Simplu, Oana

Mereu o fascinase cicatricea de pe mâna lui. Era în disonanță cu omul care era, cu comportamentul și educația lui. Părea un semn dobândit în joacă de copii, dar nu- îi povestise ca i se trage de la o sesiune, ratată se pare, de patinaj pe gheață. Ei îi plăcea contrastul pe care cicatricea îl facea pe pielea lui bronzată, de undeva de pe antebraț și până în dreptul degetului mare, iar acum, după atâta timp, se întreba pe care dintre mâini o avea.  Îi cunoștea parfumul, finețea pielii, mersul, părul, forma degetelor- i se păruse dintotdeauna că are mâini de statuie, cu degete frumoase, parca șlefuite în marmură... însă acum, i se părea complicat să își amintească mâna care găzduia cicatricea... La Cathédrale, de Auguste Rodin În acea dimineață, se trezi cu mâna lui sub cap. Își mută privirea...aceea era mâna, i-a mângâiat încet cicatricea, era la fel de fascinantă- pielea îi căpătase un bronz subtil, de vară timpurie... Atingându-i umerii, privindu-i buzele și sărutându-i pielea, se într

Luni de zile folosești tot felul de trucuri ca să uiți, deși nu e vorba de uitatul propriu-zis, ci de a închide, sub cheie, într-un sertar al ființei tale, tot soiul de momente, trăiri, senzații... ori gusturi, parfumuri, atingeri.  Te chinui să adormi fără pielea catifelată care te învelea seară de seară.  Pleci unde vezi cu ochii ca sa ștergi, oarecum selectiv, toate astea. Ți se spune sa nu speri. Încerci să dai delete buzelor lui de pe buzele tale, de pe gâtul și umerii tăi.  Nu privești la poze făcute în locuri odinioară vizitate împreună, e prea dureros. Înoți, sub apă nu îți vine aproape deloc în minte- e mai important să nu te îneci decât să faci față întregului morman de amintiri care uneori vine rostogol spre tine. Trec zile, trec luni, trec ani. Uneori auzi câte o melodie și îți pare rău că nu ai scris-o tu, atât de bine îți redă starea. Brusc, parfumul revine. Amintirile parcă prind viață din poze, prietenii cu care stați la cafea sunt aceiași din vremurile bune. Pielea îi

Prima dată am văzut locul acela într-o poză, făcută de tine, într-o dimineață de ianuarie, când stăteai, probabil, și îți sorbeai cafeaua fierbinte. Nu după mult timp, mi-ai trimis încă o poză, dintr-o dimineață când se așternuse un strat pufos de zăpadă. Ninge mult acolo, mi-ai spus. Am făcut cunoștință cu locul din poze într-o duminică de februarie. Norii erau coborâți până aproape de pămînt, zăpada era înghețată. Așa e, nu era o zi de plimbare, însă noi ne-am plimbat. Pe lângă pârâul acela subțire, cu apă rece si repede de munte. Apoi ne-am întors acolo, în casa de unde făcuseși pozele. În curte aveai chiar și un om de zăpadă, cu năsuc-morcov si brațe-crengi, un pic stângaci, dar zâmbăreț.  - Vezi, aceea e Hora cu brazi, așa se numește. Mi-ai gătit, am dansat, am râs. Seara, când m-ai adus acasă, ningea atât de tare încât a părut că strabatem cei 30 de kilometri într-o eternitate. Fulgii zburau, dansau, se lipeau de parbriz, la radio cânta muzica noastră... Probabil Piaf, pro

Mi-am amintit adineauri cum mă-ntrebai de ce mi-e dor. Sau cum mi-e dor. De parcă dorul ar fi ceva simplu, de parcă ar avea motive sau definiții. Mi-e dor de vocea ta. Mi-e dor de ochii tăi si de sclipirea pe care o căpătau atunci când îi întâlneau pe ai mei. Mi-e dor de muzica noastră, pe care o gustam din plin, oriunde ne-am fi aflat. Mi-e dor de cafeaua ta, și de felul în care vărsai zațul peste plită. Mi-e dor de dulciurile pe care mi le luai în dar, ca unui copil. Mi-e dor de serile în care făceai o căldură innăbușitoare in casă. Mi-e dor de prosopul roz în care îți plăcea să mă învelești după duș. Mi-e dor de felul în care îmi mângaiai ridul dintre sprâncene atunci când simțeai că-mi vine să plâng. Mi-e dor să te țin de mână și să îmi așez capul pe umarul tău. Mi-e dor să îmi gătești ceva bun, chiar și cu curry, deși il urăsc. Mi-e dor să ne pierdem câteva ore în natură, departe de tot. Mi-e dor de cum se vedeau stelele din mansarda noastră, pustie si r