mă simt nici pe departe sfântă, da' îmi place că toată lumea (care ştie că eram Ionuţ la ecograf, sau nu) îmi zice şi mie La Mulţi Ani. Dacă tot îl sună pe papa să îi spună, de ce nu mi-ar zice şi mie?:D
Astă seară am primit deja primul telefon de LMA. Mâine aştept să mi se facă ceva bun de mâncare, nu că de-asta aş fi pregătit mai devreme sandwich-uri calde. Neah. Mi-e poftă de o prăjitură bună. De fapt, eu mănânc prăjitură mai tot timpul. Pentru că maman e expertă, şi pentru că îmi place.

Înşiruire de idei:
Nu vreau să mă gândesc că în weekend am musafiri, pentru că îmi sare pofta de prăjitură.
Consultând calendarul, am constatat că, anul acesta, ziua mea de naştere pică de Paşte. De fapt, onomastica e prima zi de Paşte, iar ziua de naştere, cea de-a doua. Interesant.
Apropo, ca să nu mai întrebaţi în stânga, în dreapta, sau să vă mai obosiţi a da fuga până la calendar, vă informez că Paştele se sărbătoreşte pe 5 aprilie.
Mă duc să dorm. Repede, repejor, pentru că mâine am activităţi cu începere de foarte dimineaţă. De la 9 adicătelea.
Nu ştiu ce-am, pentru că e 12 noaptea şi sunt agitată ca un Pepsi.

PS. La Mulţi Ani şi celorlalţi Ioni.
Update ora 10 a.m.: Sunt nebună. Paştele e în 4 aprilie, ceea ce decalează zilele mele la cea de-a doua şi cea de-a treia. Scuze pentru inducerea în eroare.


Adevăratul Copil-Minune...



... are 10 ani, şi stă în Piteşti.
L-au prins poliţiştii ieri, plimbându-se prin buricul târgului. Dar nu pe jos, aşa cum fac copii normali, ci conducând maşina tatălui, că doar nu degeaba e copil-minune. A învăţat de la tătic, din haina căruia a furat cheile, dar şi de la un văr de 12 ani. Admirabil.


Tărăşenia asta succede episodul în care tot pe la Piteşti, anul trecut, dacă nu mă înşeală memoria, s-au descoperit eşdemii de permise de conducere şpăguite.

Hm... De fiecare dată când merg la Piteşti mă minunez de specimenele din traficul de acolo. De dobitocii care îi dau bice-nainte atunci când au Stop sau Cedează trecerea, de cretinii care schimbă benzile de-ai zice că vor să-şi ia cu ei şi botul, dar, mai presus de orice în lume, de cei care te depăşesc prin dreapta, urcându-se pe trotuar. Şi mai admirabil.

# Cu sau fără legătură cu puştiulică ăsta, copil-minune de Argeş, tot ieri vizionam o ştire conform căreia, doar în ultimele luni (Dumnezeu ştie câte-or fi alea), Poliţia a prins 4000 (!!!) de persoane care conduceau autoturisme, pe drumuri publice, fără a deţine permise de conducere. Şi ne mai mirăm de unde atâţia nebuni pe drumuri!

## Pe şoselele patriei, în fiecare an, mor circa 3000 de oameni. Accidentele constituie una dintre principalele cauze ale mortalităţii din România. Cu pagube imense, atât pentru stat, al cărui sistem plăteşte circa 150.000 lei pe cap de decedat, pentru îngrijiri medicale şi anchetă, cât şi pentru agentul economic al cărui angajat fusese. Nu mai punem la socoteală nevasta, plus cei 8-10 minori pe care îi avea în întreţinere.


marți, 5 ianuarie 2010

Un final de an frumos. Finalul, nu anul.


Curcubeu. Iarna. La sfârşit de decembrie.
N-am avut ocazia să-l şi văd, pentru că dormeam la ora aia. Dar, cine se trezeşte de dimineaţă... vede curcubeul:)). Mersi, papa, pentru poză!

PS. Foto din 31 decembrie. Absenţa mea explică de ce nu am postat-o încă de atunci. Oricum, niciodată nu e prea târziu pentru o frumuseţe a naturii.
PS.2 La câteva zile de la apariţia curcubeului iernatic, am găsit, involuntar, în Biblie, şi semnificaţia acestuia- după potopul în urma căruia au scăpat cu viaţă doar cei aflaţi pe Arca lui Noe, Dumnezeu a promis să nu mai "atenteze" niciodată la viaţa Pământului prin intermediul ploii torenţiale, şi, drept legământ între El şi Pământ, a pictat curcubeul. Tot Dumnezeu a mai spus şi că îl va aşterne pe cer, din când în când, ca să îşi amintească de promisiunea sa.
PS.3 După ce-am citit chestia de mai sus, m-am liniştit. Cel puţin pentru o perioadă, Şefu' nu vrea s-o termine cu noi:))



Bine v-am (re)găsit. În 2010.


Da, ştiu, am lipsit o perioadă bunicică de timp. Dar, spre nemulţumirea celor ce poate sperau să nu mai audă niciodată de mine, am revenit.
Sănătoasă, slavă Domnului, cu niciun kilogram în plus după Sărbători, deşi nu m-am abţinut de la niciun fel delicios de mâncare, şi bucuroasă că l-am lăsat pe nefericitul de 2009 în urmă. Mai dezgustată de manifestările semenilor mei în prag de Sărbători, şi peste măsură de încântată că toţi deştepţii care au parcurs 12 ore pe Valea Prahovei, în drum spre o staţiune de fiţă supremă, n-au avut parte de niciun fulg de zăpadă. Mă rog şi-acum să vă ningă în Bucureşti până ce nu veţi mai putea ieşi nici din casă.


Mă opresc pentru că devin rea.

Nu ştiu cum aţi întâmpinat voi 2010, cu ce nădăjduiri (deşarte) şi promisiuni (ce vor fi uitate/încălcate), şi nici câte cupe de şampanie aţi ciocnit. Tot ce sper e că n-aţi făcut abuz de mâncare ori băutură, nu aţi luat foc de la vreun artificiu aprins de vreun compatriot cu capul mare, şi nici nu v-aţi petrecut weekend-ul prin vreo rezervă de spital. Asta a fost un alt fel de a vă ura să vă păstraţi pe tot parcursul anului aşa cum aţi fost şi zilele trecute- sănătoşi, întregi, şi optimişti.


Ştiu că urmează 12 luni (fără 5 zile) în care ne vom spurca guvernanţii pentru toate mişcările fără cap şi fără picioare pe care le fac, în speranţa (de asemeni deşartă) de a ieşi măcar la liman; în care ne vom enerva privind la cei de lângă noi, la aceeaşi nesimţire, care parcă tot creşte, ca Făt-Frumos, într-un an cât alţii-n zece; în care (în cele din urmă, poate) vom învăţa să fim mai chibzuiţi cu banii; şi, la finalul cărora, îi vom urmări amuzaţi pe toţi cei ce se vor înghesui, din nou, ca-n tot restul anilor ce-au mai trecut, ca să-şi facă provizii interminabile, ce vor fi greţos de repede consumate, şi refăcute odată cu redeschiderea marilor centre comerciale (dac-aţi ştii ce mă poate enerva sintagma asta!).

Dacă e ceva ce criza ar mai putea să ne înveţe, acel ceva e moderaţia.


PS. Scuzaţi-mi, vă rog, eventuala incoerenţă în scris, dar după o pauză atât de îndelungată, e absolut motivată.
PS.2 În poză, primul tort made by Oana :D.