luni, 31 octombrie 2011

De mâine e noiembrie

  Incet, incet, trece si toamna asta. Cu frunze colorate, care parca au rezistat mai mult ca niciodata in padure, in ciuda brumei si a inghetului de noapte. Chiar ieri ii spuneam cuiva ca, daca exista un lucru care sa imi placa cu adevarat la toamna, acela e faptul ca nicio frunza nu e la fel cu o alta. Eh, si ar mai fi crizantemele si brandusele, care imi sunt nespus de dragi.

  De maine e noiembrie. Mai e doar o luna din toamna. Nu stiu de ce, dar mi se pare ca timpul a luat-o la galop anul asta. Parca ieri era 1 ianuarie, cu rezolutii de An Nou, cu piftie si sampanie. Urasc ca iar incepe agitatia de sarbatori. Sarbatorile ar trebui sa fie linistite, savurate si petrecute cu oameni dragi.

  Singurul lucru care ma nemultumeste in ultima vreme e lipsa timpului- trebuie sa ma pun pe treaba cu lucrarea de licenta, trebuie sa merg si la cursuri, trebuie sa fac si ateliere creative, trebuie sa am timp sa ii ascult pe cei din jur. Imi pare tare rau pentru toate serile in care pic secerata in pat, si nu imi doresc altceva decat sa dorm bine. Imi pare insa bine pentru zilele fericite de weekend, in care imi permit sa privesc la culorile de toamna, sa pregatesc un desert bun sau sa ma plimb agale sub soarele asta molatec, care doar aminteste de cel de asta vara.

  Scuzati lipsa diacriticelor, e deja tarziu, am baut un ceai si m-am molesit de tot, pernele ma asteapta pufoase, iar maine am treaba inca de dimineata. 
  Ah, si pentru ca imi sunteti dragi, si fiindca pe aici nu mai ajung atat de des precum mi-as dori, ma mai gasiti si aici. De fapt, nu ma gasiti pe mine, ci pe lucrurile care ies din mana mea. Cand o sa am ragaz, o sa va povestesc ce si cum, de vreti neaparat cateva detalii, aveti pe site categoria Editorial.
  Sa aveti o saptamana frumoasa, in care sa nu va lipseasca Soarele si zambetul de pe chip! 

joi, 13 octombrie 2011

Meteodependenţa, bat-o vina!

  M-am lămurit de multă vreme că locul ideal unde m-aş fi putut naşte nu e deloc aici, ci o ţară nu doar mai civilizată, ci şi cu o climă mult mai prietenoasă, de preferat cu un singur anotimp- vară.

  Nici o săptămână nu a trecut de la marea schimbare meteorologică (pe nepusă masă şi total neinspirată), iar organismul meu a început să se deregleze total. Pe de-o parte îl înţeleg, e normal ca ,,săritura" de la 25 la 5 grade să nu îţi aducă nimic bun, pe de altă parte mă enervează cumplit lipsa de energie pe care o resimt din pricina zilelor ăstora gri şi mohorâte, în care nici nu îmi vine să mă uit pe fereastră dimineaţa, când mă trezesc. 
  Cu temperatura mă mai descurc, port deja circa 4 straturi de haine pe mine (încă nu am apucat să mă vaccinez antigripal, iar ipohondria din mine de-abia aşteaptă să îşi facă apariţia), însă cu umezeala asta nenorocită nu am cum să lupt. Oasele parcă îmi scârţâie şi mă dor, asta după ce trei-patru luni cât a fost cald şi secetă nici nu am simţit că am oase şi muşchi în corp, aş fi putut să zbor, nu alta! Acum, de când au reînceput cursurile, şi şed iar pe scaune inconfortabile, spatele mă doare de parcă aş căra saci, asta tot după ce, o vară întreagă nici nu mi-am simţit coloana.

  În cazul meu meteodependenţa e accentuată de zilele în care stau în oraş. De îndată ce ies dintre betoanele astea, şi mă mut la aer curat, nu mă mai simt atât de rău. Îmi spusese cineva dintr-o staţiune balneară, că tot betonul dintr-un oraş e încărcat de energii negative, care se răsfrâng asupra organismului uman, iar acum, vremea asta capricioasă nu face altceva decât să pună paie pe foc.

  Din câte am citit, singurele leacuri pentru meteodependenţi (a nu se înţelege că aceştia suferă de vreo boală, Doamne fereşte!) sunt consumul de fructe şi legume în stare proaspătă, masajul cu uleiuri aromatice, plimbările în natură, şi gândirea optimistă. Nu de alta, dar până la vară mai e atââât de mult...!

duminică, 9 octombrie 2011

Să nu uităm că e toamnă

 
  Joi şi vineri am zburdat sub soare, îmbrăcată în pantaloni scurţi, şi încălţată încă în sandale, parcă având un simţământ că voi fi nevoită să le uit în străfundul dulapului până peste vreo cinci luni. Instinctul nu m-a înşelat, căci peste noapte am trecut de la sandale la cizme, şi n-a fost deloc complicat: puţine grade în aer, miros de iarnă adevărată, ploaie mocănească amestecată cu fulgi de zăpadă mari, şi multă, multă umezeală.

  De două zile nu am ieşit din casă. Mă simt şi-aşa rău privind doar vremea de afară. Nu vreau încă să o simt. Am fugit de ea pentru că mi-a permis weekend-ul, şi m-am refugiat în citit, zăbovit în faţa unei farfurii cu pandişpan cu struguri de Recaş, alintat motanul şi vorbit domol cu oameni scumpi.
  Mâine e luni, iar ziua de luni nu îmi permite să mai fug. Cu cizme sau fără, mâine începe o nouă săptămână, şi tare poftă mi-e să îi demonstrez vremii ăsteia mofturoase că eu sunt mai puternică decât ea. 



  Dragilor, acum, că tot suntem aproape de miezul lui octombrie, vă amintesc că, deşi priveliştea de afară tinde să mă contrazică, afară e toamnă. Spre deosebire de alţii, nu vă arăt fotografii cu zăpadă, nu vreau să o văd de acum, paleta de culori a toamnei e cu mult captivantă decât albul iernii timpurii care ne încearcă în aste zile.
  Să aveţi o nouă săptămână mai prietenoasă decât ultimele două zile, cu ceva grade în plus în termometru, şi cu zâmbete aşternute pe chip!


miercuri, 5 octombrie 2011

Sandale de octombrie

  Toată vara nu am reuşit să răspund unei dileme: cum reuşesc unii ca pe temperaturi de 30-40 de grade să umble încălţaţi (sunt mai mult încălţate decât încălţaţi...) cu cizme. De-ar fi vorba de cizme din piele naturală, cu perforaţii, aş mai înţelege, dar cizmele cu blană, pe care le porţi doar pe cea mai mare zăpadă, mă depăşesc total.

  Acum, în octombrie, la circa 20 de grade, personajele sunt încălţate tot cu cizme. Aceleaşi cizme îmblănite, pe care le purtau şi în urmă cu vreo două luni, în plină caniculă.

  Dat fiind faptul că eu nu găsesc fericire mai mare decât aceea că pot purta încă şi în octombrie sandale (nu am încălţat de la începutul verii pantofi!), mă întreb ce vor purta încălţatele în cizme îmblănite la iarnă? Sandale...?!

 

sâmbătă, 1 octombrie 2011

Deja octombrie

 
  De-abia astăzi, după două luni în care s-a instalat un haos în tot ceea am trăit şi făcut, pot spune că sunt pe deplin liniştită şi mulţumită. Ar fi prea mult de povestit, şi nici nu mai are rost acum. La fel cum am spus în postarea trecută, nu există lucru pe care să nu îl putem îndeplini, şi pentru asta am simţit nevoia unei pauze.
  Pauză care s-a lăsat aşteptată până azi, din lipsă de timp. 

  A fost prima zi în care am simţit şi savurat toamna. Am avut timp să ascult vântul foşnind frunzele uscate, am avut timp să ascult păsările care au mai rămas pe aici, am avut timp să stau de vorbă la o cafea cu oameni care îmi sunt dragi, şi de care într-o oarecare măsură îmi era dor. Am avut timp să îmi alint pisica adoptivă, am avut plăcerea culinară a unei saramuri de crap la grătar, a unor nuci proaspete, şi a unei căni de lapte provenit tocmai de la văcuţa din fotografia de mai sus. Am avut timp să stau în iarbă, la soare, dar şi să îmi strâng recolta din grădină, am avut timp să respir liberă.

  Pentru asta îmi mulţumesc, şi îi mulţumesc dramului de divin în care cred. Îmi cer iertare pentru tot ceea ce am trăit în ultimele două luni, pentru toate dăţile în care am simţit că îmi bate inima mai tare decât ar putea duce, pentru toate emoţiile pe care le-am tremurat cu fiecare muşchi al corpului, şi pentru toate serile în care aş fi vrut să plâng, dar nu am putut.


  Să aveţi o toamnă bogată şi frumos pictată în continuare, dragii mei!