duminică, 27 martie 2011

Când să zic hop, am răcit din nou...

  Nici nu m-am pus bine pe picioare după ultima răceală (care a fost prin luna februarie), că joi am început să simt din nou minunatele simptome ale unui guturai de toată frumuseţea. Vineri răceala se instalase deja ca la ea acasă, deşi luasem pastile, ceaiuri, şi tot setul de arme contra ei. Gâtul m-a usturat cum n-am păţit niciodată până acum- atât de tare încât îmi dădeau lacrimile. Nasul a început sa curgă precum un furtun de grădină de-abia ieri, iar astăzi am consumat o rolă de prosoape de bucătărie. 
  
  Picăturile de nas şi pastilele mentolate sunt cei mai buni prieteni ai mei pe timp de noapte, iar zilele mi le îndulcesc cu medicamente ce se dizolvă în apă sau ceai- nu mai pot suferi pastilele. Astăzi am strănutat de zeci de ori, de l-am mirat şi pe Bubu, care stătea şi mă privea cu ochi mari şi curioşi de fiecare dată când scoteam astfel de sunete. Toate ca toate, însă cea care m-a doborât cu adevărat în aste două zile a fost tusea. Mă dor toţi muşchii abdominali, îmi simt toate coastele de parcă s-ar fi deplasat din locaşul lor normal, iar în timp ce tuşesc am impresia că mă aude tot oraşul.
  Îngrozitor. Şi, totuşi, mâine e din nou luni- asta în caz că era cineva care nu aflase deja. Dacă mi-am dat cuvântul că voi duce la îndeplinire ceva, dacă am promis cuiva orice, vă anunţ de pe-acum că nu ştiu dacă voi fi în stare de ceva. Înţelegeţi un om care se hrăneşte de câteva zile doar cu medicamente, ceai de busuioc şi soc, papanaşi şi supă de pui de casă. 

  Săptămână cât mai uşoară şi cât mai însorită, dragilor!



miercuri, 23 martie 2011

Îi compătimesc pe funcţionarii din CJ şi Prefectura Braşov

  Astăzi, ca în fiecare zi de altfel, treceam pe lângă clădirea ce găzduieşte atât Instituţia Prefectului cât şi Consiliul Judeţean Braşov, şi mă gândeam că funcţionarii care îşi desfăşoară activitatea acolo ar trebui să primească spor dublu pentru stres. De ce? Păi cât de uşor poate fi să munceşti în fiecare zi cu aceleaşi fraze plictisitoare, visate şi aşternute pe hârtie de tata Căncescu într-o noapte, înregistrate şi difuzate la volum maxim la nesfârşit, de câteva luni încoace?

  Braşoveni, jos Guvernul Boc-Băsescu-Scripcaru, jos PD-L...!!! În ritmul acesta, tata Căncescu îi va lua cât de curând locul lui Botorog, protestatarul-şef al urbei. Ah, că tot veni vorba despre el, s-a plictisit de protest, de căţărat prin copaci, i-au venit de hac dosarele penale, sau a dat colţul?

luni, 21 martie 2011

Astenie şi zăpadă de primăvară

  Niciodată nu am crezut în conceptul de "astenie de primăvară". Mereu am susţinut sus şi tare că primăvara nu îmi poate aduce ceva rău, cu atât mai puţin o stare din asta greu de definit, în care mai degrabă lâncezeşti decât faci cu adevărat ceva.
  Asta până săptămâna trecută, în ziua nefastă în care au apărut primii nori grei de primăvară, pe care parcă i-am simţit apăsându-mă ca nişte saci plini cu nisip umed pe umeri. În ziua aceea pernele şi patul mi-au fost cei mai buni prieteni, şi parcă totul mă supără. 
  Au trecut deja câteva zile bune de când afară e tot înnorat, starea mi s-a mai ameliorat pe alocuri, însă tot fără poftă prea mare de viaţă mă simt. Ca şi cum nu ar fi de-ajuns, mă dor toate oasele, iar coloana, ale cărei dureri fac parte din rutina-mi zilnică, mă doare de parcă ar vrea să mă doboare din picioare.
  Azi-dimineaţă, când m-am trezit şi am dat cu ochii de zăpadă, aproape că-mi venea să plâng. Noroc că până am luat micul dejun şi a trebuit să plec, se topise deja. Însă sus, pe munţi, mai e muuultă zapadă, şi veche, şi proaspătă, care parcă trimite înspre oraş un vânt rece, care-ţi pătrunde până în sufletul amăgit zilele trecute de soarele cald şi prietenos.

  Dovada supremă că într-adevăr sufăr de astenie am primit-o însă acum o oră, când m-am răzgândit să mai ies, deşi eram gata îmbrăcată, machiată şi coafată. Habar nu am de ce, pur şi simplu, înainte de a-mi lua haina pe mine, am simţit că nu am puterea să ajung la destinaţie.
  
  Maybe all we need sometimes is a break.


duminică, 13 martie 2011

La ce sunt bune (de fapt) pistele de biciclete

  Auzeam la radio, săptămâna trecută, cum că Los Angeles-ul are în plan, ca în următorii 35 de ani, să amenajeze 2700 (!!!) de kilometri de pistă dedicată circulaţiei bicicletelor.
  Pentru că noi şi-aşa suntem în pană (totală) de astfel de piste, şi pentru că ne lipsesc şi parcările, eu zic că, dacă am face doar piste, am ieşi mai câştigaţi. 


  De ce?  Investim bani într-un singur obiectiv ce poate fi folosit şi pe post de parcare.

  PS. În locul lui, intram cu maşina direct până la tejgheaua din magazin.

vineri, 4 martie 2011

Cantina social(ă)-democrată

  Ia priviţi la indivizii din imaginile de mai jos, de la ziua de naştere a lui Nea Nelu, fost prezident:


 Aşadar, de la micii cu muştar (bleah!) oferiţi de 1 Mai, pesedeii au ajuns să organizeze ospăţuri la restaurante de hotel. Partea bună e că micul se mânca prin parcurile din Bucureşti, unde iarba călcată în picioare e regenerabilă. Partea proastă e că omenia care se mănâncă (patronii localului trebuie să fie extrem de fericiţi...), nu se mai recâştigă niciodată.

 PS. Că tot veni vorba de ospăţuri, mi se pare genial ceea ce am citit aici. Copios!!!

Pentru că e martie- Femeia, în ochii lui Noica

  Iată ce pasaj frumos am găsit aseară în Jurnalul filosofic al lui Constantin Noica:

  După o jumătate de oră de convorbire, orice femeie din societate scoate din geantă pudriera ca să se refacă. Recunosc esenţa feminităţii într-un gest ca acesta. Dar şi tot ce e absurd în esenţa feminităţii. Căci femeia înţelege să se refacă aşa cum a fost. Ea nu-şi dă seama că a trecut un anumit timp, în care s-a întâmplat ceva; că a intrat şi ea într-un proces de devenire; că pe faţa ei trebuie să se citească umele acestei deveniri. Ea nu admite să treacă peste chipul ei umbra unei idei care se va fi rostit, sau să se înscrie undeva cuta unui adevăr. Nu; ea vrea să revină la chipul din faţa oglinzii, la masca adoptată odată pentru totdeauna. Ce-i pasă că falsifică astfel o întreagă devenire? Ea vrea să rămână aceeaşi.
  Într- lume în care totul devine, ea crede că poate rămâne aceeaşi.