sâmbătă, 27 iunie 2009

Recomandări pentru cei plictisiţi de propria quasi-viaţă

Ai trecut de un an, doi, trei sau mai mulţi de etapa liceului. Te duci, sau cel puţin te prefaci că te duci la facultate. Nu te-ai mai duce, dar cumva, cumva, trebuie să le închizi gura alor tăi. Părinţii aia răi, de pe urma cărora trăieşti precum căpuşa pe câine. Părinţii care-ţi subvenţionează shopping-urile în mall, ieşirile pe te-miri-unde cu amicii/ele, carburantul pentru bolidul afişat cu mândrie pe arterele oraşului- mai pe scurt, (in)activităţile şi mofturile cu care îţi ocupi timpul ăla mult pe care îl ai, şi cu care nu mai ştii ce să mai faci.

De la atâtea şi atâtea lucruri pe care le-ai desfăşurat zi de zi, fără întrerupere (că dup-aia zice duşmanii că stai prost) eşti obosit. Atât de obosit, încât în fiecare zi ora de trezire variază între 12 şi 16. Te trezeşti surmenat, şi încerci să încropeşti planuri pentru ziulica ce tocmai începe- pe unde o arzi aiurea, ce gagici suni şi cu care te bagi în seamă mess, doar-doar pică-n plasă, ce tovarăşi iei la o cursă cu maşinile, pardon, bolizii. Gata, se duse şi după-amiaza.
Ieşi în oraş, dai o tură, ca să vadă duşmanii că încă merge treburile. Duci la îndeplinire planurile de mai devreme. După, o distracţie bună, o râgâială cu amicii, cauzată de o bere rece savurată pe o terasă cu vedere la corso, vine din nou ora somnului. Nu înainte de a mai da o tură pentru duşmani, ca să moară toată noaptea de ciudă că ce bine îţi merge treburile. Pe la 1-2 sau chiar 3 noaptea, ajungi acasă. Mama ta te întâmpină, însă e prea plictisită ca să-şi mai răcească gura cu tine- că de ce-ai întârziat, dacă nu te-a violat vreuna prin oraş, cu cine ai fost, cât ai băut, alte şi alte... Tatăl tau doarme, fiindcă mâine trebuie să muncească (sau să gândească) banii pe care îi vei toca în următoarea perioadă. Din respect pentru banii lui, calci tiptil până la baie, îţi iei pijamalele fără a face un duş în prealabil pentru a scăpa de duhoarea de bodegă. E timp şi pentru asta, mâine după-amiază, când îţi vei începe tu dimineaţa.

Zi după zi, după zi şi după altă zi. Tu, tot o căpuşă pe spinarea altora. Pardon că te-am făcut căpuşă. Dacă preferi mătreaţa-bradului sau vâsc, îţi spun şi-aşa, că şi-alea tot parazite sunt.
Aceeaşi viaţă lipsită de griji.

Zi de zi, printre activităţile astea multe şi extrem, dar extrem de solicitante, tu mai prestezi şi câte-o meditaţie. Da' profundă rău. Şi uite-aşa începe să te doară de unul şi de altul, de una sau de alta, de unii şi de alţii. Cam tot aşa cum fac duşmanii ăia mulţi şi invidioşi ai tăi. De ce merge ăla acolo, de ce umblă la mare unul cu unul, sau la munte una cu una, altul cu una, aia cu ceilalţi, de ce s-a despărţit aia de ăla, de ce s-a împăcat ăla cu aia, de unde ai putea afla mai multe detalii despre toţi aştia- chestii filosofice rău. Dar te mănâncă să afli detalii. Şi nu te laşi până nu-ţi storci creierul ăla mic şi fără circumvoluţiuni prea multe, cu fel şi fel de aşa-zise picanterii. Suni în stânga şi-n dreapta, duşmani, prieteni, întrebi, te scarpini, exclami, te miri, şi tot nu elucidezi.

Eh, şi uite-aşa am ajuns acolo unde voiam să ajung. Nu mai poţi dormi noaptea de grija ălora, a căror soartă te preocupă de-ajungi să-ţi rozi unghiile. De ce voiam să ajung aici? Ca să-ţi dau sfaturi. Ca să te învăţ, cu bonomie, cum să faci faţă timpului liber care te inundă. Deci, sfaturile mele, pe scurt, sunt:

Nu mai pierde vremea aiurea. Mai ales noaptea, când nu poţi dormi de grija altora, pentru că într-un an, doi, trei, vei face riduri. Şi nu se va mai uita nicio pitzipoancă la tine, nici măcar ca la o bancnotă de 200 de lei.
Nu-ţi mai roade unghiile atunci când nu mai poţi de grija altora. Rosul unghiilor duce la creşterea excesivă a cuticulelor, şi, din nou, nu dă bine în faţa pitzipoancelor.
Găseşte-ţi o pitzipoancă. Poate ea te va ajuta, cu părul ei blond şi unghiile-i din acril, să dai de capăt grijilor ălora de care nu îţi mai stau nici hainele pe tine.
Mergi la shopping. Alături de pitzipoanca de la punctul anterior, pe care presupun că ţi-ai găsit-o deja. Dacă nu, apelează cu încredere la amicii tăi- sunt sigură că au măcar una, două de rezervă în agenda telefonului.
Ieşi la agaţat. Cu pitzipoanca. Ea agaţă, tu agăţi, şi la final vă prezentaţi realizările. It might turn naughty too.
Pune mâna şi citeşte o carte, sau două, sau mai multe. Dar nu împreună cu pitzipoanca, pentru că, fiind blondă şi cu unghii lungi, nu garantez că va putea da paginile.
Fă ceva nou. Dacă nu vrei să te înscrii la Şcoala Populară de Arte, îţi recomand să încerci nişte sporturi extreme. La Cheile Râşnoavei, par example. Pun pariu că găsesc ăia un ştreang, pardon, o cordelină şi pentru tine. Odată ce te vei izbi de-o stâncă, vei lăsa deoparte şi grijile faţă de viaţa altora.
Sparge banii părinţilor pe ceva util. Cum ar fi un bilet de avion către Somalia. Sau o croazieră în Triunghiul Bermudelor. Însă ai mare grijă- fă tot posibilul ca rezervările să fie pe un singur sens, adică dus.

Mai vrei şi alt sfat? Eşti deja trecut. So, make your own life worth the while, and let others live theirs peacefully and as they wish.

M-am tot gândit, în timp ce am scris tot ceea ce am scris mai sus, dacă ar trebui sau nu să rămână la stadiul de simplu draft. Dar neah. În general, nu aloc timp şi efort unor lucruri fără finalitate.


vineri, 26 iunie 2009

MJ

N-o sa fiu ipocrită afirmând sus şi tare că n-am mai putut de dragul lui. Sau că am toate albumele lui. Şi nici n-o să spun că am plâns când am aflat de moartea lui. Şi nici n-o să-i plâng de milă, pentru că tot ce i s-a întâmplat rău, în special în ceea ce priveşte sănătatea, e din cauza faptului că a acceptat să constituie şoarecele de laborator a diferite experimente medicale.

Acum câteva luni am râs la aflarea ştirii cum că i-ar fi căzut buza superioară- şi nu cred că am fost singura, deşi cu toţii veţi spune că îmi arde de glume pe seama unui om mort. Acum câteva seri, când i-am trimis cuiva some 90's songs, am dat de Michael, şi am ascultat cu plăcere câteva dintre melodiile lui. Ironia sorţii.
Moartea lui constituie încă o şansă pentru a ne aduce aminte de valori. Îl (re)numim Rege al muzicii pop, aşa cum am uitat să îl mai numim de ani şi ani întregi. Cam tot de-atunci de când cu judecarea lui sub acuzaţia de pedofilie.
Am avut, chiar la noi în ţărişoară, ocazia să vedem că moartea reîmprospătează imaginea unui artist, că ea îl readuce în atenţia, efemeră ce-i drept, a publicului. Că, pentru a revedea scene din filme sau a asculta melodii de când lupu' căţel, trebuie să pierdem actorul sau cântăreţul.
Cam aşa sta treaba şi în cazul morţii lui Michael. Azi, prin oraş, toate maşinile răsunau cu muzica lui. Şi pun pariu că până acum, nimeni din cei ce azi învârteau butonul de volum până la refuz, nu ştia ce a însemnat Jackson pentru industria muzicală internaţională.
În urmă cu vreo oră, un post de radio a demarat o aşa-zisă campanie de omagiere a lui MJ, constând în aprinderea avariilor automobilelor în trafic, odată cu difuzarea unei melodii ale sale. Frumoasă iniţiativă ar spune mulţi. Penibilă iniţiativă spun eu, din moment ce, în urma unei melodii de-a lui MJ, a urmat una de-a lui Costi Ioniţă.



Iniţial, n-am vrut să scriu despre asta aici, dar m-am gândit că, din moment ce consacru spaţiu şi timp unor personaje mult mai lipsite de culoare şi talent de orice fel, un astfel de fenomen chiar merită.
Rest in peace, Michael!

miercuri, 24 iunie 2009

Să revenim...


...la treburi serioase. Adică la ceea ce-mi trece mie prin cap, zi de zi, clipă de clipă.

Nu ştiu cum reuşesc, dar de ceva vreme am prins talentul de a mă învineţi la orice atingere mai nu-ştiu-cum. Adică, să-mi pătez pielea cu numeroase echimoze, asta ca să folosim termeni elevaţi. E adevărat, îmi place movul, de orice nuanţă ar fi, ba chiar şi cutia-mi de chibrit (a se citi cameră) este tot mov. Dar nu-mi place movul pe piele. Şi nici stadiile roş-vineţiu-gălbui prin care trec vânătăile odată cu scurgerea zilelor.
Ţin minte că anul trecut, pe vremea banchetului, aveam vânătăi, una lângă alta, pe ambii genunchi, dobândite în urma unei căzături pe nişte bare de fier-beton, în curte. Şi nu din cauza faptului că sunt împiedicată, ci din a lui Maxxi, care se îmbârligase printre picioarele mele. Noroc cu fondul de ten, că am salvat aparenţele.

Ei bine, acum, de câteva zile, nu pot purta fustă, pantaloni scurţi şi orice altceva ce lasă picioarele la vedere. Mă rog, aş putea să-mi iau un
crac de pantaloni lung, pe piciorul stâng, şi un altul scurt pe piciorul drept, căci doar glezna şi genunchiul stâng îmi sunt afectate. Glezna- "graţie" picioarelor unei mese "îmbrăţişate cu drag" prin curte, genunchiul- nu-mi amintesc. Dar, cireaşa de pe tort o constituie o giga-vânătaie, apărută ca din senin, săptămâna trecută, cam pe joi, în cotul drept. Da, mă doare în cot, şi încă cum- e o mică umflătură inestetică, pe deasupra şi vânăt-gălbuie, care mă doare orice m-ar atinge. Şi e deja ştiut că oriunde ai fi "rănit", fix acolo se găseşte toată lumea să te împingă, atingă, etc. You get it.

O altă problemă a săptămânii o constituie deja veşnicele examene. Din cauza căldurii par mai interminabile decât sunt de fapt. Şi asta doar dacă
"interminabil" are grad de comparaţie. Dacă nu, tot aia:D. Ziua de luni a constituit marele coşmar al dreptului roman, soldat cu stres, agitaţie, contestaţii, într-un final rezolvate. Oricum, relaxarea sub Tâmpa face ca tot efortul depus să merite.

Ieri nimic notabil. Doar ziua lu' PisY. Îţi spun "La mulţi ani" şi aici, că aşa vreau eu.
Azi, nimic notabil din nou. Dimineaţă pierdută aiurea, deşi m-am trezit devreme; prânz petrecut la cumpărături. Aah, faza zilei- mă deplasam cu
maman alene printre rafturile unui magazin, şi dăm de împiedicata cu asigurările. Când m-a văzut, ai fi zis că l-a vazut pe Băsescu naked. Asta ca să nu pomenesc personaje cu coarne aici. Ne-am salutat şi am trecut mai departe, deşi am simţit din vocea-i că parcă mai avea ceva de zis. Altă dată, draga mea piţipoancă în criza specifică vârstei!
După, m-am închis în casă, cu scopul academic de a învăţa pentru mâine. Deşi "învăţa" e mult spus. A fost un fel de continuare a lâncezelii de ieri- cu uitat pe pereţi, tavan, colţuri şi muchii, mâncat fistic şi băut apă plată cu lămâie. Somn preţ de o oră. Cafeaua de după-amiaza şi turul blogurilor pe ziua de azi. Savurat cu fereastra deschisă larg şi cu o baltă pe parchet, ploaia cu soare. Şi mirosul de praf udat. M-am enervat pentru că n-am putut să fac o poză şuvoaielor, pen' că mi-am buşit camera.
Plus că acum vreo oră am văzut o scenă destul de amuzantă, a cărei protagonişti era doi bambuci de-abia trecuţi de pubertate, ea la volan, el în dreapta, în încercarea de a face o parcare cu spatele. La un moment dat mă ameţiseră- aveau amândoi toate mâinile pe volan, şi fiecare trăgea în partea lui. Maşinile aflate deja în parcare sufereau palpitaţii.
Masculul bambuc coboară cu nerv din dreapta, se duce la fundul maşinii, şi începe dirijatul. Şi învârtitul volanului din afara maşinii, prin geamul deschis. Oare-l plăteşte bine pe post de senzor de parcare? Oare îi acordă şi spor pentru risc de accidentare? Oare la drum lung îl ţine în dreapta pe post de navigaţie?

Am lungit vorba, pentru că tot se plâng unii că nu mai scriu nicio tâmpenie neinteresantă decât mie aici. Ei, uite că m-am ţinut de ceea ce am scris în titlu, şi am dat-o din una în alta.


Să aveţi o zi de joi frumoasă. Măcar voi, că eu, cu examenul meu mirific la politologie, nicio şansă.

marți, 23 iunie 2009

Teoria ca teoria, dar practica ne omoară!


"Dacă o structură de putere, prin totalitatea actelor sale, nu reuşeste să obţină încrederea populaţiei, şi deci, nu se bucură de atributul legitimităţii, ea nu se poate transformă într-o autoritate recunoscută şi acceptată, chiar dacă formal îşi păstrează caracterul de putere legală. Legalitatea unei guvernări, calitate definită prin faptul că a preluat puterea prin mijloace legale, recunoscute, prin proceduri democratice, precum şi prin faptul că respectă normele constituţionale şi limitele prescrise pentru acţiunea sa de cadrul legislativ în vigoare, poate rămâne una strict formală în absenţa legitimităţii sociale şi politice. De exemplu, incapacitatea unui guvern- care a fost instaurat prin proceduri legale- de a propune şi aplica soluţii acceptate la agenda problematică a societăţii, de a rezolva în mod eficient problemele publice, are drept consecinţă, mai devreme sau mai târziu, erodarea legitimităţii sale, deşi respectivul guvern îşi poate păstra calitatea formală de guvern legal."

Cam asta învăţ eu, azi, pentru examenul de joi.
Orice asemănare cu realitatea politică românească este absolut întâmplătoare şi neintenţionată.

Oricum, dacă stăm drept şi analizăm strâmb, Guvernul Boc nu doar că nu se bucură de legitimitate, ci dă cu bâta-n balta legalităţii ori de câte ori are ocazia- cea mai recentă ispravă fiind cea a ministresei Ridzi-Mitzi-Pitzi.
Acum, dacă tot s-au dat mari, tari, şi umflaţi în pene, în frunte cu Emiluţ Boc-cel-ce-face-Poc, în faţa Parlamentului, asumându-şi răspunderea pentru Codurile juridice (cele întocmite cu graba de a nu tăbărî turcii peste noi), tot ce putem spera e ca moţiunea de cenzură să treacă de cele 2 Camere.

Dacă nu, urmează alte şi alte, şi alte luni, asemănătoare primelor 6.


Please don't stop the rain



Pitz Ralu, thank you for the inspiration:)) !

luni, 22 iunie 2009

Distihuri

G H I N I O N
Dacă îmi doresc ceva,
Cu siguranţă că se-ntâmplă invers.

T E M P O R A L
Acest devreme al tău
S-a dovedit a fi prea târziu.

L E G E A C O M P E N S A Ţ I E I
Cine pierde azi,
Va câştiga mâine.

E M O Ţ I E
Îmi stă inima în loc
Batând atât de tare.

P E R S P I C A C E
Să auzi ceea ce
Alţii nu aud.

Î N C O T R O
Mergem,
Ori nu mai stăm?

E T E R N I T A T E
Clipa durează
Un veac.

O V I A Ţ Ă
Te naşti
Pentru a muri.

I D E A L
Fiecare tinde spre
Ceea ce nu are.

A R O G A N Ţ I I
Pe cât de umflaţi de ei înşişi
Pe-atât sunt de goi.

M O D E S T
Ca învingător
N-are nimic dintr-un învingător.

Z O R I D E Z I
Bezna se stinge ca
Sclipirea unui felinar.

D E S T I N
La voia întâmplării
Neîntâmplătoare.


(din Distihuri Paradoxiste de Florentin Smarandache)

sâmbătă, 20 iunie 2009

Un giorno meraviglioso

Plănuit ieşire în aer liber (şi curat!) de ieri.
Pus în aplicare cu începere azi, de la ora 9:00 am.

Companie: bunica adoptivă, Luca (il piccolo italiano vero) şi Mihaela- proaspăt reîntorşi în ţară + Bubu. O maşină plină-ochi, deci.
Sosire- ora 9:40 am. Bunicul ne aştepta la Dobârlău, cu chaisse-longue-uri întinse şi cafea proaspătă.
With our bathing suits on. Bălăceală continuă, protecţie împotriva soarelui (pen' că deja am schimbat un strat de piele), explicaţii şi viziuni asupra lumii venite din partea lui Luca. Încă vreo câteva săptămâni petrecute în compania lui, şi în curând o să o luăm pe italiană. Şi nu el pe română, aşa cum ar fi normal.
Îngheţată. Cea mai bună îngheţată. Savurată de la nivelul firului de iarbă.
Grătar. De peşte- un crap mare, să ne-ajungă. Saramură sau cum s-o fi chemând, în termeni gastronomici, chestia aia ce conţine apă fierbinte, oţet, sare, cimbru şi alte mirodenii.
Papa mult şi bun. Desert- căpşune proaspăt culese din straturile bunicului + frăguţe.
Siesta în iarbă. Pe pături. În pat. Care pe unde apucă :D.
Vânt. Se aud foşnind doar frunzele viţei-de-vie sub care îmi întinsesem trupşorul. Le văd mişcându-se, şi din când în când, mai aruncă câte-o gâză pe pielea-mi răsfăţată de razele ce pătrundeau prin boltă.
End of siesta. Încă o tură de cules căpşune şi frăguţe. Ca să facem gem. Nici nu ştiu de ce mă entuziasmez, pentru că, oricum, nu agreez gemul de căpşune. Prefer să le zdrobesc, proaspete, de cerul gurii.
Ora 7:00 pm. Când a trecut timpul?! Bathing suits off. Îmbarcare spre Braşov. Orice ca să nu revenim în haosul oraşului. În praful şi zgomotul lui, ce în cantităţi prea mari devin insuportabile.

Duş. Un pic de răcoare prin ferestrele larg deschise. In 20 minutes from now, I'll be dreaming.

PS. Zilele trecute, mă întrebam cum e să fii împiedicată. Zeităţile au pus un pic de botic şi au decis să mă pedepsească aspru. După ce ieri am rupt o pereche de pantaloni scurţi, şi încă una de sandale (şi nu orice sandale), astăzi am reuşit să îmi distrug (sper că nu şi iremediabil) camera foto.
De aceea sper să înţelegeţi de ce postul ăsta NU are poze.

joi, 18 iunie 2009

J'ai promis...

...que je posterais cette chanson. C'est pour toi, ma chérie Tania.

Et pour toi, S, parce que tu m'as donné la possibilité de marmotter mon Français. [alors, tu peux rire encore une fois!].



PS. Ne pas hésiter de m'attirer l'attention sur mes regrettables erreurs :D.

miercuri, 17 iunie 2009

sâmbătă, 13 iunie 2009

niu lux for ză lend of ciois


Sâmbătă seara. Plictis total. Mă aşez în faţa teve-ului, şi butonez între cele câteva posturi agreate.

Pe Realitatea, după ştirile de la ora 21, s-au dezbătut, în cadrul unei Ediţii Speciale, diversele aberaţiile care apar în mirificul peisaj carpato-danubiano-pontic.
Pe lângă cascadori cu Hummer-uri în Dâmboviţa, SUV-uri împotmolite în nisip, miniştri de o auto-proclamată frumuseţe rară, bătrâni cu pensii mizere, şi politicieni cu averi în continuă creştere, răsare acest minunat personaj. Specimen, să îl denumim mai degrabă- Nati Meir. Nu ştiu cât ştiu alţii despre el, mie mi-e clar de acum ceva ani buni că e insuportabil, mai ales din cauza românei stâlcite pe care o mormăie.

Ce aflăm din video-ul următor:
1. Monica(ca) Columbeanu e dorită de o "gramadă de oameni". Pe ce post, asta e discutabil.
2. Tineretul român sprijină candidatura unui papiţoi prost-vorbitor al limbii oficiale a ţării al cărei preşedinte vrea să devină, de dragul unei periuţe de dinţi. N-ar da Dumnezeu să vă iasă cine ştie ce bube de la pasta din periuţele alea.
3. "New look" n-a fost inventat de Christian Dior. Ci de mirificul Nati Meir.

Plus că am elucidat şi soluţia problemei născute între jurnaliştii (Creţulescu & Kelemen) invitaţi în studio, şi anume de ce se foloseşte Nati tocmai de periuţe de dinţi pentru a face rost de semnăturile necesare candidaturii. Păi nu celelalte partide (vezi PSD) fac maiale, petreceri şi alte par(v)anghelii cu mici şi bere? Ei, dăruirea periuţelor denotă grija deosebită pe care domnul Meir o are pentru sănătatea bucală a potenţialilor săi alegători.

Mistery solved.


miercuri, 10 iunie 2009

cum e să fii împiedicată?



E drept- se întamplă să mai vărs un ibric de cafea, să calc lumea pe picioare în mod repetat, să scap pe jos câte-un coş cu scoici şi alte suveniruri marine, pe care mai apoi trebuie să le strâng de prin toate colţurile şi dedesubturile camerei. Să mă bâlbâi şi să tremur nu prea se întâmplă. Neah, că sunt Berbe(a)c(ă) şi am inima bună şi încăpăţânată cât pentru 20. Cum spuneam, şi geniile au mici scăpări.

Dar nu eu constitui motivul acestui post. Ci dragii de asiguratori. Motto-ul lor ar trebui să fie "vrei nu vrei, tot la noi ajungi", căci inevitabil, îţi expiră ba asigurarea la o maşină, ba la alta, ba casco-ul, ba asigurarea locuinţei. Mdea, până aici toate roz şi frumoase... pentru dumnealor, desigur.

Să tot fie câteva zile bunicele de când umblam cu RCA-ul expirat. Că doar na, la cât de emportantă sunt, n-am timp. Plus că am impresia că expirase joia trecută, iar vineri am avut treabă, sâmbătă am fost la prăjit, duminică schlaffen, luni am fost şefă cu şantierul, iar ieri... parcă manichiură şi pedichiură. Asta e din seria "mă respect, ce mama mă-sii". Am zis "mama mă-sii" ca să nu zic altceva.

Să revenim. Azi pe la 10, mi-am luat inima în dinţi şi cărţile în braţe, mi le-am aşezat pe jos, că eu cel mai bine învăţ pe jos. Mă duc să îmi fac o cafea, ca să-mi trezesc creierul, şi soseşte maman acasă. De la shopping, îmi arată ce-a cumpărat bun, şi vine cu ideea stricătoare de studiu aprofundat în domeniul dreptului. Ideea? Să plătim asigurarea desigur, că doar n-oi umbla până la sfârşitul anului cu ea expirată. Cum data trecută am fost nevoiţi să schimbăm asiguratorul, şi nu ne-a plăcut mutra celor de-acolo, vine maman cu o sugestie mai verde. Ca să nu zic chiar firma.
Ei, fie, mă îmbrac, nu mă machiez (nu ştiu ce-i cu mine, dar de aproape o săptămână sunt naturelle), hai acolo.
Eu, pe de-o parte, zâmbicioasă că am scăpat de învăţat, pe de alta, suparată din acelaşi motiv. Maman doar ipocrit zâmbicioasă.
Ajungem acolo, nici măcar scaune, ci stăm precum calul în picioare. Trecem peste, deşi la cât s-au scumpit asigurările, ar trebui să le facă clienţilor şi masaj în tălpi. O văd pe doamna broker de asigurări (broker-iţa lu' peşte în ulei vegetal)- o cucoană la vreo cinzeşiceva de ani, tipul pitzipoancei la vârsta critică, cu un păr tapat (mai mult smuls decât tapat, dacă e să mă întrebaţi pe mine), fără sprâncene, ci doar cu nişte dungi pictate artistic, creionată kajal albastru electric (la ora 10 dimineaţa e chiar recomandat) în jurul ochilor, şi, ca să fie setul complet, buzukată cu ruj, şi contur de buze, din ăla care se vede urât (cum purtau femeile prin anii '90). Mă opresc din a-i mai studia faţa, care era ceva prea obositor pentru ochii mei (nemachiaţi). Cobor privirea... Mrs. Broker-iţa era vestimentată de vis- un maiouţ beige, cu aplicaţii de enşpe mii de stânci, pietre, şi pietricele multicolore şi orbitor de strălucitoare (dacă nu cumva asta e un pleonasm), alături de o bluză flu-flu, nu urâţică întru totul, cu imprimeu oriental (mov cu verde, sau ceva de genul), neîncheiată la nasturi. Aţi înţeles deja, mergeau împreună ca nuca-n perete.

Ne salută cu o voce tremurândă, şi ne informează că asta e prima ei zi de muncă în domeniu, şi implicit, ne roagă s-o scuzăm dacă e mai bâlbâită în gesturi. Te-om ierta, îmi zic în minte, negândindu-mă ce calamitate pentru răbdarea mea (aproape inexistentă) ar putea reprezenta bâlbâiala asta a ei. Eh, îi dau cartea de identitate, buletinul, şi cam atât. Ea avea un formular de asigurare pregătit. Îl scrie după dictare, că singură nu ştia, greşeşte data intrării în vigoare a poliţei. După ce îi silabisisem tot ce avusese de scris (care însumat nu era mai mult de 3 rânduri, dar pentru ea reprezenta un adevărat roman), simţeam că o iau de părul ala blond şi tapat. Mă rog, smuls. O sună pe o şefă, probabil, ca s-o întrebe ce face cu formularul. Normal că îl anulezi(!!!), îmi zic tot mie. Acelaşi răspuns îl primeşte şi ea. Închide telefonul, îl pune cu o grijă enervantă pe birou. De parcă i-ar fi fost teamă să nu ciobească vreun diamant de pe ditamai Vertu-ul. Scoate alt formular. Eu simt din nou nevoia să îi tapez încă un pic părul. Îi dictez, iar şi din nou, toate datele maşinii. Cu greu, reuşeşte să le şi scrie. Apoi, vine maman cu bomba. O bancnotă de 500 de lei. Asigurarea vreo 400 juma'. N-avea rest. Îmi zic: dacă erai una mai răsărită, mai că nu mă mai uitam la 50 de lei, dar aşa, nimic în plus, împopoţonata mea! Găsesc o tanti casieră îndeajuns de amabilă încât să-mi schimbe 500. Îi dau banii doamnei broker. Cu chiu cu vai, îmi dă cartea verde, asigurarea, chitanţa, şi sticker-ul de pus în parbriz (pe care oricum nu-l pun, că nu suport lipici pe sticlă). Toate astea cu o greutate asemănătoare celei pe care-o purta Sisif în spinare. Îi mulţumim, şi plecăăăm, cu toate pânzele sus. Shopping din nou, că nu ne mai satură nimeni, niciodată, şi acasă.

Mâncam şi noi liniştite, când sună telefonul lui maman. Maman nu răspunde. Că luam masa, şi nimeni nu ne deranjează de la masă. Apoi, sună isteric a mesaj. Now, you guess who that was! Da, corect- Mrs. Broker-iţa. Că mă aşteaptă, azi până la ora 8, că a uitat să scrie pe poliţă numărul de înregistrare al cărţii de identitate. Am sunat-o şi i-am zis să rămână sănătoasă, că am plecat din judeţ. La mişto, bineînţeles. Ar fi trebuit s-o auziţi- mai că făcuse pe ea de spaimă, că vezi Doamne, ea mâine tre' să predea actele, că ce face, cum face, se vedea probabil concediată. Am lăsat-o să fiarbă vreo 2 minute, şi când a dat în foc i-am zis că voi face tot posibilul imposibil să ajung până diseară în Braşov. Am salutat-o cordial, şi am închis.


Esenţa postului nu sunt, după cum v-aţi prins, asigurările. Ci oamenii împiedicaţi. De care, eu, una, dau mai mereu, spre marea-mi disperare. Nu zic că nu e bine ca măcar o dată la ceva timp să îmi fie pusă răbdarea la încercare. Dar nu chiar aşa.
Spuneţi-mi şi mie acum, cu ce-am greşit eu, într-un însorit 10 iunie, ca să dau peste tanti broker-iţa asta? Da, am greşit că am umblat cu poliţa expirată, am greşit că de vreun an încoace am facut un slalom de la un asigurator la altul.


Tot ce pot să fac acum e să promit că nu mai fac. Şi să sper să n-ajung pe la 50 de ani precum Mrs. Broker-iţa de azi.

marți, 9 iunie 2009

Lack of motivation


Săptămâna trecută, când am auzit că unii au început să înveţe deja, pentru s(tr)esiunea ce bate la uşă, am zis şi eu repede că m-apuc să fac, să dreg, să învăţ, să mă documentez, să, să, să...

Zilele au trecut, săptămâna s-a-ncheiat demult, însă Oana stă. Toată lumea stă cu burta pe carte, Oana stă cu burta la soare. Cam asta e noua deviză. Dar a avut dreptate S. când a zis că cel mai uşor e să te obişnuieşti cu lenea.
Şi tocmai de asta am nevoie de o motivare. Ca măcar să mă apuc de citit ceva, orice, la orice materie.

Poate dacă aş primi un vagon cu telemea, unt şi roşii, m-aş îndupleca să răsfoiesc nişte cursuri.
Poate dacă aş primi un bol maaaare cu spumă de fragi...

Poate dacă aş avea un rezervor, asemănător în volum celor de benzinărie, plin cu suc de soc...( a se reţine faptul că nu cer băuturi costisitoare, ci doar un simplu suc de soc!)

Poate dacă cineva ar înfige stâlpii ăia odată, undeva în curte, ca să stau şi eu ca tot omul în hamac. Poate chiar aş reuşi să învăţ legănându-mă. Plus că şi hamacul mi-ar fi recunoscător că-l scot în lume.

Nu-i târziu deloc. Dar văd că a trecut îndeajuns timp de când sunt trează, încât să aberez tot ceea ce vedeţi mai sus. Şi mă opresc nu pentru că n-aş mai avea idei, ci pentru că nu ştiu cine-ar fi dispus să mi le ofere, în schimbul învăţatului.


Mă descurc eu cumva. De mâine chiar învăţ. Fie ce-o fi.

Chit că mai degrabă aş trage-o fugă până la Bubu, că tare goală e casa fără el. (în poză se poate observa ce lord era el, ieri, liber, prin curte)

duminică, 7 iunie 2009

Cronica unei săptămâni


Ştiţi si voi, cei ce mai aruncaţi câte-o privire pe-aici, aşa, din când în când, că am promis cu câteva săptămâni în urmă să încerc să las la o parte măcar o parte din stresul ce-mi dă târcoale, şi să-mi duc zilele cu ceva mai multă linişte. Nu ştiu cum se face, dar am reuşit. Au fost şi câteva persoane în juru-mi, care nu m-au lăsat să cad iar în starea aia nenorocită. Şi nu mă plâng că nu-mi place, ba dimpotrivă, sper să mă ţină în continuare. Măcar cât să n-ajung la nebuni. Că-s tânără deocamdată.


Am fost cam leneşă la scris lately. Am preferat o poză, mai mult poze, o melodie, sau orice altceva. Dar compensez lipsa scrisului cu abundenţa verbală, de care sufăr încă din copilărie, şi sper să mă ţină până la adânci bătrâneţi.

După cum începusem, săptămâna asta am cam tras chiulul de la orice a însemnat activitate utilă, atât mie cât şi societăţii. Şcoală- neah, că deja e vacanţă; somn- nu ştiu ce-i cu mine, dar mi-am făcut un obicei din dormitul până pe la 9. Azi am bătut recordul- 9.40. Something's wrong, I guess. Shopping-nu, săptămâna asta, nu, pentru că nu mai încape nimic în dulapuri, cu toată curăţenia şi donaţiile de rigoare ce au loc aproape săptămânal. Aşadar, în afara examenului de marţi, nimic notabil.

Ieri dimineaţă m-am trezit de la 7 şi ceva, şi într-adevăr, am fost harnică. Pe la 8 şi ceva eram în Brico, la cumpărături de materiale şi alte nebuneli, iar la 10 fără câteva minute ajunsesem în Dobârlău. Decât să fac pe "diriga" de şantier [am mai învăţat o expresie săptămâna asta:))], am preferat să iau tot soarele. Adică să mă lăfăi în curtea bunicilor adoptivi, de la sosire şi până înspre înserat, with my bathing suit on, şi să mă las răsfăţată cu îngheţată, căpşune şi frăguţe culese din grădină.

Când a venit şi vremea grătarului, Oana era deja ghiftuită. Am spus "să iau tot soarele" la propriu. Când am ajuns în Braşov, eram coaptă din cap şi până în picioare. Coaptă, ca să nu zic prajită.

Azi m-am trezit bronzată. Efectul
tot soarele a trecut- acum am trecut la stadiul de piersicuţă. Leneveală maximă, adică mutat dintr-un pat în altul, şi invers, mâncat, dormit, iar mâncat şi iar răzgâiat.
Toate astea în pofida faptului că aseară eram hotărâtă să îmi petrec şi ziua de azi în acelaşi ton, cu soare, fructe şi răsfăţ.
Dar nu-i nimic.

Mâine chiar mă bronzez din nou. Şi de data asta o să fac şi pe diriga de şantier, că n-am încotro. Şi o să fac şi poze florilor din grădină, pentru că mi-a şoptit cineva că am o mulţime. Ah, mâine Bubu o să facă o mică excursie pe plaiurile natale. O să-l bag în coşuleţ, şi la Dobârlău cu el. Dacă tot e ziua lui de naştere luna asta (împlineşte 4 anişori pufoşi!) ne-am gândit să-i dăruim un
sejur de vis în patria mumă, pe care n-a mai vizitat-o de vreun an şi jumătate.
Tot ce sper e să nu-mi facă vremea surprize.


Nu ştiu dacă şi voi sunteţi liberi de la Împărăţie, deşi am auzit că majoritatea angajatorilor se vor conforma, însă vă doresc o zi de luni superbă (cu iz de weekend prelungit), cu soare, aer curat şi oameni frumoşi în jurul vostru.

luni, 1 iunie 2009

Nimic concret


Ploaie torenţială, de care nu mi-e dor deloc. Deşi se vehiculează cam peste tot că de mâine revine.

Furtună pe Lună- asta o puteţi vedea doar dacă priviţi cerul. Aşa era şi aseară, aşa e şi acum.

Nu mă pot hotărî de-i frig sau cald. Mă cuibăresc în fotoliu, într-un pled croşetat. Botoşeii din picioare-mi mai lipsesc.

Mâine la prânz am examen. La engleză. Mi-e atât de dor de engleza mea. Engleza adevărată. Mizerii sunt destule.
Spun că am examen mâine. Dar am aflat doar acum vreo oră ce zi e azi. Le-am pierdut şirul. De câteva zile am impresia că săptămâna e formată doar din vineri, sâmbătă, şi duminică.

Nu mă învinovăţesc pe deplin. N-am mai ieşit din casă de trei zile. N-am poftă. Şi nici chef să-mi aleg haine, să cobor şi să urc scări. Cu atât mai puţin să văd oameni.

Voiam să-i mulţumesc cuiva. Cine se simte- bine; cine nu, iar bine.

În nasul meu se amestecă două parfumuri. Trei cu cel pe care-l port. Şi nu-l pot alege.