marți, 25 ianuarie 2011

Despre cei care nu merită titulatura de oameni

  Ca să vă creez o minimă idee despre dispoziţia mea, care nu era sub nicio formă una de primit musafiri, vă spun  că în ultima săptămână a fost un haos generalizat în jurul meu, la care s-a adăugat şi boala cuiva din familie (nimeni extrem de apropiat, slavă Domnului, dar îndeajuns ca să răstoarne toată familia pe dos). În plus, mâine încep examenele, aşa că am fost într-o cursă continuă treburi-citit-treburi-citit.

  După cum spuneam, ieri, cam pe când munceam de zor la nişte acte, şi când cautam ceva extrem de important, o sună pe maman la telefon o persoană, la care ţin, de ce să mint, şi care îi spune că are treabă la contabila care stă la două blocuri distanţă de mine. Ce era să-i zică- hai la noi!.
 
   O poftim în casă... şi, când păşeşte în cameră, începe să ţipe: Ce-i cu ăsta aici?!?!?! Zic eu: S-a aşezat ca să doarmă... Aici?! Da, aici, are toată casă la dispoziţie, din moment ce ni l-am asumat ca membru al familiei!
  Se referea desigur, la Bubu, motanul meu, care se aşezase galeş, încă dinainte de a veni ea, pe canapea, ca să doarmă. Nu are interdicţii pe nicăieri în casă, mai puţin în zonele unde şi-ar putea ascuţi ghearele pe tapiţeria mobilei. Ştiam că musafira nu suportă pisicile, ne-o mai aruncase în fată de nu-ştiu-câte ori, ba mai mult, specifică de fiecare dată că pisicile trebuie sa stea afară, nu în casă.
  Când să cred ca a terminat cu aversa de cuvinte dispreţuitoare la adresa motanului, începe iar: Eu i-aş da două de-ar zbura de-aici! Nu i-am mai spus nimic, dar i-am oferit un scaun, ca nu cumva să se contamineze cu vreun fir de blană de pe canapea (nu că i-ar cădea lui Bubu, dar...)

  Ok, poate tu i-ai da una, dar noi nu îi dăm. Îl considerăm un suflet ca noi, îl îngrijim (poate uneori excesiv de mult), e extrem de curat, nu face mizerie nici să-l rogi, e vaccinat periodic, deparazitat, spălat, tot periodic, la salonul pentru animale, e simţit şi inteligent, ştie chiar şi să salute persoanele care îi sunt simpatice, ne iubeşte şi ne consolează atunci când avem o zi proastă, fară ca sa ne întrebe insistent de ce suntem supăraţi, e harnic şi priceput la prins şoricei, cârtiţe, şi alte mici orătănii de prin grădină, şi, cel mai important, e al nostru, şi nu, nu a fost de la început, fiind abandonat de nişte oameni răi, care îl băteau, şi nu l-am schimba cu niciun altul din lume. Presupun că tocmai viaţa amară pe care a dus-o vreme de una an şi ceva l-a transformat în sufleţelul nobil care e acum.

  Aş putea să continuu lista de motive pentru care îl iubim la nesfârşit, mai ales că m-am aprins acum, din pricina musafirei. Să ne înţelegem, animalul de casă al cuiva poate fi şi un hipopotam, şi un ponei, şi un papagal, poate fi splendid sau hidos. Am văzut, nu o dată, oameni care îşi plimbau câinele care rămăsese cu doar trei picioare, asta nefăcându-l nicidecum un paria pentru familia lui. Dar omul care îl îngrijeşte îl adoră, şi defilează cu el, animalul, de orice specie ar fi, orice varstă, look, sau sanătate. Tocmai asta nu îţi dă dreptul de a te isteriza într-o casă unde un om adăposteşte un animal. Gândeşte-te la numărul de animale care stau un stradă şi cerşesc o bucăţică de mâncare, ori un castron cu apă, în zilele toride de vară. Nu ai dreptul să te iei de animăluţul meu, nu ai dreptul să îmi spui unde să doarmă şi unde nu, nu ai dreptul nici măcar să îl ameninţi că îi dai una. Dacă tu eşti atât de imbecil încât să crezi că singura rasă care merită să trăiască pe Pământ este omul, e problema ta. N-ai decât să crezi că ai putea trăi doar printre oameni. Eu mă îndoiesc profund că ai putea. Atunci când oamenii ar deveni prea răi şi mai ingraţi decât ai putea duce, unde te-ai întoarce dacă nu ai avea animale? Am mai auzit oameni spunând că nu îşi imaginează cum ar fi viaţa cu un animal în casă. Le spun eu cum ar fi- superbă. Ar avea fiecare dimineaţă mai frumoasă, ar avea responsabilitatea unei alte vieţi înafara celei proprii, ar învăţa să împartă şi să iubească bucăţica de blaniţă sau puf însufleţită care s-ar cuibări în braţele lor seara, când vin obosiţi acasă.

  Oamenii de felul acesta nu pot fi categorisiţi nici măcar ca fiind egoişti, şi nu pot fi niciodată schimbaţi. Sunt răi, nepăsători, exact genul vecinilor care se uită cruciş la tine când duci o pungă cu mâncare sau o sticlă cu apă maidanezilor din cartier. Şi, ce e mai rău, îşi învaţă copiii să fie la fel. Mereu aud oameni în toată firea spunându-le propriilor copii că pisicile zgârie, câinii muşcă, şi alte baliverne de genul. 

  În loc de încheiere, o să vă spun că animalele nu cunosc noţiunea de trădare. Poate că asta vă va da de gândit.
  
  

joi, 20 ianuarie 2011

Reţetă- Salată de ton în straturi

  Pentru că de vreo două săptămâni mi-am pus în gând să vă împărtăşesc o reţetă fantastică, pe care am citit-o într-o revistă culinară şi pe care am încercat-o pentru masa de Sf. Ioan, şi pentru că Adi Hădean a făcut astăzi o propunere extrem de tentantă, mi-am făcut, în cele din urmă, timp ca să o scriu aici.


SALATĂ DE TON ÎN STRATURI
Ingrediente:
  • 1 conservă de ton
  • 4 ouă
  • 2 mere
  • 1 portocală
  • 200g caşcaval
  • maioneză
  Cum se prepară:
  După ce sunt bine fierte, ouăle se taie în cubuleţe marunte. Se fărâmiţează tonul, portocala şi merele se taie cubuleţe (ar fi de preferat ca merele să le stropiţi cu suc de lămâie, ca să nu se oxideze), iar caşcavalul se dă pe răzătoare. Fiecare strat de ingrediente se unge cu maioneză (cea mai bună ar fi cea preparată în casă)- desi din experienţa mea, vă spun că e mai uşor să amestecaţi fiecare dintre ingrediente cu o linguriţă-două de maioneză, înainte de a le aranja în salată- şi se aranjează în ordine: jumătate din compoziţia de ton, apoi două dintre ouă, merele presărate cu puţin piper, două ouă, cealaltă jumătate din compoziţia de ton, portocala, şi deasupra, caşcavalul ras. Peste acesta, se mai pot adăuga câţiva bulgăraşi de maioneză.

  Dacă e să mă întrebaţi pe mine, e reţeta perfectă pentru o cină de weekend, fie dacă aveţi câţiva invitaţi, fie doar dacă vreţi să vă răsfăţaţi papilele gustative cu ceva aparte.
  Poftă bună!


luni, 17 ianuarie 2011

(d)efecte

   Deşi nici nu a început oficial, s(tr)esiunea începe să mi se infiltreze prin toată fiinţa. Aşa se întâmplă de fiecare dată, şi aproape că uitasem cum e de astă vară. Deşi ştiu că nu are ce să mi se întâmple, că un pic de stres mă mai readuce cu picioarele pe pământ, că note mulţumitoare iau oricum, îmi cam place să las totul pe ultima mie de metri. Poate că e sete de adrenalină, sau poate inconştienţă. Habar n-am.

  Cert e un lucru- până în momentul de faţă ştiu datele exacte a maximum două examene. În rest, mă las pradă suspansului şi sutelor de pagini pe care trebuie să le îngurgitez în perioada următoare. 
  Ceea ce mă îngrijorează e faptul că slăbesc destul de mult în sesiune şi habar nu am de ce, pentru că stresul mă îndeamnă să mănânc extrem de mult. Slăbitul de sesiune n-ar fi o problemă dacă vreme de două săptămâni n-aş fi fost într-atât de răcită încât am ajuns la 46 de kilograme. Toate fustele fug de pe mine (inclusiv cele modificate deja o dată la croitor), pantalonii vor arăta în curând ca cei ai hip-hopp-erilor, iar în bluze încap chiar de-ar fi mărimea XS.
  În plus, vremea asta atât de frumoasă încât ai zice că mâine-poimâine vine primăvara (dacă stăm să ne gândim, n-ar mai fi chiar aşa de mult de aşteptat- o lună şi jumătate, calendaristic), încât numai poftă de stat în casă, cu o carte de 500 de pagini în braţe nu am.
  De miercuri se zvoneşte că vine frigul, şi tare n-aş vrea. M-am obişnuit deja fără cizme şi haine prea groase.

  Noapte bună, dragilor! Oricât de mult mi-ar displăcea, mâine nu-mi permit să stau degeaba, aşa că puţin somn n-ar strica.

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

De ziua Lui


Cu mâine zilele-ţi adaogi...

Cu mâine zilele-ţi adaogi,

Cu ieri viaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.

Când unul trece, altul vine
În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El şi răsare undeva.

Se pare cum că alte valuri
Cobor mereu pe-acelaşi vad,
Se pare cum că-i altă toamnă,
Ci-n veci aceleaşi frunze cad.

Naintea nopţii noastre umblă
Crăiasa dulcii dimineţi;
Chiar moartea însăşi e-o părere
Şi un vistiernic de vieţi.

Din orice clipă trecătoare
Ăst adevăr îl înţeleg,
Că sprijină vecia-ntreagă
Şi-nvârte universu-ntreg.

De-aceea zboare anu-acesta
Şi se cufunde în trecut,
Tu ai ş-acum comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut.

Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi,
Având cu toate astea-n faţă
De-a purure ziua de azi.

Priveliştile sclipitoare,
Ce-n repezi şiruri se diştern,
Repaosă nestrămutate
Sub raza gândului etern.


                                                                          ( de Mihai Eminescu)


joi, 6 ianuarie 2011

Guturai de Sf. Ioan

   Azi, când am fost sunată de nişte rude care voiau să vină în vizită, am minţit. Le-am spus nonşalant că niciun reprezentant al familiei nu e acasă. Sunt scorpie, ştiu.
   Dar, după o zi în care am stat câteva ore să pun cap la cap o lucrare de Penal, am înghiţit alte şi alte pastile, am inhalat tot soiul de spray-uri, care mentolate, care usturătoare, şi mi-am simţit nasul precum o piele groasă de crocodil, musafirii erau singurul lucru care îmi mai lipsea.

  Ştiţi deja, nu-mi plac musafirii, nu-mi plac cei care îţi apar la uşă doar pentru că n-au ce face ori ce mânca acasă, care nu ştiu să îşi dea pantofii jos, deşi tu le oferi papuci de casă, şi astfel îţi umplu pardoseala de lăbuţe cu noroi, zăpadă, şi alte mizerii ce se mai găsesc pe trotuarele patriei.
   Totuşi, tind ca mâine, pentru că e ziua mea şi a lui papa, şi pentru că am pregătit nişte fursecuri cu stafide, nemaipomenit de pufoase şi vanilate (iar maman urmează să mai coacă o prăjitură-minune, cu cremă de brânză), să primesc câţiva oameni. Doar pe cei dragi, şi care nu mă irită. Tuşesc mult prea rău ca să zâmbesc forţat, şi inghit prea multe antibiotice ca să am chef de conversaţii de convenienţă. 

  Acum, cu permisiunea audienţei, mă retrag ca să caut haine pentru mâine dimineaţă. Iar vouă, Ionilor şi Ioanelor ce vă aruncaţi privirea pe aici, La Mulţi Ani!. 

 
 

luni, 3 ianuarie 2011

Salvarea

  Pe 31 decembrie anul trecut, m-am trezit cu amigdalele umflate (mă rog, mai umflate decât de obicei) şi cu o senzaţie detestabilă de răguşeală. Curios, pentru că sunt vaccinată, iar lichide reci nu beau nici măcar vara, d-apoi acum, în miez de iarnă (apropos, ce frumos şi rece ninge afară!). Am înghiţit pastile (de parcă nu mi-ar fi fost îndeajuns cele pentru migrene), am băut hectolitri de ceai fierbinte, şi am mâncat miere.

  Din 1 ianuarie şi până astăzi mă tratez cu un secret vechi, de familie, moştenit de la strabunica mea maternă, care dă rezultate excelente. Culmea, astăzi toată lumea cu care m-am intâlnit era mai mult sau mai puţin răcită, tuşea, strănuta, îşi sufla nasul, ceea ce mi-a declanşat starea de ipohondrie. Nu că n-aş fi în alertă mereu, mai ales că îmi vine să-i strangulez pe toţi cei care îşi împrăştie microbii în preajma-mi, dar...

  Că tot vorbirăm de stări, de azi-noapte (deh, insomniile...) mă încearcă o furie amestecată cu frustrare şi nelinişte. Toată ziua am avut chef de ceartă, însă m-am abţinut, ca să nu încep anul prost, şi m-am prefăcut binedispusă, ca să nu le stric şi altora ziua. Cum teatrul nu te salvează niciodată, acum, înspre seară, obosită şi cu ochii pe jumătate închişi, mă încerca aceeaşi nefericită stare, până când mi-a venit strălucita idee să îmi pregătesc un castronel de mere cu biscuiţi.
  Nu ştiu cum, şi nici de ce, dar desertul ăsta îmi creşte serotonina şi mă face să mă simt mai copil decât mă simt de obicei. Mmmm.

  Noapte bună, scumpii mei! 

  PS. Pentru că nu ne-am scris, respectiv citit în anul ce tocmai a început, vă mai doresc o dată bucurii, sănătate şi dorinţe devenite realitate, presărate de-a lungul tuturor lunilor ce îl alcătuiesc pe 2011!