marți, 30 septembrie 2008

30 Septembrie 2008

Ei bine, e 12 noaptea, tusesc sec si zgomotos, mananc bomboane de menta cu kilogramul...
Incerc sa ma conving ca e mai bine asa cum vreau eu... Tania vine si-mi rastoarna teoriile...
Cat despre accesibilitate, lasa Pesi, o sa vezi tu... Cum zice si tricoul Oanei- Sooner or later he'll be mine... Si o sa ii fur si geaca de pimp, si manusile, si o sa facem si nunta, si o invit si pe mama ta... Si o sa-l chem si pe Garou sa-mi cante, acompaniat de un taraf de pe la noi...


Videoclipul e pentru Pesi- i-am promis aseara...

video

luni, 29 septembrie 2008

28 Septembrie 2008


Dupa pronosticul meu de ieri, bineinteles ca nu m-am simtit bine intru totul... Gatul ma chinuie, desi nu stiu de ce ma mai mira, atata timp cat am amigdalele alea nenorocite umflate si vara, pe canicula... Doesn't matter, life goes on with or without them...
Dupa ce am fost trezita in mod insistent de 2 ori, din mirificul meu somn de duminica dupa-amiaza, de catre scumpa mea Pesica, m-am lasat scoasa din casa, desi dispozitia mea era cu totul alta...
Am iesit si eu precum fluturasii la soare, si am vazut ca mai iesisera si altii dornici de o gura de aer mai cald decat in ultimele saptamani, dar surpriza- cand am ajuns in oras, un frig de-ti inghetau si nas si maini si toate cele...
Nicidecum plimbare in aer liber de prea lunga durata, ci doar refugiul langa o cana de cafea si ceai cald... Discutii de pensionari, cu amintiri din copilarie, mici barfe si rasete ca-n vremurile bune... Imi place asa de mult cand vad nasucuri inrosite de frig si incalzite intr-un loc cald si prietenos... Parca niciodata n-am vazut lumea asa de linistita ca-n seara asta...
Indreptandu-ma inapoi spre casa, am vazut ceva care in mod normal mi-ar fi atras atentia... Insa acum doar mi-a confirmat ca m-am linistit total, si ca totul a fost doar o greseala de-a mea poate, o incalcare a principiilor mele, dar nicidecum un regret...
P.S. Lasa, Pesi... Vine ziua de miercuri, cand ne vom infrupta din "cotleti" afumati, pe rotisor sau cum vrei tu, in sos de pitzipongeala... Noi sa fim sanatoase, si p*****i sa fie, ca eu ma descurc...

duminică, 28 septembrie 2008

27 Septembrie 2008


Nimeni nu ar reusi sa aprecieze mai mult tot ceea ce am si toate sansele pe care viata mi le ofera, ce-i drept si cu un pic de munca din partea mea, decat cineva care n-a avut parte de asa ceva... E unul dintre oamenii pe care ii iubesc cel mai mult in viata asta, si care mi-a oferit tot ceea ce mi-am putut vreodata dori, si mi-a asigurat poate cel mai frumos trai, in comparatie cu al lui, sau cu al multor altora...
Am avut, cred, prima discutie serioasa, cu cineva matur, cel putin mai matur decat mine, despre ceea ce va urma... Si trebuie sa recunosc ca m-a convins, daca nu in totalitate, macar 80%, ca altii si-ar da viata sa aiba parte de ceea ce am eu... Doar ca eu sunt ori nemultumita, ori am fobii aiurea in legatura cu tot felul de lucruri si situatii si mai aiurea... Mi-a deschis ochii inspre a vedea ca sansele mele sunt insutit mai multe decat cele de pe vremea parintilor nostri, spre exemplu, iar optiunile noastre de viitor de asemenea, nelimitate...
Toate astea, la care se adauga si faptul ca in loc sa dorm, azi-noapte, imi repetam in gand crezul meu in viata, pe care mi l-am stabilit pe la 14 ani, si care e inca valabil si va fi mereu, m-au facut sa reflectez si sa compar asupra conditiilor mele de viata, care imi permit sa urmez acel crez, pe care nu am de gand sa-l divulg (doar mama a fost martora la criza mea intelectuala din momentul in care mi l-am stabilit), si ale altora, care traiesc, poate, in colturi uitate de lume, fara energie electrica- inlocuita cu lumanari si lampi cu gaz, privati de dreptul la educatie, din motive financiare, sau mai grav, de sanatate...
Si atunci, daca o luam si o intoarcem- situatia, ma refer, pe-o parte si pe cealalta si inca o data pe dos, de ce n-as incerca sa ma bucur si mai mult de tot ce-mi este oferit pe tava si de ce nu m-as opri din a-mi face tot soiul de probleme inutile, si in final inexistente... De ce-as vrea sa-mi complic viata, asa cum am facut-o cu ceva luni in urma, de ce-as dori mai mult... Mai mult inseamna intodeauna si mai complicat... The more you have, the more you want... Atata timp cat pastrez lucrurile in ordinea aceea pe care o aveam eu strict impusa si de la care nimeni nu ma distragea, totul e in regula...
Si intotdeauna trebuie sa ne amintim- asta nu e numai pentru mine, ca exista loc de mai rau...
Am fost prea serioasa in ceea ce am scris mai sus, dar viitorul trebuie tratat ca atare...
Cum as spune eu, in ultima vreme, viata e frumoasa oricum... Mai sunt doar cateva zile de vacanta... Profit- preconizez o febra musculara pentru ziua de maine(curatenie de toamna prin curte) si niste amigdale mai umflate decat azi...

sâmbătă, 27 septembrie 2008

26 Septembrie 2008


Am o stare indescriptibila...
Nu mai am notiunea timpului- azi e luni, maine e vineri... Ce Dumnezeu, oare chiar am innebunit in astea 3 luni, in care n-am avut nicio activitate stabila???
Astia zic ca a inceput weekend-ul... Ciudat... Ar trebui ca lumea sa aiba pofta de viata, dar nu... Vremea ne impune o letargie- si-a spus ca au fost vreo 2 zile in care am vazut si noi Soarele sus pe cer, si am mai aruncat un pulover de pe noi, nu se mai poate- trebuie neaparat inca vreo luna de ploi plictisite, strazi ude, nori pana pe pamant si temperaturi de -10 grade... Incalzire globala, bla, bla, we know already... Intrebarea-cheie e "Unde e vara pe care meteorologii ne promiteau prin iulie ca va dura pana in octombrie?" ... Daca cineva o gaseste, spuneti-i sa ne mai trimita cateva grade cu+, pentru ca marii "experti" au anuntat deja lapovita si ninsoare la munte... Great- dupa ce totul e groaznic, zapada mai lipseste, lanturi antiderapante si sacul cu nisip dupa noi...
Nu mai vreau sa aud de frig- niciodata nu m-am saturat atat de repede de el...

miercuri, 24 septembrie 2008

23 Septembrie 2008


In primul rand, La Multi Ani tatalui meu, care a mai adaugat inca un an la cei multi pe care ii are...
In al doilea rand, nici nu stiu de ce m-am trezit scriind, tocmai azi, care inafara aniversarii din "famelie" nu constituie nimic cu adevarat special... Alergatura de dimineata pana inspre amiaza, dintr-un colt intr-altul al orasului... Caldura placuta, desi tomnatica in puterea ei, soare zambitor, dar retinut...
In rest, zambete pana la urechi pe chipul meu... Cu manusile albe, a reusit sa faca minuni... Parca si magicienii folosesc asa ceva, nu-i asa? Demult nu mi-am simtit corpul si spiritul plutind prin aburi de extaz... Ba nu, mint... Nu e extaz, e dorinta de fericire...
Smiles, smiles, smiles, everywhere...
P.S. Nu ma bagati in seama.

vineri, 19 septembrie 2008

18 Septembrie 2008



Sunt prost dispusa...

Mai prost dispusa decat de obicei...
In mare parte, vremea poarta vina dispozitiei mele... Pe langa asta, faptul ca a venit timpul sa strang frumusel toate hainele de vara si sa le infund in dulap, daca imi este permisa expresia... Mi-e groaza... De frig, de culoarea deprimanta de afara... De faptul ca a nins pe Transfagarasan, desi de-abia am trecut de jumatatea lu Septembrie... Totul e ud si rece... Bate vantul si daca scoti nasul pe fereastra iti ingheata instantaneu, unde mai pui ca bate vantul de ai zice ca e iarna in toata regula...
Ma gandeam ca anul trecut, ultima sesiune de solar natural am facut-o la 1 Octombrie... Anul asta, nu mai e nicio sansa, oricat as incerca eu sa fiu de optimista...
As vrea sa intru in hibernare si sa ma trezesc la primavara, cand soarele ne va zambi de pe cer din nou, cand gazele vor zbura bazaitoare, cand nu va fi nevoie de haine groase si monotone...

marți, 16 septembrie 2008

Back to the old school...


15 Septembrie...
Ziua in care am revenit la scoala, dar nu asa cum am facut-o de-a lungul anilor, ci mai degraba ca niste rascolitori de amintiri frumoase...
Inca de la primul pas in interiorul curtii liceului, in care am parcurs kilometri in atatea pauze, in care am ras de "aia mici", am simtit ceva aparte, si stiu ca nu am fost singura... N-a fost tristete- a fost mai mult o senzatie de instrainare de tot... De tot ce era al nostru, si acum a devenit al altora... Pana si aerul de beci, de la intrarea in scoala, a ramas neschimbat si inconfudabil, si daca ar fi sa-l simt si peste ani, tot mi-ar aminti ceva... Coridoare intesate cu oamenii care sunt indeajuns de norocosi ca s-au nascut mai tarziu decat noi, si mai au sansa de a petrece inca ceva timp in "Unirea"... Tot ce sper sa nu le lipseasca e intelepciunea de a pretui timpul...
V-am vazut zambetele, neschimbate... Zambete usurate de "povara" invatatului si venitului la scoala, dar in acelasi timp, intiparite cu melancolie... Vederea tuturor oamenilor alaturi de care ai petrecut ani din viata, nu are cum sa nu te faca sa te intrebi daca vei mai avea sansa vreodata sa te apropii si sa legi niste legaturi, daca nu mai stranse, macar la fel de stranse ca cele dobandite pe parcursul liceului... Nu are cum sa nu iti provoace teama de a nu-ti mai gasi locul intr-un alt colectiv... Nu are cum sa nu te faca sa apreciezi tot ce ai trait si simtit, in special in clasa a XII a, cand totul a devenit pur si simplu frumos... Fara sa luam in considerare invatatul excesiv, care, in fond si la urma urmei, tot inspre propriul nostru bine a fost, ne-am dori cu totii ca maine la prima ora sa ne trezim, sa ne indreptam spre scoala, si sa ne regasim in laboratorul nostru de limba engleza, in bancile ce au fost odata (ca niciodata) ale noastre, in care ne-am trait povestea de liceeni si ne-am depanat iubirile, antipatiile, ne-am tipat supararile si uneori frustrarile, am ras de noi si de prostioarele noastre...

Singurul moment in care mi-am dat seama ca totul (chiar) s-a terminat, a fost cand mi-am vazut locul ocupat de altcineva... Un copil, ca si noi, cei de-acum 4 ani, ratacit, dar pe care il invidiez... Pentru sansa de a face mult mai multe decat am facut eu, de a trai clipe mai frumoase si prietenii si mai multe decat ale noastre... Constat ca in orice situatie, nu doar in cea de fata, ne lipseste acel spirit de dramuire a timpului... Il risipim aiurea, unde mai pui si faptul ca tinem cu dintii de persoanele care ne dezamagesc, si calcam, fara mila, in picioare, tot ceea ce ne face fericiti, si pe oamenii care ne pretuiesc la adevarata noastra valoare... Orice le-am fi spus noi azi, orice sfat bun le-am fi dat, ar fi fost inutil... Asa e natura omului, in general, nu doar a copiilor, de a ne intra ceva pe o ureche si a ne iesi pe cealalta...
O alta surpriza nemaipomenita, a fost faptul ca profesorii nu ne-au uitat... Ca ne-au intampinat cu zambete intiparite pe chipuri, si mandria de a le fi fost invatacei... Ca au stiut sa ne binedispuna, chiar si acum, cand cu totii aveam o umbra de regret in priviri, mai ales dupa ce ne-am retrait propria noastra prima ora de dirigentie...
Ca tot vorbiram de surprize, Alex a fost la inaltime, ca de obicei.. Nu s-a dezmintit din functia de sef al clasei, si chiar daca e departe, a fost alaturi de noi cu gandul, neinvocand distanta ca un obstacol de a fi impreuna... Altii, au preferat sa doarma lejer pana la amiaza, sau sa gaseasca fel si fel de scuze si "treburi", decat sa se deplaseze pana la scoala, daca nu pentru colegi, macar din respect pentru cei ce ne-au fost profesori si ne-au suportat an de an...
Nu stiu daca imi este permis sa ma (auto)citez, dar cum stiu ca unora le-a placut, o sa inchei prin a spune, din nou, daca mai era nevoie, ca nimic nu mai e cum a fost..
P.S. Da, am plans, si de dimineata, si acum, cand am scris aici...

luni, 15 septembrie 2008

14 Septembrie 2008


E pentru prima data, dupa 12 ani de zile, cand nu ma gandesc ca maine incepe scoala... Nu stiu daca ar trebui sa ma bucur... Dar oricum, nu ma pot bucura- mi-as fi dorit din tot sufletul, si nu mint cu nimic, sa fi putut sa mai stau macar un an in scoala... Sa mai stau cu Pesi in banca noastra, sa mai radem ca doua zapacite, sa mancam "furseci" si alte alea... Gata cu sentimentalismele...
O data cu venirea toamnei, ceva schimbari s-au produs in atmosfera... Pe langa aerul ce deja miroase a iarna seara, in special, aseara am simtit pentru prima data in anul acesta fosnet de frunze uscate sub picioare... Aglomerate sub niste banci, si pe o alee stramta dintre blocuri, batute de vantul ce le risipea izul de uscaciune, zdrobite apoi de pasi, sub greutatea trupurilor ce-si croiau drum prin mijlocul lor... A avut farmec, si pot spune ca se compara cu sentimentul acela de incantare pe care il ai primavara, cand invie prima musca- cand ai certitudinea ca vine caldura... Frunzele cazute nu prevestesc nicio caldura, ba dimpotriva, frig, ploi tot mai dese si bruma rece, insa au si ele sarmul lor... Le iubesc culorile- niciuna la fel cu cea de langa ea, mereu in schimbare si infrumusetare a paletei... Daca nu ma insel, anul trecut pe vremea asta, frunzele de-abia incepusera sa se ingalbeneasca- semn ca incalzirea globala isi face din ce in ce mai mult de cap, si asta tot din cauza noastra... Inca o dovada a faptului ca poluarea distruge ritmul naturii e faptul ca, la Dobarlau, padurea nu e nici pe departe atat de schimbata ca aici, in oras- de-abia ce capata o tenta galbena...
Saptamana asta o pot declara "Saptamana cu totul si cu totul nebuna"... Am petrecut-o la shopping, de care ma mai lecuisem in vara, dar care, acum de cand cu frigul, a devenit una din activitatile ce-mi distrag atentia de la apatia anotimpului...

vineri, 12 septembrie 2008

12 Septembrie 2008

Pentru ca tot vorbeam, acum cateva saptamani, despre talent, non-valoare vs. muzica buna, aici e dovada ca se poate si la noi...
video

11 Septembrie 2008


Azi se implinesc 7 ani (!!!) de la atentatele teroriste de la WTC... Nici nu vreau sa-mi amintesc ce mi-au provocat imaginile acelea desi eram destul de mica pe-atunci, insa destul de constienta incat sa-mi dau seama ca nu vor aduce nimic bun... Si asa a fost- razboiul din Irak dureaza deja de ani buni, 6 la numar daca nu ma insel, iar rezultatele si inversunarea stupida a Statelor Unite de a continua sunt dezastruoase...
Imediat scapam de prima jumatate a lui septembrie, si ne afundam din ce in ce mai mult inspre toamna adevarata... Diminetile devin din ce in ce mai racoroase, nu prea mai tine sa iesi din casa fara pulover, dimineata si seara... Cat despre padure, nu mai e galbena, ci roscat-maronie, cu petice rosii ici-colo... Ralu mi-a spus ca deja se simte miros de toamna si in frunzele de pe trotuare, dar inca refuz sa cred ca e frig... Inca imi tin linistita sesiunile de solar natural, si ma bucur de raze, in iarba inca verde...
Apusul vine si el mai devreme... Observ asta din faptul ca vad Soarele pe tot parcursul zilei, de la fereastra...Vara, cand ziua e mai lunga decat noaptea, el apune in dreptul bazinului de apa de pe Dealul Melcilor, iar acum, a ajuns sa apuna deasupra releului de pe Tampa... Pare o tampenie, pe care numai un om fara preocupari o poate observa, dar mie imi place, mai ales acum, cand vremea iar tine cu mine, si mai pot vedea inca o data Luna in toate stadiile ei...

marți, 9 septembrie 2008

8 Septembrie 2008


Cu totii cunoastem senzatia de "nu credeam sa ajung sa traiesc asa ceva"... O avem fie in cele mai nefericite momente, dar si atunci cand nu ne vine a crede ca timpul zboara, si ajungem sa traim senzatii si sa participam la evenimente la care nici nu visam...
Eu n-am crezut niciodata ca o sa-mi vad verisoara, pe Ioana, mireasa... Pur si simplu, traiam cu iluzia ca suntem inca copii... Copii fericiti, care ne jucam la Dobarlau, cu puiul de caprioara... Iarna, parintii ne legau de masina cu sania- ce vremuri, si ce n-as da sa fiu iar atat de inconstienta sa fac asa ceva... Acum, tin prea mult la integritatea corpului meu, ca sa ma mai dau cu sania, cu atat mai putin trasa de masina... Desi mai mare decat mine cu vreo 10 anisori, pot sa spun ca Ioana a constituit mereu un model pentru mine... Model de ambitie, pentru ca n-a fost ceva pe lumea asta care sa-si puna in minte si sa nu obtina, model de reusita, pentru ca dupa ani si ani de scoala si-a construit o cariera la care multi doar viseaza, un model de respect, fata de parinti si fata de toti cei pe care ii iubeste, un model de eleganta si stil, drept pentru care a fost cea mai frumoasa mireasa, si o spun cu mana pe inima, nu doar datorita rochiei de milioane, sau machiajului, ci pentru ceea ce, per total, reprezinta ea...
In ultima vreme, am inceput sa ma axez pe cronica- prima a fost cea a Festivalului de Folclor... Acum, e randul nuntii Ioanei, care macar atata merita- cateva randuri aici... Nici nu prea stiu cum sa incep... Cert e ca niciodata nu am surprins o mireasa in toiul pregatirilor, si mai ales pe punctul de a lesina- am stat vreo cateva ore bune cu spaima de a nu o vedea cazand de pe picioare de emotie... Ceremonia religioasa, care a avut loc la Biserica Sfanta Treime, din Scheii Brasovului, a fost destul de scurta si la obiect... Poze la iesirea din biserica, porumbei albi eliberati din cosulete, catre inaltul cerului, zambete si voie buna inca de acolo... Apoi, am pornit spre celelat capat al orasului, pentru petrecerea de pomina ce avea sa urmeze... Una dintre cele mai mari realizari a fost lipsa desavarsita a manelelor, aceasta fiind a doua nunta la care repertoriul nu a fost contaminat cu astfel de "muzici"... Primul dans, al mirilor, artificii, dansul nuntasilor, bineinteles- picioarele mele nu mai vor sub nicio forma sa mai auda de sarbe si alte invartite- si da, am dansat si pe "Fetele lu’ tata"... Nu ma pot abtine sa nu comentez si despre vestimentatia nuntasilor, pentru ca altfel, nu as fi eu... Cu mici exceptii, lumea a fost imbracata daca nu bine, macar decent... In schimb, la barbati am observat ca a apus moda "padurarului", cum o numesc eu, in speta culoarea kaki, si a aparut o nebunie (nu intocmai placuta din punct de vedere estetic) a culorilor : verde, rosu, portocaliu... Si pentru ca tot am vorbit de moda barbateasca, mirele si nasul au fost cei mai eleganti- costum negru cu rever de matase, camasa alba si papion, respectiv costum bleumarin, camasa alba si papion gri-argintiu- dovada vie ca stilul clasic nu va da gres niciodata... Inca nu am inteles si niciodata in viata asta nu voi intelege ce cauta ciorapii in sandale, accesoriile portocalii la haine galbene, rochitele "Getutza Dizain" la manifestari selecte... Ar mai fi multe altele de "criticat", insa nu are rost, sunt greseli deseori comise, parca dinadins...
Fantana cu ciocolata alba, mancare muuuuulta- la un moment dat simteam ca rochia imi va face "poc", dar sarbele cereau energie...
A fost o zi frumoasa, desi obositoare- am stat 12 ore pe tocuri de 12 cm- deh, doar eram domnisoara de onoare, dar oboseala si nesomnul nu mai conteaza atunci cand ai certitudinea ca ai fost alaturi de niste oameni care merita tot respectul si toata dragostea...
"O nunta nu inseamna numai flori, sunet de clopote, sau lumanari, muzica sau dantela. Nu e nevoie de o mare de oaspeti sau pavilioane luxoase. E nevoie ca doi oameni sa indrazneasca sa lase o viata si sa inceapa alta - increzatori in rabdarea, iubirea si puterea de a rezista incercarilor anilor."
Casa de Piatra!!!

vineri, 5 septembrie 2008

4 Septembrie 2008


Am avut ceva de furca atunci cand a trebuit sa scriu data de azi... Nu-mi vine sa cred ca mai sunt 3 luni din an, si totul, fie bun, fie rau, a trecut cu viteza luminii...
Imi place ca mai simtim umbre de vara, raze calde si parfum de iarba... Frunzele copacilor devin din ce in ce mai galbene, iar in "varful" padurii pe care o zaresc de pe fereastra camerei a aparut un copac rosu-aramiu... N-am spus niciodata ca toamna nu e frumoasa... Fiecare are farmecul ei, dar niciun anotimp nu reuseste sa-ti dea energia si cheful de viata sub soare cum o face vara... Mais alors, c'est fini...
In ultima vreme sunt sabotata, sau poate sunt eu paranoica... Ceea ce se voia a fi blogul de alaltaieri a fost distrus pentru totdeauna de "tipii cu netu' "...Pff... Apoi, marti,am inteles de ce Spike, din Tom & Jerry, tipa din toti rarunchii cand ii intrase un cui in talpa piciorului... Am patit-o si eu, am tipat si eu, insa n-a fost de-ajuns ca sa nu pot incalta pantofi cu tocuri la nunta de sambata... Uf, nunta- si asta ma streseaza- so many clothes, so many shoes, so many choices to make... Azi, timpul mi-a sabotat intalnirea cu Pesica- dar nu cred ca e ea asa de suparata de asta, de-abia petrece mai mult timp cu admiratorul... Lasa, Tania, tot eu sunt mai tare la capitolul p*****i, si F. al meu rupe tot, al tau e doar un birocrat plictisit... Bla, bla, love him anyway...
Nici nu mai stiu ce voiam sa scriu, pentru ca m-am afundat in tot soiul de alte chestii si personaje, dar nu ma pot abtine din aberatii...

luni, 1 septembrie 2008

31 August 2008



De cand ma stiu detest ziua asta, pentru simplul fapt ca incheie vara... Si acum trec printr-o depresie ce ma apuca la fiecare sfarsit de vara, si in special, la gandul ca vine toamna, iarna, frigul... Oricum, de cateva zile nu prea am mai fost rasfatati cu raze fierbinti de soare, cu vant cald si placut, ci mai degraba prost-dispusi cu nori si vant rece, fara sa mai pun la socoteala faptul ca ieri m-am imbracat cu mult prea multe haine... Nu imi mai place, si vreau iar vara...
Pentru ca e ultima zi din vara asta, m-am gandit sa imi fac un bilant al tuturor chestiilor pe care le-am facut... De obicei fac bilantul anului, dar acum, fiindca plang vara ce tocmai isi scurge ultimele ore, ma gandeam ca n-ar fi rau deloc sa vad si sa vada si lumea cu ce ma pot lauda...
Pai, (Oana, o fraza civilizata nu incepe niciodata cu "pai", dar fie...) vara a debutat cat de cat glorios... Cu zambete de soare, si zile mai lungi decat noptile... La inceputul verii traiam, culmea, sfarsitul celor 4 ani de liceu... A fost plans, au fost rasete, au fost imbratisari si regrete, au fost oameni de care mi-e dor si pe care nu-i voi mai avea, poate niciodata, laolalta... Au fost ultimele noastre poze, fie in clasa, fie cea oficiala, de grup, pentru album... Au fost nenumarate cele care ne-au imortalizat la Ultimul Clopotel, la Gaudeamusul de la Simon, la Banchet... Si cam atat... Desi vara a trecut, am reusit sa ne mai vedem doar o data, si doar cativa dintre noi...
A urmat Bac-ul... Nu stiu nici acum daca il pot numi un episod frumos sau urat, dar sunt sigura ca a fost ceva once in a lifetime... Am descoperit ca am memorie buna, ca imi pot canaliza atentia asupra lucrurilor care conteaza, si mai ales faptul ca nu trebuie sa ne temem de ceva anume, pentru ca exista probabilitatea ca acel ceva sa se intample... Mi-am revenit neasteptat de repede din tot haosul psihic pe care l-a cauzat examenul, si cand am sarit si de hopul asta, am dat de admitere... Un pic dezamagitoare- totul, inclusiv oamenii de acolo nu imi inspira nimic decat automatism si incapacitate de decizie "cu cap"... Nu putini au fost cei pe care i-am auzit spunand sus si tare, ca s-au inscris la cutare sau cutare specializare, doar de dragul de a "merge la facultate" undeva...
Am trecut si peste asta, fara prea mare entuziasm, si nu din cauza ca nu mi-ar conveni, dar pur si simplu nu ma incanta nimic din ce am vazut pe acolo... Luati-o drept conservatorism, luati-o cum vreti...
Uitandu-ma la poze, mi-am amintit ca in debutul verii, drept cadou de Ziua Copilului, de la SuperMaxx, am primit o (super)tranta, cu vanatai in genunchi si tot setul... Nu m-am suparat, ci chiar m-am bucurat, pentru ca, de-a lungul copilariei mele, nu tin minte sa ma fi julit in genunchi decat de vreo 2 ori...
Tot atunci, am vazut si campurile presarate cu zecile de culori vii ale margaretelor, garofitelor, cicorilor, etc... Iarba a crescut, s-a parjolit de caldura soarelui, a fost cosita, facuta capite, si apoi transportata cu carul, pentru a servi drept furaj pentru animale, la iarna...
Am pierdut ore in sir privind perfectiunea senina a cerului, fie din sezlong, fie de pe cearsaf, la umbra unui mar batran, dar fara roade... Cel mai important, m-am bronzat- am furat fiecare raza galbena a soarelui, si mi-am rumenit pielea, cat sa-mi tina pana la anul...
Am umblat printre paleti de caramizi si boltari, am vazut cu ochii mei cum se ridica o casa si ce satisfactie poti avea cand o « simti » crescand cu fiecare zi... In ultima vreme mi-am descoperit marea pasiune de a strange cuie, da, cuie de prin toata casa-mi de nu stiu cate sute de metri patrati... E chiar relaxant, si te ajuta sa nu te mai gandesti la nimic altceva.. Am "cules" deja cateva kilograme, and still counting...
De plimbat nu prea m-am plimbat, doar pe distante relativ scurte si trasee bine stabilite- cel mai lung drum de vara asta a fost la Iasi... Orasul- la fel cum il stiam... Impresionant prin cladiri, stradute stramte si intortocheate in fel si chip, parcul Copou pe care l-as stramuta in Brasov daca as avea putinta... Oamenii- de asemeni, imi sunt dragi prin graiul lor moldovenesc, care suna bine, acolo, la el acasa ; prin ospitalitatea lor, prin talentul lor culinar, prin bunul-simt provincial, dar esential pentru convietuirea intr-o societate, si care lipseste cu desavarsire atat in Brasov, cat si in alte orase mari... Primul moment care mi-a dat de gandit a fost reintalnirea, daca o pot numi asa, cu bustul lui Eminescu... Pasajul ultim al Luceafarului, acel "Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.", inscriptionat pe postamentul bustului aproape ca m-a facut sa plang... Gata, pentru ca devin melancolica...
Nici nu mai stiu ce am mai infaptuit vara asta, insa pot declara, cu sinceritate, ca nu s-a ridicat la inaltimea celei precedente... Nu stiu ce i-a lipsit, poate doar mie mi-a lipsit pofta- de oameni, de zbenguiala, de viata... In marea lui parte, mi-am petrecut timpul cu aceleasi persoane, in aceleasi locuri, si mai mult stand... N-a fost de teama febrei musculare cauzate de cosit, sapat si alte "gradinareli", ci mai degraba de setea de odihna...
Mi-am indeplinit si visul de a urmari timp de cateva saptamani, Luna, in fiecare seara, in fiecare stadiu al sau, pentru ca cerul senin mi-a fost de mare ajutor... Si, va garantez ca nu e nimic mai frumos decat sa o vezi schimbata, noapte de noapte, prin fereastra deschisa sau chiar de pe un camp...
Chiar nu imi mai amintesc toate lucrurile pe care le-am facut... Singurul regret in momentul de fata e ca va trebui sa scot la inaintare garderoba de toamna, si sa ingrop in uitare, pana la anul, desigur, hainutele vaporoase si sandalutele...
Acum, ca intotdeauna, tot ce mai e de facut e resemnarea... Ea e leacul celor mai aprigi nemultumiri, dar si singurul mod de a ajunge la un consens cu toamna ce urmeaza... Si ca un sfat pentru viitor:

"People don't notice whether it's winter or summer when they're happy."