Simplu, Oana

  Azi-dimineaţă, în cutia poştală, găsesc două plicuri de la Direcţia Fiscală Braşov, în care găsesc două înştiinţări de plată pentru prelungirea abonamentelor de parcare. Da, aţi citit bine, două înştiinţări de plată, pe acelaşi nume, pentru acelaşi loc de parcare, pentru aceeaşi maşină.   Trecând peste faptul că mi se pare ciudat sa mi se comunice că până la 31.01.2012 trebuie să achit abonamentul, căci în anii trecuţi trebuia plătit de-abia prin martie, mi se pare aberant să trimiţi două înştiinţări identice. Cel care face astfel de greşeli ar trebui pus să plătească cel de-al doilea plic trimis aiurea din propriul buzunar. Sunt convinsă că nu sunt singura care a primit două astfel de înştiinţări identice.   Ca să argumentez, mai bogat decat am făcut-o mai sus, prin octombrie, primesc tot prin poştă un plic, tot de la DGFP Braşov, cu o somaţie de plată pentru impozitul pe imobile. Ştiam că impozitele sunt plătite, şi pe clădire, şi pe maşină, şi pe persoană fizică şi pe firmă, şi,

  Cred că e imposibil să nu fi aflat până acum că, în Ajun de Crăciun, la poarta latifundiarului din Pipera, a.k.a. Jiji, s-au adunat cirezi sute de oameni. Bucuria lui Jiji- i s-a dat şansa să behăie în faţa camerelor de filmat, şi să iasă cu fişicurile de 50 si 100 de lei în mână, ca să le împartă ţanţoş, în stânga şi în dreapta, "colindătorilor".   La o emisiune de mare rang erau două invitate (nici nu m-am sinchisit să ştiu cine erau, probabil că doar nişte femei fără căpătâi, din moment ce nu erau ocupate cu cozonaci sau sarmale în ziua cu pricina), care spuneau că nu e vina lui Jiji că s-au adunat oamenii acolo, şi nici a oamenilor, ci a celor de la conducerea ţării, pentru că i-au adus pe români în starea de disperare care i-a făcut să se calce în picioare la porţile latinfundiarului. Pe scurt, nu mult i-a lipsit ca să spună că Băsescu e de vină pentru claia peste gramadă şi dovada de incultură şi prostie infinită postată la porţile lui Gigi.       Dacă Becali ar fi

    Pentru că e seara de Ajun, una din cele mai frumoase seri ale anului, şi pentru că şi voi îmi sunteţi dragi, vă mulţumesc că aţi trecut pe aici şi în anul acesta, şi vă doresc să aveţi parte de un Crăciun frumos, cu multă sănătate, căci fără ea nu putem îndeplini mai nimic, şi un An Nou excelent, în care să aveţi parte numai de zâmbet şi realizări!   PS. Nu uitaţi, moderaţia e cheia unor Sărbători liniştite, aşadar grijă mare la colesterolul din farfurie- prea multe sarmale, fripturi şi alte cele nu fac niciun bine:).

  Nu am fost niciodată prea apropiate. Mă iubea, o iubeam şi o respectam, îmi plăcea nespus prăjitura ei cu cremă de lămâie şi glazură de zahăr ars, dar care nu ţi se lipea niciodată de măsele. Îmi plăcea cum gătea, deşi toate mâncărurile ei erau dietetice, din pricina multor boli de care suferea.   Nu am auzit-o niciodată ridicând vocea. Nu am auzit-o niciodată certându-se. Era prea blândă ca să fie în stare de aşa ceva. În schimb, am admirat-o mereu pentru lupta cu moara de vânt de lângă ea.    Poate ca au existat momente în care am constatat că era mai afectuoasă cu celălalt nepot al său decât cu mine. Deşi eram verişori buni, deci egali. Poate pentru că el a fost mai răsfăţat, a reuşit să îi cunoască şi laturile pe care eu nu le-am întrepătruns pană la paisprezece ani.   De când am pierdut-o- în ianuarie vor fi nouă ani- nu am mai intrat în casa ei. Am vrut să mi-o amintesc mereu acolo, înconjurată de lucrurile minuscule cu care se ocupa cu atâta îndeletnicire şi drag. Aş pu

  De câteva luni, mai precis de pe la începutul lunii septembrie, când ajunsesem într-un moment de tensiune maximă, din care n-am crezut să mai scap vreodată (ca să vă închipuiţi starea, imaginaţi-vă câteva chingi care să vă strângă, tare de tot, trupul, mintea şi sufletul), mă simt protejată de o minune. Minunea cu pricina mi-a ieşit în cale în ziua apogeului stării de tensiune, în care mi se parea că nu mai pot merge înainte, dar nu mai pot nici da înapoi, o zi pe care nu cred că o să o uit prea curând. A fost ceea ce poate unii numesc semn divin. A fost o mână care m-a ajutat să mă ridic, o chemare ca o îmbrăţişare, o privire care mi-a ramas şi astăzi întiparită în minte, a fost ceva, ceva minunat, care mă face să mă întorc în fiecare săptămână, în acelaşi loc unde am întâlnit-o pentru prima dată. Şi, de fiecare dată, îmi oferă acelaşi ajutor, îmi împlineşte visuri ce pot părea minuscule, sau absurde, sau cum mai vreţi voi, de-ar fi spuse cu voce tare.    Pentru aceste fapte, vreau

 UPDATE : În mod evident, documentele nu au putut fi trimise nici prin fax. Mâine o să am o întâlnire destul de aprinsă la sediul Romtelecom.   Cu indivizii aceştia am încheiat orice urmă de colaborare în urmă cu ceva ani, atât de mulţi deja încât le-am uitat şi numărul.   Însă zilele trecute, eu, suflet bonom, m-am oferit să ajut o persoană imobilizată la pat să îşi rezilieze contractul de telefonie fixă de la Romtelecom. Am fost la sediu, i-am expus problema netransportabilităţii titularului abonamentului, am luat o cerere de desfiinţare, mi s-a spus că o pot trimite şi online sau prin fax, împreună cu o copie după buletinul titularului contractului.   Simplu, nu? Aşa am zis şi eu, până astăzi dimineaţă, când am încercat să le trimit pe adresa de e-mail pe care mi-o dăduse funcţionara de la Romtelecom. Am încercat să le trimit de trei ori, de trei ori s-au întors.    Când o să am zece minute libere, o să încerc să le trimit prin fax, iar dacă nici aşa nu merge, mă duc şi le trânte

    Gerbera mea dragă şi roz a făcut două flori siameze:). Defect genetic sau nu, acestea sunt parcă cele mai frumoase pe care le-a avut.

  De vreo săptamână, aproape toate frunzele colorate ale foioaselor de pe Tâmpa au căzut. Au mai rămas ceva culori doar prin pădurile din apropierea Răcădăului şi ale cartierului Noua. Pe majoritatea străzilor din Braşov au mai rămas doar galbenul plopilor, al mestecenilor şi al teilor, maroniul stejarilor şi, pe alocuri, roşul unor arţari ce amintesc de simbolul canadian.   Dacă e ceva ce îmi place la toamnă- pentru că ea, în genere, cu brumă, frig, guturai şi alte cele, nu prea-mi e pe plac- acel ceva sunt frunzele. Îmi place că, oricât ai căuta, nu găseşti două frunze la fel, şi cu toate astea îţi poţi scuza pierderea în contemplare invocând asta. Îmi place să mă plimb pe o alee inundată de frunze, îmi place foşnetul pe care îl scot sub greutatea încalţărilor, şi îmi place parfumul pe care îl împrăştie în jur.    Ţin minte că în urmă cu mulţi ani, când am vizitat pentru întâia dată Viena, am fost surprinsă sa văd că frunzele de toamnă nu sunt măturate de pe aleile parcurilor, ci d

  Incet, incet, trece si toamna asta. Cu frunze colorate, care parca au rezistat mai mult ca niciodata in padure, in ciuda brumei si a inghetului de noapte. Chiar ieri ii spuneam cuiva ca, daca exista un lucru care sa imi placa cu adevarat la toamna, acela e faptul ca nicio frunza nu e la fel cu o alta. Eh, si ar mai fi crizantemele si brandusele, care imi sunt nespus de dragi.   De maine e noiembrie. Mai e doar o luna din toamna. Nu stiu de ce, dar mi se pare ca timpul a luat-o la galop anul asta. Parca ieri era 1 ianuarie, cu rezolutii de An Nou, cu piftie si sampanie. Urasc ca iar incepe agitatia de sarbatori. Sarbatorile ar trebui sa fie linistite, savurate si petrecute cu oameni dragi.   Singurul lucru care ma nemultumeste in ultima vreme e lipsa timpului- trebuie sa ma pun pe treaba cu lucrarea de licenta, trebuie sa merg si la cursuri, trebuie sa fac si ateliere creative, trebuie sa am timp sa ii ascult pe cei din jur. Imi pare tare rau pentru toate serile in care pic secerata

  M-am lămurit de multă vreme că locul ideal unde m-aş fi putut naşte nu e deloc aici, ci o ţară nu doar mai civilizată, ci şi cu o climă mult mai prietenoasă, de preferat cu un singur anotimp- vară.   Nici o săptămână nu a trecut de la marea schimbare meteorologică (pe nepusă masă şi total neinspirată), iar organismul meu a început să se deregleze total. Pe de-o parte îl înţeleg, e normal ca ,,săritura" de la 25 la 5 grade să nu îţi aducă nimic bun, pe de altă parte mă enervează cumplit lipsa de energie pe care o resimt din pricina zilelor ăstora gri şi mohorâte, în care nici nu îmi vine să mă uit pe fereastră dimineaţa, când mă trezesc.    Cu temperatura mă mai descurc, port deja circa 4 straturi de haine pe mine (încă nu am apucat să mă vaccinez antigripal, iar ipohondria din mine de-abia aşteaptă să îşi facă apariţia), însă cu umezeala asta nenorocită nu am cum să lupt. Oasele parcă îmi scârţâie şi mă dor, asta după ce trei-patru luni cât a fost cald şi secetă nici nu am simţ

    Joi şi vineri am zburdat sub soare, îmbrăcată în pantaloni scurţi, şi încălţată încă în sandale, parcă având un simţământ că voi fi nevoită să le uit în străfundul dulapului până peste vreo cinci luni. Instinctul nu m-a înşelat, căci peste noapte am trecut de la sandale la cizme, şi n-a fost deloc complicat: puţine grade în aer, miros de iarnă adevărată, ploaie mocănească amestecată cu fulgi de zăpadă mari, şi multă, multă umezeală.   De două zile nu am ieşit din casă. Mă simt şi-aşa rău privind doar vremea de afară. Nu vreau încă să o simt. Am fugit de ea pentru că mi-a permis weekend-ul, şi m-am refugiat în citit, zăbovit în faţa unei farfurii cu pandişpan cu struguri de Recaş, alintat motanul şi vorbit domol cu oameni scumpi.   Mâine e luni, iar ziua de luni nu îmi permite să mai fug. Cu cizme sau fără, mâine începe o nouă săptămână, şi tare poftă mi-e să îi demonstrez vremii ăsteia mofturoase că eu sunt mai puternică decât ea.    Dragilor, acum, că tot suntem aproape de mie

  Toată vara nu am reuşit să răspund unei dileme: cum reuşesc unii ca pe temperaturi de 30-40 de grade să umble încălţaţi (sunt mai mult încălţate decât încălţaţi...) cu cizme. De-ar fi vorba de cizme din piele naturală, cu perforaţii, aş mai înţelege, dar cizmele cu blană, pe care le porţi doar pe cea mai mare zăpadă, mă depăşesc total.   Acum, în octombrie, la circa 20 de grade, personajele sunt încălţate tot cu cizme. Aceleaşi cizme îmblănite, pe care le purtau şi în urmă cu vreo două luni, în plină caniculă.   Dat fiind faptul că eu nu găsesc fericire mai mare decât aceea că pot purta încă şi în octombrie sandale (nu am încălţat de la începutul verii pantofi!), mă întreb ce vor purta încălţatele în cizme îmblănite la iarnă? Sandale...?!  

    De-abia astăzi, după două luni în care s-a instalat un haos în tot ceea am trăit şi făcut, pot spune că sunt pe deplin liniştită şi mulţumită. Ar fi prea mult de povestit, şi nici nu mai are rost acum. La fel cum am spus în postarea trecută, nu există lucru pe care să nu îl putem îndeplini, şi pentru asta am simţit nevoia unei pauze.   Pauză care s-a lăsat aşteptată până azi, din lipsă de timp.    A fost prima zi în care am simţit şi savurat toamna. Am avut timp să ascult vântul foşnind frunzele uscate, am avut timp să ascult păsările care au mai rămas pe aici, am avut timp să stau de vorbă la o cafea cu oameni care îmi sunt dragi, şi de care într-o oarecare măsură îmi era dor. Am avut timp să îmi alint pisica adoptivă, am avut plăcerea culinară a unei saramuri de crap la grătar, a unor nuci proaspete, şi a unei căni de lapte provenit tocmai de la văcuţa din fotografia de mai sus. Am avut timp să stau în iarbă, la soare, dar şi să îmi strâng recolta din grădină, am avut timp să re

  Liniştea a fost ceva destul de rar întâlnit vara asta. Noroc cu cele două-trei zile pe săptămână petrecute în afara Braşovului, căci altfel aş fi surzit şi înnebunit de tot. Toţi ţâncii de pe planetă au fost, vreme de o vară, adunaţi ciorchine în parcul de sub fereastra mea. Dacă ar sta în parc, ar fi una, dar nu, ei umblă şi pe stradă, şi în parcare, şi prin grădinile de lângă blocuri, sunt peste tot, poate dacă legea gravitaţiei le-ar permite, s-ar căţăra şi pe blocuri. Vorba cuiva- nu te lasă nici să mori. Pe scurt, dacă ar fi să analizez vara ce a trecut din punctul ăsta de vedere, aş spune că a fost una groaznică, în care aproape am fugit de timpul petrecut în casă. Am preferat să stau mai mult în locuri liniştite din Braşov, să stau câte o zi la bunici, sau să plec din oraş cu totul.   De o săptămână şi jumătate a început şcoala. Ei bine, după lupte seculare care au durat o vacanţă de vară, am şi eu parte, măcar câteva ore pe zi, de linişte. Relativă şi liniştea asta, se mai a

  E prima zi, după o perioadă de timp destul de lungă, în care nu am putut nici să râd, nici să plâng, nici să dorm ca lumea, nici să vorbesc prea mult, nici să fiu o companie prea plăcută, în care am plâns în hohote de bucurie.   Nu ţin minte să mi se mai fi întâmplat aşa ceva până acum, dar presupun că vine ca o reacţie normală în faţa unui moment pe care l-am aşteptat ca să îmi confirme că tot ce am muncit până acum nu a fost în van, că tot ce am visat nu s-a lăsat călcat în picioare pentru nimic în lume.    Sună clişeic, poate, nu-mi pasă. Sunt fericită că nu m-am dezamăgit, că nu am dezamăgit pe niciuna din persoanele care contează pentru mine. Râd cu gura până la urechi, şi lacrimile îmi curg şiroaie pe obraji, dar asta nu e decât o descărcare a tuturor tensiunilor pe care le-am acumulat în ultimele zile, care au părut ani.   Nu vă condamn dacă nu aţi înţeles o iotă din ceea ce am scris. E îndeajuns faptul că mi-am demonstrat mie că nimic nu îmi este imposibil, că nimic nu-mi p

  Astăzi nu mi-am găsit locul. De câteva zile funcţionez de parcă aş fi un cronometru numai bun de măsurat cât a mai rămas din tine. Ziua de azi am sperat să o petrec sub raze de soare. N-a fost să fie aşa, şi nu din pricina mea, ştii că te iubesc nespus, ci din a altora, care s-au încăpăţânat să-mi strice până şi ziua de azi. Ultima, ultima... pană la anul.    De când mă ştiu, sfârşitul tău mă prost dispune, mă întristează, şi mă face irascibilă. Anul ăsta sfârşitul tău a fost frumos. A trecut aproape o săptămână fără să văd nori pe cer, şi, culmea, deşi îmi place ca adeseori să le urmăresc călătoria de pe albastrul lui, acum nu le-am simţit lipsa.  Mi-ai fost dragă şi-n acest an. Şi pentru că ţi-am declarat iubirea, o să-ţi mai declar şi că tu eşti singura pentru care trec prin lunile reci. Prin toată iarna care mă chinuieşte cu haine multe şi cizme, zăpadă şi nas înroşit de frig. Esti singura care mă face să mă trezesc de dimineaţă cu un zâmbet mare pe chip, care mă face să nu mă

  Îmi amintesc şi acum faptul că în 2009, în plină campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale, Bastionul Postăvarilor era pe post de suport pentru chipul lui Crin Antonescu , de atunci devenit partener demagog la cataramă al lui Victor Ponta.   După doi ani şi ceva de atunci, în mai 2011, Aristotel de la Judeţ a inaugurat cu mare tam-tam redeschiderea Bastionului Ţesătorilor pentru public, şi, odată cu aceasta finalizarea lucrărilor de reabilitare a zidurilor Cetăţii Vechi a Braşovului.   Nimic rău în asta, doar că întreaga reabilitare a fost făcută de nişte mari experţi, care au considerat de cuviinţă să folosească materiale de actualitate pe nişte ziduri şi construcţii edificate cu secole în urma, pe când acestea nici nu se inventaseră. Cel mai elocvent exemplu este cimentul, utilizat din plin în toate locurile unde ar trebui să fie vizibilă istoria Braşovului, şi nu ,,măiestria" tampită a unora care se consideră restauratori.   Dar, cum mândria şi prostia se plătesc, d

  Sunt atât de nervoasă şi de dezgustată în momentul de faţă, încât îmi cer din start scuze pentru eventualele incoerenţe în scris şi exprimare, precum şi pentru posibilele invective pe care s-ar putea să le scap la adresa unor indivizi.    În după-amiaza vinerii trecute, pe la ora 17.30, primesc un telefon de la un colaborator relativ constant de-ai noştri, care mă roagă (mai avea puţin şi îmi plângea la telefon) să îl ajut cu nişte marfă care trebuia să ajungă degraba la Arad, şi cu o alta care trebuia adusă de la Timişoara la Braşov, luni. Cum s-ar zice, să stric tot weekend-ul unui om, pentru firma şi marfa lor (totul ca să nu pice ei prost în faţa unor colaboratori de-ai lor, o firmă europeană de nota 10 de la noi din oraş). Bonomă cum sunt, i-am zis că totul e ok, îi dau maşină, şofer, îi stric acestuia chiar şi weekend-ul la care era îndreptăţit după o săptămână de muncă, mă împrumut şi de nişte bani pentru motorină, pentru că din pricina unor alţi idioţi care nu ştiu ce înseam

  Săptămâna trecută a avut trei zile de weekend atât de frumoase, încât duminică seară, când am ajuns înapoi în Braşov îmi venea să plâng.    Am avut răsărituri ce te îmbiau să ieşi mai repede din pat ca să ajungi la soare, picuri de rouă, stele mari şi un cer atât de albastru şi de curat în miez de noapte, încât lumina totul în jur, o grădină roditoare şi oameni frumoşi. Nu am nevoie de mai mult de atât ca să mă simt bine. Bine, poate o carte, o cană de compot sau cafea, şi o pisică pe care s-o dezmierd, dar în rest, îmi ajunge liniştea şi zborul sutelor de rândunele ce îşi au cuiburile prin vecini, şi care, în fiecare seară, îşi fac antrenamentul pe cablurile electrice de pe uliţa mare.        Coacăze roşii, unele dintre fructele pe care le-aş putea mânca fără să mă satur vreodată.     Cocoşul îşi scosese ibovnicele pe strasse .   Happy, pisica noastră adoptată, care de-abia aşteaptă să părăsesc prosopul, ca să se instaleze la soare.     Floare de dovleac. Se poate şi mânca, v

  Pentru că în weekend-ul ce tocmai a trecut nu am avut timp să plec din oraş, duminică nu am mai rezistat şi am mers în cel mai apropiat loc cu aer curat din Braşov. Curat... mmm, ar mai fi ceva de lucrat, căci eu cunosc cu adevărat ce înseamnă aerul curat, însă liniştit, da. A fost perfect de liniştit, dacă e să nu băgăm în seamă specimenele de (asa-zisi) turişti (a se citi mitici ) care populau staţiunea. Cam agitaţi pentru gustul meu, cam prost crescuţi pentru standardele mele, şi cam neplăcuţi la auz şi vedere. Nici nu e de mirare că reuşesc să alunge străinii care vin în vizită cu bună credinţă.   Până la urmă, a fost locul ideal pentru o discuţie în iarbă şi un picnic ad-hoc, sub nişte nori care au fost prietenoşi, şi nu ne-au alungat cu ploaie.   En fin , e destul de târziu, mâine trebuie să mă trezesc devreme, vă las cu nişte poze cu un cer nu prea senin, însă destul de verzi încât să vă trezească pofta de natură.   Văcuţă în trei picioare.   Ceea ce iarna se cheamă pâ

   Săptămâna trecută, adică săptămâna post-s(tr)esiune, a fost dedicată somnului, mâncatului, topitului sub soare, shopping-ului, şi deserturilor. Cam pe miercuri-joi, mă săturasem de inactivitate, parcă mă furnicau tălpile şi palmele să întreprind ceva.   Ei bine, în weekend, ori am muncit, ori nu am mai muncit. Ieri dimineaţă de-abia am putut să mă mişc prin curte şi să mănânc, atât de tare mă durea tot corpul. Astăzi, toate durerile s-au ,,scurs" în picioare, care mă dor atât de tare încât nu pot sta, şedea, merge, urca sau coborî. Cert e că astăzi, luni, a fost mai duminică decât a fost ieri, duminică, având în vedere că nu am putut face absolut nimic.   Pentru că nu am chef de prea multă vorbă, şi pentru că nici forma fizică nu-mi permite să-mi prelungesc şederea aici, vă arăt mai bine nişte poze din weekend-ul ce tocmai a trecut.   Aşa arată dimineaţa. Cum ai putea să te trezeşti prost dispus?!   Flori de mac.     Peşte pe grătar, scufundat în saramură.      Albăstre

  Dacă cineva m-ar vedea cum stau între perne, cu pătura trasă pe ochi şi nepăsătoare, ar zice că am terminat s(tr)esiunea. Dar nu, nu am terminat. Am vrut ca azi să zic hop! înainte de a fi sărit complet gardul.    Ultimele două săptămâni m-au sleit de puteri. După ce că nici nu sunt eu un om mare de stat, am rămas cu vreo 45-46 de kilograme, cu nişte cearcăne destul de mari, cu ochii durându-mă de atâta citit, şi cu o oboseală generală infinită. Azi de dimineaţă, m-am trezit oarecum speriată, am luat telefonul, ca să văd cât e ceasul, cu impresia că trebuie să mă grăbesc ca să învăţ. Am răsuflat zgomotos când mi-am dat seama că e sâmbătă. Prima sâmbătă în care am putut să-mi beau liniştită cafeaua de dimineaţă şi să ronţăi câteva cornuleţe cu gem de mere.   Astăzi am început să mă comport din nou ca un om normal, şi nu ca un şoarece de bibliotecă: am călcat rufe (nu ştiu dacă v-am spus vreodată cât de mult iubesc să calc rufe. E cea mai destinzătoare activitate.), am făcut o prăjit

  Dacă în luna lui mai responsabile cu înfrumuseţarea oraşului au fost florile de castan , în iunie, de parfumarea aerului său se ocupă florile de tei.     Ca să aveţi o reprezentare asupra bogăţiei florilor de tei din oraş, în fotografia de mai sus vă arăt teii bătrâni din cimitirul eroilor de lângă Olimpia.   

   Mi-a tot zis lumea în ultimele zile că vorbesc mult. Vorbesc mult când vorbesc cu lumea, pentru că atunci când nu vorbesc învăţ. Adică tac şi bag la cap. Mult. Multe pagini, multe, multe, nu ştiu dacă mai multe sau mai puţine decât în alte sesiuni. Norocul meu a fost că de data asta m-am apucat de treabă mai din timp, căci altfel, pentru că nu am decât distanţă de o zi, două între examene, nu ştiu ce m-aş fi făcut.   Partea proastă e că din nou se întâmplă lucruri proaste. Pardon, extrem de proaste, care îmi distrag atenţia de la ceea ce ar trebui să conteze cel mai mult, adică examenele. Chiar astăzi vorbeam cu maman că, din primul an de facultate începând, şi până acum, nu a existat sesiune în care să nu se întâmple măcar un lucru rău. Partea şi mai proastă a lucrurilor proaste sunt oamenii care ţipă şi te învinovăţesc de lucruri a căror desfaşurare nu depinde de tine, dar şi faptul că tu trebuie să zâmbeşti frumos în continuare, să înveţi sute de pagini plin de nervi şi să te p

    Bujori parfumaţi, în toate nuanţele, dintr-o grădină de pe cea mai înflorită străduţă a Braşovului.

    Ceea ce puteţi admira în poză (păcat doar că nu o puteţi şi gusta...) este dulceaţa de rubarbă. Acum două săptămâni am făcut o reţetă, de probă, iar săptămâna trecută am mai făcut una, pentru că merită efortul. Efort care nu prea se poate numi aşa, dulceaţa fiind atât de simplă încât şi un copil o poate face.      Ştiu că rubarba nu are adepţi prea mulţi, ea fiind mai mult populară în zona Ardealului, şi în special în localităţile pe unde au locuit saşii. De mică am fost obişnuită să mănânc aşa ceva, o ador, nu mi se pare ciudat (aşa cum li se pare celor care habar nu au ce depozit de vitamine şade în rubarbă) să mănânc tulpini, fie sub formă de compot, fie scufundate într-un pandişpan pufos. Rubarba se poate consuma însă şi crudă, tăiată bucăţele şi ,,tăvălită'' prin zahăr, aşa cum obişnuiesc să o consume copiii din ţările nordice.    Ca să revin la dulceaţa mea mirifică, vă garantez că are un gust absolut superb, bucăţelele de rubarbă capătă o textură de jeleu, ce să m

  Dacă nu ar fi o oră prea târzie, şi dacă mâine dimineaţă nu ar trebui să plec devreme, v-aş povesti cum, atunci când eram mică, dar şi acum, îmi plăcea la nebunie să adun toate castanele care-mi ieşeau în cale. Sau cum m-am întristat atunci când am aflat că mai toţi castanii suferă de un soi de cancer. Presupun că asta i-a doborât şi pe bătrâneii de pe Nicolae Iorga, care dădeau farmecul străzii. Sau despre cât de mult îmi plac castanele (comestibile!) coapte. Sau piureul de castane. Şi rulada cu piure de castane. Mai bine vă arăt cât de frumoase sunt florile ce dau naştere castanelor.     Să aveţi un sfârşit de săptămână cât mai însorit, cu cât mai multe căpşune reci la îndemână, şi cu oameni scumpi în jurul vostru! 

  De data asta vreau să îmi extind raza de acţiune, şi să ies din sfera Braşovului. Pentru că zilele trecute Bamboo-ul din Mamaia a fost pus la pământ de buldozerele rele, trimise de autorităţi pentru că nu exista niciun soi de autorizaţie pentru amplasarea lui acolo, şi pentru că domnului primar de Constanţa, Radu Mazăre, i-a venit ideea de a vinde cazinoul de pe faleza constăn ţ eană, m-am gandit că cea mai nimerită corelaţie dintre cele două happening -uri ar fi ca noul Bamboo de la malul mării să se deschidă... aţi ghicit, la cazino.      De ce? Domnului Mazare îi place să se zbenguie prin cluburi- astfel ar avea şansa să se zbenguie într-o clădire emblemă. Celor care merg la Bamboo le place să epateze- faleza din Constanţa e locul ideal, unde mai pui că ar fi loc şi pentru o parcare pentru herghelia de cai putere.    Domn' primar, nu mai căuta ţ i şeici şi alţi imbuibaţi care să valorifice cazinoul! Faceţi o faptă bună, sprijiniţi business-ul autohton, şi nu vindeţi valorile

  Nu încep nicio campanie de ecologie, fiţi pe pace. Doar că am văzut atâta verde în juru-mi weekend-ul acesta, încât mi-e greu să nu îl arăt şi altora.      Ochi de mac.   E cel dintâi an, după mulţi alţii de încercări, mutări şi strămutări ale tufelor de bujori, când toate îmbobocesc. Săptămâna viitoare sper să vă arăt poze cu ele înflorite, roz şi parfumate.      Piliştea, masivul din spatele casei, e şi el, în sfârşit, verde.     Din florile astea rozalii şi parfumate, dacă nu dă grindina zilele viitoare, aşa cum tot anunţă marii experţi meteorologi, vor ieşi cele mai bune mere de vară. Nu-s ale mele, ci ale vecinului. Şi oricum, chiar dacă aş avea merii mei, tot fructele vecinilor sunt mai gustoase şi prezintă mai mult interes. Aşa fac toţi copiii., eu de ce m-aş lăsa mai prejos? Verdele, parfumul florilor de măr, praful ridicat de maşini, soarele care mi-a rumenit pielea, apa în care m-am bălăcit, pisicile vecinilor pe care le-am sechestrat în curte şi pe care le-am îndopa

  Astăzi, pe la prânz, eram într-un centru comercial şi am intrat să iau o revistă de gastronomie. În faţa mea mai era o femeie, eu stăteam cuminte cu revista în mână şi mă mai uitam împrejur ca să mai văd ce şi cum. Lângă mine apare o individă, de vreo douzecişiceva de ani, după vestimentaţie ospătăriţă/chelneriţă sau ceva de genul. I-am dat revista vânzătoarei, când să scot portofelul, văd că individei de lângă mine, care îşi scosese şi ea nişte bani din buzunar îi cade o bancnotă. În vreme ce îi achitam vânzătoarei preţul revistei, îi şi spun individei că i-au scăpat nişte bani din mână. Mă priveşte ca o vită încălţată, se apleacă şi îi ridică, se mai uita încă o dată, cu o privire de parcă i-aş fi spus cel puţin să-şi culeagă creierul neted de pe jos. Ies din magazin.    Românii ăştia au un comportament... ceva de speriat. Mă gândesc că în momentul în care i-am spus că i-au scăpat banii, i-am făcut un bine, pentru că, din câte ştiu eu, banii nu cresc prin copaci. Cel puţin la mi