Simplu, Oana

  Fusese cea mai frumoasă vară, prima, după multe veri din mulți ani.  Momentele când o privea, le simțea ca și când ar fi privit-o soarele însuși- cald, îmbietor, ca-ntr-o zi de vară din cele pe care le iubea atât. Sperase atât de mult ca promisiunea lui- că vor avea timp pentru toate cele pe care își puseseră în gând să le trăiască, să fie adevărată, încât orice rază de soare pălea în fața optimismului oarecum naiv. Când o atingea, era ca și când ar fi adiat vântul pe pielea ei bronzată, atunci când își petrecea amiezile în iarba din grădină, privind jocul norilor. O entuziasma complicitatea privirilor dintre ei, dar și momentele când îi vorbea- îi simțea vocea ca pe o melodie, iar vorbele, ca pe niște poezii.  În vara aceea îi spunsese frecvent că e frumoasă,  iar ea zâmbea larg și îi răspundea cu același compliment. Nu știa dacă de vină e vara, însă starea de liniște pe care o trăiau împreună era ceva ce așteptase vreme îndelungată. Iar dorul pe care îl simțeau când nu erau împreun

 Îi plăcea părul lui blond, dar rar și mereu deranjat. Ochii lui erau ca două mărgele, sclipind a optimism și mereu zâmbitori, deși viața nu îi dăduse motive de fericire mereu. Îi admira inteligența, dorința de cunoaștere, binele pe care îl făcea pentru semeni, pasiunea pentru artă, dorința de a trece peste trecutul dezamăgitor, felul în care vorbeau pe diferite teme, schimbul de idei și deschiderea către nou. Nu avea mâini frumoase, ca de statuie, dar când îi prindea mâna într-ale lui sau i-o săruta, se simțea în siguranță și liniștită. Căutase liniștea aceea ani în șir, și o găsea în el, în ei. În felul în care îi zâmbea sau o săruta în păr, în felul în care îi purta de grijă și se asigura mereu că îi este bine. În apelul telefonic de bună dimineața și în serile petrecute îmbrățișați, tăcuți sau râzând în hohote, pe canapea. Se temuse mereu că va pierde toate astea, senzația aceea de bine, de simplu și curat, neforțată. Îi era drag chipul acela luminos ca un soare, i se părea frumos

  De dragul tău, aș fi învățat să iubesc și iarna...

  Aseară am schimbat câteva vorbe cu un director de instituție culturală brașoveană. Răspunzând la felicitările mele, mi-a împărtășit cât de important e să aibă un feedback pozitiv la ieșirea oamenilor din sala de spectacol și despre câtă mulțumire îi aduc zâmbetele spectatorilor. M-a impresionat faptul că încă mai există oameni, așa naivi, cum sunt și eu, care speră ca prin munca lor să aducă bine în viața altora. Că mai sunt persoane care înțeleg că lumea e mult prea ocupată, preocupată și stresată de viața cotidiană ca să mai suporte filme tragice, lacrimi și certuri. Le este suficient ce trăiesc zi de zi, no need for more. De asta au fost sălile de cinema pline la filmul Teambuilding. Pentru că, în ciuda faptului ca e o comedie de moravuri, filmul te face să râzi, sincer și cu poftă. Iar noi suntem un popor învățat să nu râdă. Ci să fie înverșunat și încruntat. Astăzi, în schimb, am participat la o liturghie urmată de o slujbă de pomenire. Mi-a prins bine, până la momentul în care