duminică, 26 iunie 2011

Flori de tei


  Dacă în luna lui mai responsabile cu înfrumuseţarea oraşului au fost florile de castan, în iunie, de parfumarea aerului său se ocupă florile de tei.  
  Ca să aveţi o reprezentare asupra bogăţiei florilor de tei din oraş, în fotografia de mai sus vă arăt teii bătrâni din cimitirul eroilor de lângă Olimpia. 



 

joi, 16 iunie 2011

Cum să vezi viaţa în roz, chiar şi în s(tr)esiune

   Mi-a tot zis lumea în ultimele zile că vorbesc mult. Vorbesc mult când vorbesc cu lumea, pentru că atunci când nu vorbesc învăţ. Adică tac şi bag la cap. Mult. Multe pagini, multe, multe, nu ştiu dacă mai multe sau mai puţine decât în alte sesiuni. Norocul meu a fost că de data asta m-am apucat de treabă mai din timp, căci altfel, pentru că nu am decât distanţă de o zi, două între examene, nu ştiu ce m-aş fi făcut.

  Partea proastă e că din nou se întâmplă lucruri proaste. Pardon, extrem de proaste, care îmi distrag atenţia de la ceea ce ar trebui să conteze cel mai mult, adică examenele. Chiar astăzi vorbeam cu maman că, din primul an de facultate începând, şi până acum, nu a existat sesiune în care să nu se întâmple măcar un lucru rău. Partea şi mai proastă a lucrurilor proaste sunt oamenii care ţipă şi te învinovăţesc de lucruri a căror desfaşurare nu depinde de tine, dar şi faptul că tu trebuie să zâmbeşti frumos în continuare, să înveţi sute de pagini plin de nervi şi să te prefaci că totul e roz şi frumos.

 Singura chestiune roz şi plăcută în ultima vreme e ciorba de lobodă. De două zile mănânc la masa de prânz ciorbă de lobodă. E roooz, are un gust aparte, numai bun pe căldura asta mare şi la stresul şi mai mare care m-a cuprins în ultima vreme. Am de gând să continuu cura cu lobodă, mai ales pentru că între noi, adică între Oana şi lobodă, există o poveste de dragoste extrem de intensă, care a început în primii ani ai copilăriei mele, când, în vreme ce îmi petreceam vacanţele la mamaia de la Valea Nucarilor, îmi plăcea să curăţ seminţele de pe tulpinile de lobodă din grădina ei. Cine nu a făcut niciodată lucrul ăsta, nu are de unde să ştie despre ce vorbesc.

  Gata poveştile, Moş Ene a venit deja pe la gene, mâine am iar zi plină, pentru că sâmbătă mă delectez cu un examen de toată frumuseţea. 
   Zile frumoase, dragilor!

joi, 9 iunie 2011

vineri, 3 iunie 2011

Un dulce acrişor

 

  Ceea ce puteţi admira în poză (păcat doar că nu o puteţi şi gusta...) este dulceaţa de rubarbă. Acum două săptămâni am făcut o reţetă, de probă, iar săptămâna trecută am mai făcut una, pentru că merită efortul. Efort care nu prea se poate numi aşa, dulceaţa fiind atât de simplă încât şi un copil o poate face. 
 
  Ştiu că rubarba nu are adepţi prea mulţi, ea fiind mai mult populară în zona Ardealului, şi în special în localităţile pe unde au locuit saşii. De mică am fost obişnuită să mănânc aşa ceva, o ador, nu mi se pare ciudat (aşa cum li se pare celor care habar nu au ce depozit de vitamine şade în rubarbă) să mănânc tulpini, fie sub formă de compot, fie scufundate într-un pandişpan pufos. Rubarba se poate consuma însă şi crudă, tăiată bucăţele şi ,,tăvălită'' prin zahăr, aşa cum obişnuiesc să o consume copiii din ţările nordice. 
  Ca să revin la dulceaţa mea mirifică, vă garantez că are un gust absolut superb, bucăţelele de rubarbă capătă o textură de jeleu, ce să mai, e un deliciu perfect al sezonului, şi numai bun de îndulcit zilele reci de iarnă, peste câteva luni.