joi, 29 decembrie 2011

DGFP a mâncat prea multe sarmale

  Azi-dimineaţă, în cutia poştală, găsesc două plicuri de la Direcţia Fiscală Braşov, în care găsesc două înştiinţări de plată pentru prelungirea abonamentelor de parcare. Da, aţi citit bine, două înştiinţări de plată, pe acelaşi nume, pentru acelaşi loc de parcare, pentru aceeaşi maşină.

  Trecând peste faptul că mi se pare ciudat sa mi se comunice că până la 31.01.2012 trebuie să achit abonamentul, căci în anii trecuţi trebuia plătit de-abia prin martie, mi se pare aberant să trimiţi două înştiinţări identice. Cel care face astfel de greşeli ar trebui pus să plătească cel de-al doilea plic trimis aiurea din propriul buzunar. Sunt convinsă că nu sunt singura care a primit două astfel de înştiinţări identice.

  Ca să argumentez, mai bogat decat am făcut-o mai sus, prin octombrie, primesc tot prin poştă un plic, tot de la DGFP Braşov, cu o somaţie de plată pentru impozitul pe imobile. Ştiam că impozitele sunt plătite, şi pe clădire, şi pe maşină, şi pe persoană fizică şi pe firmă, şi, prin urmare era nefondată somaţia. Evident că a doua zi m-am prezentat zâmbitoare la Direcţia Fiscală din Dorobanţilor, cu chitanţa în mână, unde le-am expus opiniile mele funcţionarilor. Şi, tot evident, am avut dreptate, căci mi-au spus că cel care a semnat-o şi trimis-o ori are probleme cu vederea, ori nu a avut ce altceva să muncească.

  Partea supersimpatică, dacă îmi este permis atributul, a tevaturii cu înştiinţările, somaţiile şi tot acest set de instrumente de constrângere fiscală, este că în urmă cu vreo 5-6 ani, am primit la sediul firmei o somaţie de plată, de nu-mai-ştiu-câţi lei, contravaloarea expedierii tuturor plicurilor cu somaţii şi înştiinţări, din astea, tot aiurea trimise de nişte capete pătrate cu titlu de funcţionar.

marți, 27 decembrie 2011

Gigi şi-a deschis balamuc de Crăciun

  Cred că e imposibil să nu fi aflat până acum că, în Ajun de Crăciun, la poarta latifundiarului din Pipera, a.k.a. Jiji, s-au adunat cirezi sute de oameni. Bucuria lui Jiji- i s-a dat şansa să behăie în faţa camerelor de filmat, şi să iasă cu fişicurile de 50 si 100 de lei în mână, ca să le împartă ţanţoş, în stânga şi în dreapta, "colindătorilor".
  La o emisiune de mare rang erau două invitate (nici nu m-am sinchisit să ştiu cine erau, probabil că doar nişte femei fără căpătâi, din moment ce nu erau ocupate cu cozonaci sau sarmale în ziua cu pricina), care spuneau că nu e vina lui Jiji că s-au adunat oamenii acolo, şi nici a oamenilor, ci a celor de la conducerea ţării, pentru că i-au adus pe români în starea de disperare care i-a făcut să se calce în picioare la porţile latinfundiarului. Pe scurt, nu mult i-a lipsit ca să spună că Băsescu e de vină pentru claia peste gramadă şi dovada de incultură şi prostie infinită postată la porţile lui Gigi.
   
  Dacă Becali ar fi un om cu scaun la cap, la vederea masei dezlănţuite în faţa porţii mele, ar fi chemat frumos Poliţia, ca să o risipească. O primă concluzie pe care eu o desprind din toata tevatura e faptul că Nea Jiji nu munceşte banii aceia, din moment ce aruncă 80.000 de lei pe toţi nespălaţii care vin şi fac pe amărâţii la el la poartă, majoritatea celor pe care i-am văzut în imagini fiind oameni în putere, numai buni de pus la muncă. Cea de-a doua concluzie e că cei care se aseamănă se adună, cu Jiji în frunte.

sâmbătă, 24 decembrie 2011

De sărbători

   
Pentru că e seara de Ajun, una din cele mai frumoase seri ale anului, şi pentru că şi voi îmi sunteţi dragi, vă mulţumesc că aţi trecut pe aici şi în anul acesta, şi vă doresc să aveţi parte de un Crăciun frumos, cu multă sănătate, căci fără ea nu putem îndeplini mai nimic, şi un An Nou excelent, în care să aveţi parte numai de zâmbet şi realizări!

  PS. Nu uitaţi, moderaţia e cheia unor Sărbători liniştite, aşadar grijă mare la colesterolul din farfurie- prea multe sarmale, fripturi şi alte cele nu fac niciun bine:).

luni, 19 decembrie 2011

Mulţumiri-cadou, seria a doua

  Nu am fost niciodată prea apropiate. Mă iubea, o iubeam şi o respectam, îmi plăcea nespus prăjitura ei cu cremă de lămâie şi glazură de zahăr ars, dar care nu ţi se lipea niciodată de măsele. Îmi plăcea cum gătea, deşi toate mâncărurile ei erau dietetice, din pricina multor boli de care suferea.
  Nu am auzit-o niciodată ridicând vocea. Nu am auzit-o niciodată certându-se. Era prea blândă ca să fie în stare de aşa ceva. În schimb, am admirat-o mereu pentru lupta cu moara de vânt de lângă ea. 
  Poate ca au existat momente în care am constatat că era mai afectuoasă cu celălalt nepot al său decât cu mine. Deşi eram verişori buni, deci egali. Poate pentru că el a fost mai răsfăţat, a reuşit să îi cunoască şi laturile pe care eu nu le-am întrepătruns pană la paisprezece ani.
  De când am pierdut-o- în ianuarie vor fi nouă ani- nu am mai intrat în casa ei. Am vrut să mi-o amintesc mereu acolo, înconjurată de lucrurile minuscule cu care se ocupa cu atâta îndeletnicire şi drag. Aş putea presupune că într-o viaţă anterioară fusese ceasornicar, sau restaurator, sau orice altceva ce solicita o răbdare, o vedere şi un talent deosebit. 
  Singurele lucruri materiale pe care le am de la ea sunt o brăţară de aur şi o carte de rugăciuni, pe care o am mereu alături, pe noptieră. Însă cel mai de preţ lucru, pe care nu îl pot evalua şi nici cuantifica, este legătura pe care prin ea, o am cu cel mai scump loc din lumea asta.
  Pentru faptul că îi port sângele şi originea din acel loc pe care doar oamenii cu adevărat îndrăgostiţi de el îl pot înţelege, îi mulţumesc, şi îi doresc să îi fie bine acolo, printre îngeri.

joi, 8 decembrie 2011

Mulţumiri-cadou

  De câteva luni, mai precis de pe la începutul lunii septembrie, când ajunsesem într-un moment de tensiune maximă, din care n-am crezut să mai scap vreodată (ca să vă închipuiţi starea, imaginaţi-vă câteva chingi care să vă strângă, tare de tot, trupul, mintea şi sufletul), mă simt protejată de o minune. Minunea cu pricina mi-a ieşit în cale în ziua apogeului stării de tensiune, în care mi se parea că nu mai pot merge înainte, dar nu mai pot nici da înapoi, o zi pe care nu cred că o să o uit prea curând. A fost ceea ce poate unii numesc semn divin. A fost o mână care m-a ajutat să mă ridic, o chemare ca o îmbrăţişare, o privire care mi-a ramas şi astăzi întiparită în minte, a fost ceva, ceva minunat, care mă face să mă întorc în fiecare săptămână, în acelaşi loc unde am întâlnit-o pentru prima dată. Şi, de fiecare dată, îmi oferă acelaşi ajutor, îmi împlineşte visuri ce pot părea minuscule, sau absurde, sau cum mai vreţi voi, de-ar fi spuse cu voce tare.
   Pentru aceste fapte, vreau să mulţumesc, să adresez un prim mulţumesc. Să mulţumesc mai mult decât mă lasă verbul ,,a mulţumi". 

   În urmă cu patru ani, în urma unei nepriceperi de-ale mele, în viaţa mea a apărut o fiinţă. O fiinţă atât de frumoasă, de dedicată muncii ei, care se împarte într-o mie de locuri, şi care mi-a devenit, pe parcursul anilor, atât de dragă încât am început să o consider, alături de alte persoane pe care le iubesc, ca fiind unul din îngerii mei păzitori. 
  Pentru tot ceea ce a făcut pentru binele meu, pentru toate lucrurile bune pe care le învăţ de fiecare dată când vorbesc cu ea, pentru toată energia pozitivă cu care mă încarc atunci când o văd, neobosită şi mereu dornică de mai mult, îi mulţumesc şi îi rămân veşnic îndatorată.

  Poate pentru că e decembrie, poate pentru că îmi e tare drag să dăruiesc de Sărbători, orice lucru, oricât de mic, tuturor celor pe care îi iubesc, am simţit nevoia să dăruiesc nişte mulţumiri. Nişte mulţumiri pe care le port în suflet în fiecare zi, pe care le rostesc de fiecare dată când am ocazia, şi pe care nu cred că le voi putea epuiza vreodată. O să continuu lista cu mulţumiri de Crăciun şi în zilele următoare.

   Nu aţi vrea să faceţi şi voi un astfel de exerciţiu? Cui din viaţa voastră aţi dori să îi multumiţi, drept cel mai scump, şi totuşi imaterial cadou de Sărbători?


marți, 29 noiembrie 2011

(De)servicii marca Romtelecom

 UPDATE: În mod evident, documentele nu au putut fi trimise nici prin fax. Mâine o să am o întâlnire destul de aprinsă la sediul Romtelecom.

  Cu indivizii aceştia am încheiat orice urmă de colaborare în urmă cu ceva ani, atât de mulţi deja încât le-am uitat şi numărul.
  Însă zilele trecute, eu, suflet bonom, m-am oferit să ajut o persoană imobilizată la pat să îşi rezilieze contractul de telefonie fixă de la Romtelecom. Am fost la sediu, i-am expus problema netransportabilităţii titularului abonamentului, am luat o cerere de desfiinţare, mi s-a spus că o pot trimite şi online sau prin fax, împreună cu o copie după buletinul titularului contractului.
  Simplu, nu? Aşa am zis şi eu, până astăzi dimineaţă, când am încercat să le trimit pe adresa de e-mail pe care mi-o dăduse funcţionara de la Romtelecom. Am încercat să le trimit de trei ori, de trei ori s-au întors.
   Când o să am zece minute libere, o să încerc să le trimit prin fax, iar dacă nici aşa nu merge, mă duc şi le trântesc cererea şi copia după buletin între ochi.

  Indivizii ăştia merită tot ce e mai rău. Pe lângă faptul că jecmănesc abonaţii precum tâlharii la drumul mare, îşi bat şi joc de timpul şi răbdarea lor. Nu înţeleg o chestie- dacă aţi ramas în epoca de piatră în ceea ce priveşte tehnologia şi online-ul, de ce mă mai aburiţi că rezilierea se poate face şi aşa?!

   Ca şi cum nu ar fi îndeajuns, tot Romtelecomul este cel care îşi pune angajaţii să deranjeze oamenii în mod constant, la telefon, întrebându-i dacă nu vor să facă contract cu ei, dacă nu vor Internet, dacă nu vor servicii tv, şi altele. Primesc astfel de telefoane în mod constant de la ei, însă săptămâna trecută au întrecut limita. Într-o zi în care nu îmi vedeam capul de treburi, mă sună o individă, ca să îmi spună că este de la Romtelecom şi că ar vrea să facă un studiu de piaţă. Am întrebat-o amabil de ce nu îşi face studiul pe proprii abonaţi, şi am invitat-o, tot amabil, să mă lase să îmi văd de treabă. Peste zece minute, îmi sună iar telefonul. O altă individă, surpriză, tot de la Romtelecom, îmi spune că vrea să facă un studiu de piaţă. Îi răspund că în urmă cu zece minute fusesem deranjată de o altă colegă de-ale ei, dornică tot de studii de piaţă, şi am invitat-o de asemeni, să îşi facă studiile de piaţă pe abonaţii proprii.

  Concluzie: cei de la Romtelecom sunt extrem de amabili când e vorba de gargariseli telefonice, care nu ajută omul în niciun fel, ci doar îl face să îşi piardă inutil timpul, însă omit să ajute la uşurarea unor chestiuni, cum e în cazul pe care vi l-am povestit mai sus, o reziliere a unui contract.   



luni, 14 noiembrie 2011

Siameze

 
  Gerbera mea dragă şi roz a făcut două flori siameze:). Defect genetic sau nu, acestea sunt parcă cele mai frumoase pe care le-a avut.



luni, 7 noiembrie 2011

Forţarea toamnei

  De vreo săptamână, aproape toate frunzele colorate ale foioaselor de pe Tâmpa au căzut. Au mai rămas ceva culori doar prin pădurile din apropierea Răcădăului şi ale cartierului Noua. Pe majoritatea străzilor din Braşov au mai rămas doar galbenul plopilor, al mestecenilor şi al teilor, maroniul stejarilor şi, pe alocuri, roşul unor arţari ce amintesc de simbolul canadian.

  Dacă e ceva ce îmi place la toamnă- pentru că ea, în genere, cu brumă, frig, guturai şi alte cele, nu prea-mi e pe plac- acel ceva sunt frunzele. Îmi place că, oricât ai căuta, nu găseşti două frunze la fel, şi cu toate astea îţi poţi scuza pierderea în contemplare invocând asta. Îmi place să mă plimb pe o alee inundată de frunze, îmi place foşnetul pe care îl scot sub greutatea încalţărilor, şi îmi place parfumul pe care îl împrăştie în jur. 

  Ţin minte că în urmă cu mulţi ani, când am vizitat pentru întâia dată Viena, am fost surprinsă sa văd că frunzele de toamnă nu sunt măturate de pe aleile parcurilor, ci dimpotrivă, sunt lăsate să formeze un strat gros-gros, prin care locuitorii şi turiştii se plimbă încântaţi, alene. În Braşov, singurul parc în care sunt lăsate frunzele pe jos, însă sunt împinse de pe alei înspre zona verde, este cel Sportiv, situat în preajma Patinoarului Olimpic. În Parcul Central, poate dintr-un exces de zel, frunzele de toamnă sunt aproape inexistente, atât pe alei, cât şi în zonele verzi. Ba mai mult, săptămâna trecută, în vreme ce traversam parcul am zărit un tablou cel puţin interesant, al cărui protagonişti erau nişte lucrători de la Spaţii Verzi- unul din ei căţărat într-un copac, curăţându-l de frunzele uscate, celălalt strângându-le, la baza trunchiului arborelui, într-un sac. Nu am ştiut atunci, nu ştiu nici acum dacă să mă bucure faptul că în Braşov se face curăţenie ca la carte, ori să mă supere forţarea naturii, şi imixtiunea pe care lucrătorii au avut-o în peisajul tomnatic al oraşului.

  Scena cu urcatul în copac şi scuturatul frunzelor mi-a mai amintit de un alt episod, văzut iarna trecută, tot în Parcul Nicolae Titulescu, unde, tot nişte lucrători zeloşi de la Spaţii Verzi se învârteau pe lângă nişte brazi din apropierea aleii centrale, pe care îi scuturau de mama focului, încercând să îndepărteze stratul de zapadă care se aşternuse pe ei. 

  Un lucru e cert- chiar dacă poate, uneori, cei de la curaţenie urbană fac exces de zel, chiar dacă forţează mâna naturii dând naştere unor ipostaze hazlii şi în acelaşi timp destul de ciudate, pe oricine ai întreba, turist sau ba, Braşovul i se va părea un oraş curat. Poate că nu la fel de curat cum sunt alte oraşe mari ale lumii (pentru că există praf, iar ca orice om obsedat de curăţenie, despre praful stradal am conceput o întreagă teorie, despre care probabil vă voi povesti în alt editorial), dar cu mult mai curat decât orice alt oraş din România, şi în plus de asta, îngrijit în ceea ce priveşte decorarea spaţiului urban cu plante, arbuşti, flori şi mobilier. 
  Voi ce credeţi, e Braşovul un oraş curat? Dacă nu, ce consideraţi că ar trebui făcut?

luni, 31 octombrie 2011

De mâine e noiembrie

  Incet, incet, trece si toamna asta. Cu frunze colorate, care parca au rezistat mai mult ca niciodata in padure, in ciuda brumei si a inghetului de noapte. Chiar ieri ii spuneam cuiva ca, daca exista un lucru care sa imi placa cu adevarat la toamna, acela e faptul ca nicio frunza nu e la fel cu o alta. Eh, si ar mai fi crizantemele si brandusele, care imi sunt nespus de dragi.

  De maine e noiembrie. Mai e doar o luna din toamna. Nu stiu de ce, dar mi se pare ca timpul a luat-o la galop anul asta. Parca ieri era 1 ianuarie, cu rezolutii de An Nou, cu piftie si sampanie. Urasc ca iar incepe agitatia de sarbatori. Sarbatorile ar trebui sa fie linistite, savurate si petrecute cu oameni dragi.

  Singurul lucru care ma nemultumeste in ultima vreme e lipsa timpului- trebuie sa ma pun pe treaba cu lucrarea de licenta, trebuie sa merg si la cursuri, trebuie sa fac si ateliere creative, trebuie sa am timp sa ii ascult pe cei din jur. Imi pare tare rau pentru toate serile in care pic secerata in pat, si nu imi doresc altceva decat sa dorm bine. Imi pare insa bine pentru zilele fericite de weekend, in care imi permit sa privesc la culorile de toamna, sa pregatesc un desert bun sau sa ma plimb agale sub soarele asta molatec, care doar aminteste de cel de asta vara.

  Scuzati lipsa diacriticelor, e deja tarziu, am baut un ceai si m-am molesit de tot, pernele ma asteapta pufoase, iar maine am treaba inca de dimineata. 
  Ah, si pentru ca imi sunteti dragi, si fiindca pe aici nu mai ajung atat de des precum mi-as dori, ma mai gasiti si aici. De fapt, nu ma gasiti pe mine, ci pe lucrurile care ies din mana mea. Cand o sa am ragaz, o sa va povestesc ce si cum, de vreti neaparat cateva detalii, aveti pe site categoria Editorial.
  Sa aveti o saptamana frumoasa, in care sa nu va lipseasca Soarele si zambetul de pe chip! 

joi, 13 octombrie 2011

Meteodependenţa, bat-o vina!

  M-am lămurit de multă vreme că locul ideal unde m-aş fi putut naşte nu e deloc aici, ci o ţară nu doar mai civilizată, ci şi cu o climă mult mai prietenoasă, de preferat cu un singur anotimp- vară.

  Nici o săptămână nu a trecut de la marea schimbare meteorologică (pe nepusă masă şi total neinspirată), iar organismul meu a început să se deregleze total. Pe de-o parte îl înţeleg, e normal ca ,,săritura" de la 25 la 5 grade să nu îţi aducă nimic bun, pe de altă parte mă enervează cumplit lipsa de energie pe care o resimt din pricina zilelor ăstora gri şi mohorâte, în care nici nu îmi vine să mă uit pe fereastră dimineaţa, când mă trezesc. 
  Cu temperatura mă mai descurc, port deja circa 4 straturi de haine pe mine (încă nu am apucat să mă vaccinez antigripal, iar ipohondria din mine de-abia aşteaptă să îşi facă apariţia), însă cu umezeala asta nenorocită nu am cum să lupt. Oasele parcă îmi scârţâie şi mă dor, asta după ce trei-patru luni cât a fost cald şi secetă nici nu am simţit că am oase şi muşchi în corp, aş fi putut să zbor, nu alta! Acum, de când au reînceput cursurile, şi şed iar pe scaune inconfortabile, spatele mă doare de parcă aş căra saci, asta tot după ce, o vară întreagă nici nu mi-am simţit coloana.

  În cazul meu meteodependenţa e accentuată de zilele în care stau în oraş. De îndată ce ies dintre betoanele astea, şi mă mut la aer curat, nu mă mai simt atât de rău. Îmi spusese cineva dintr-o staţiune balneară, că tot betonul dintr-un oraş e încărcat de energii negative, care se răsfrâng asupra organismului uman, iar acum, vremea asta capricioasă nu face altceva decât să pună paie pe foc.

  Din câte am citit, singurele leacuri pentru meteodependenţi (a nu se înţelege că aceştia suferă de vreo boală, Doamne fereşte!) sunt consumul de fructe şi legume în stare proaspătă, masajul cu uleiuri aromatice, plimbările în natură, şi gândirea optimistă. Nu de alta, dar până la vară mai e atââât de mult...!

duminică, 9 octombrie 2011

Să nu uităm că e toamnă

 
  Joi şi vineri am zburdat sub soare, îmbrăcată în pantaloni scurţi, şi încălţată încă în sandale, parcă având un simţământ că voi fi nevoită să le uit în străfundul dulapului până peste vreo cinci luni. Instinctul nu m-a înşelat, căci peste noapte am trecut de la sandale la cizme, şi n-a fost deloc complicat: puţine grade în aer, miros de iarnă adevărată, ploaie mocănească amestecată cu fulgi de zăpadă mari, şi multă, multă umezeală.

  De două zile nu am ieşit din casă. Mă simt şi-aşa rău privind doar vremea de afară. Nu vreau încă să o simt. Am fugit de ea pentru că mi-a permis weekend-ul, şi m-am refugiat în citit, zăbovit în faţa unei farfurii cu pandişpan cu struguri de Recaş, alintat motanul şi vorbit domol cu oameni scumpi.
  Mâine e luni, iar ziua de luni nu îmi permite să mai fug. Cu cizme sau fără, mâine începe o nouă săptămână, şi tare poftă mi-e să îi demonstrez vremii ăsteia mofturoase că eu sunt mai puternică decât ea. 



  Dragilor, acum, că tot suntem aproape de miezul lui octombrie, vă amintesc că, deşi priveliştea de afară tinde să mă contrazică, afară e toamnă. Spre deosebire de alţii, nu vă arăt fotografii cu zăpadă, nu vreau să o văd de acum, paleta de culori a toamnei e cu mult captivantă decât albul iernii timpurii care ne încearcă în aste zile.
  Să aveţi o nouă săptămână mai prietenoasă decât ultimele două zile, cu ceva grade în plus în termometru, şi cu zâmbete aşternute pe chip!


miercuri, 5 octombrie 2011

Sandale de octombrie

  Toată vara nu am reuşit să răspund unei dileme: cum reuşesc unii ca pe temperaturi de 30-40 de grade să umble încălţaţi (sunt mai mult încălţate decât încălţaţi...) cu cizme. De-ar fi vorba de cizme din piele naturală, cu perforaţii, aş mai înţelege, dar cizmele cu blană, pe care le porţi doar pe cea mai mare zăpadă, mă depăşesc total.

  Acum, în octombrie, la circa 20 de grade, personajele sunt încălţate tot cu cizme. Aceleaşi cizme îmblănite, pe care le purtau şi în urmă cu vreo două luni, în plină caniculă.

  Dat fiind faptul că eu nu găsesc fericire mai mare decât aceea că pot purta încă şi în octombrie sandale (nu am încălţat de la începutul verii pantofi!), mă întreb ce vor purta încălţatele în cizme îmblănite la iarnă? Sandale...?!

 

sâmbătă, 1 octombrie 2011

Deja octombrie

 
  De-abia astăzi, după două luni în care s-a instalat un haos în tot ceea am trăit şi făcut, pot spune că sunt pe deplin liniştită şi mulţumită. Ar fi prea mult de povestit, şi nici nu mai are rost acum. La fel cum am spus în postarea trecută, nu există lucru pe care să nu îl putem îndeplini, şi pentru asta am simţit nevoia unei pauze.
  Pauză care s-a lăsat aşteptată până azi, din lipsă de timp. 

  A fost prima zi în care am simţit şi savurat toamna. Am avut timp să ascult vântul foşnind frunzele uscate, am avut timp să ascult păsările care au mai rămas pe aici, am avut timp să stau de vorbă la o cafea cu oameni care îmi sunt dragi, şi de care într-o oarecare măsură îmi era dor. Am avut timp să îmi alint pisica adoptivă, am avut plăcerea culinară a unei saramuri de crap la grătar, a unor nuci proaspete, şi a unei căni de lapte provenit tocmai de la văcuţa din fotografia de mai sus. Am avut timp să stau în iarbă, la soare, dar şi să îmi strâng recolta din grădină, am avut timp să respir liberă.

  Pentru asta îmi mulţumesc, şi îi mulţumesc dramului de divin în care cred. Îmi cer iertare pentru tot ceea ce am trăit în ultimele două luni, pentru toate dăţile în care am simţit că îmi bate inima mai tare decât ar putea duce, pentru toate emoţiile pe care le-am tremurat cu fiecare muşchi al corpului, şi pentru toate serile în care aş fi vrut să plâng, dar nu am putut.


  Să aveţi o toamnă bogată şi frumos pictată în continuare, dragii mei!

miercuri, 21 septembrie 2011

Noua generaţie şi liniştea de dimineaţă

  Liniştea a fost ceva destul de rar întâlnit vara asta. Noroc cu cele două-trei zile pe săptămână petrecute în afara Braşovului, căci altfel aş fi surzit şi înnebunit de tot. Toţi ţâncii de pe planetă au fost, vreme de o vară, adunaţi ciorchine în parcul de sub fereastra mea. Dacă ar sta în parc, ar fi una, dar nu, ei umblă şi pe stradă, şi în parcare, şi prin grădinile de lângă blocuri, sunt peste tot, poate dacă legea gravitaţiei le-ar permite, s-ar căţăra şi pe blocuri. Vorba cuiva- nu te lasă nici să mori. Pe scurt, dacă ar fi să analizez vara ce a trecut din punctul ăsta de vedere, aş spune că a fost una groaznică, în care aproape am fugit de timpul petrecut în casă. Am preferat să stau mai mult în locuri liniştite din Braşov, să stau câte o zi la bunici, sau să plec din oraş cu totul.

  De o săptămână şi jumătate a început şcoala. Ei bine, după lupte seculare care au durat o vacanţă de vară, am şi eu parte, măcar câteva ore pe zi, de linişte. Relativă şi liniştea asta, se mai aude câte ceva, nici nu am pretenţia să fie doar linişte de mormânt, însă după orele 12-13, când aş vrea şi eu, ca tot omul, să mă aşez o oră în pat, să citesc câteva pagini dintr-o carte, sau să moţăi puţin, apar ţâncii de la şcoală. Sincer, privind cum îşi petrec o zi întreagă bătând ţurca prin cartier, nu mă mai miră nimic- nici comportamentul lor, nici rezultatele şcolare, nici rezultatele de la Bac- înţeleg totul. Am ajuns la un nivel maxim de saturaţie, fiind nevoită să îi văd, să îi aud şi să îi observ aproape zilnic- sunt mizerabili, atât din punct de vedere al curăţeniei cât şi al comportamentului, sunt limitaţi mintal, sunt nesimţiţi, sunt sadici, nu sunt în stare să lege două propozitii cap-coadă în limba română, mai pe scurt, sunt un dezastru.

  Părinţii lor sunt nişte inconstienţi, care fie îşi privesc progeniturile live, de pe băncile din parc, fie stau în casă fără să le pese ce fac copiii lor vreme de atâtea ore pe maidan. Nu sunt preocupaţi să le ofere o educaţie, fie ea şi primordială, nu îi preocupă comportamentul pe care îl afişează copiii lor în comunitate, nu îi înteresează felul în care deranjează sute de oameni în jurul lor, nu le oferă şansa de a porni în viaţă cu dreptul.

  Risc să repet ceea ce mulţi au spus înaintea mea, însă nu ne mai facem bine. Mai ales că ieri am stat câteva ore de vorbă cu o prietenă, recent sosită dintr-o delegaţie în Nordul Europei şi în Rusia, care mi-a povestit de-a fir a păr cum sunt oamenii de acolo, cum se crează civilizaţia prin intermediul instituţiilor statului, cum nimeni nu are comportamente dubioase pe stradă, şi cum totul merge strună.
 


 

marți, 13 septembrie 2011

Nu există lucru pe care să nu îl putem îndeplini

  E prima zi, după o perioadă de timp destul de lungă, în care nu am putut nici să râd, nici să plâng, nici să dorm ca lumea, nici să vorbesc prea mult, nici să fiu o companie prea plăcută, în care am plâns în hohote de bucurie.

  Nu ţin minte să mi se mai fi întâmplat aşa ceva până acum, dar presupun că vine ca o reacţie normală în faţa unui moment pe care l-am aşteptat ca să îmi confirme că tot ce am muncit până acum nu a fost în van, că tot ce am visat nu s-a lăsat călcat în picioare pentru nimic în lume. 
  Sună clişeic, poate, nu-mi pasă. Sunt fericită că nu m-am dezamăgit, că nu am dezamăgit pe niciuna din persoanele care contează pentru mine. Râd cu gura până la urechi, şi lacrimile îmi curg şiroaie pe obraji, dar asta nu e decât o descărcare a tuturor tensiunilor pe care le-am acumulat în ultimele zile, care au părut ani.

  Nu vă condamn dacă nu aţi înţeles o iotă din ceea ce am scris. E îndeajuns faptul că mi-am demonstrat mie că nimic nu îmi este imposibil, că nimic nu-mi poate întoarce aripile pe dos în timp ce zbor, că nimeni nu îmi poate zdrobi o ambiţie pe care o am în minte şi în suflet de când mă ştiu.

   Vreau ca tot ce am scris mai sus să îmi amintească, atunci când voi avea mai mult nevoie, şi voi simţi că nu mai e nimic de făcut, că spaimele nu ne ajută să ne îndeplinim ambiţiile, ci încrederea pe care o avem în noi, în puterile noastre, în stropul de divin pe care îl avem înlăuntrul sufletelor.

  Atâta vreme cât nu ne dăm bătuţi, şi încercăm de o mie de ori imposibilul, nimic nu rămâne imposibil.


 

miercuri, 31 august 2011

De vară- ultime declaraţii

  Astăzi nu mi-am găsit locul. De câteva zile funcţionez de parcă aş fi un cronometru numai bun de măsurat cât a mai rămas din tine. Ziua de azi am sperat să o petrec sub raze de soare. N-a fost să fie aşa, şi nu din pricina mea, ştii că te iubesc nespus, ci din a altora, care s-au încăpăţânat să-mi strice până şi ziua de azi. Ultima, ultima... pană la anul. 

  De când mă ştiu, sfârşitul tău mă prost dispune, mă întristează, şi mă face irascibilă. Anul ăsta sfârşitul tău a fost frumos. A trecut aproape o săptămână fără să văd nori pe cer, şi, culmea, deşi îmi place ca adeseori să le urmăresc călătoria de pe albastrul lui, acum nu le-am simţit lipsa.

 Mi-ai fost dragă şi-n acest an. Şi pentru că ţi-am declarat iubirea, o să-ţi mai declar şi că tu eşti singura pentru care trec prin lunile reci. Prin toată iarna care mă chinuieşte cu haine multe şi cizme, zăpadă şi nas înroşit de frig. Esti singura care mă face să mă trezesc de dimineaţă cu un zâmbet mare pe chip, care mă face să nu mă mai satur de soare şi apă, care îmi dăruieşte multe verdeţuri şi fructe pe care le simt că îmi fac bine pentru că le mănânc. Eşti singura care mă face să mă trezesc în noapte şi să privesc la cerul înstelat, şi să ascult cântecul de greieri de sub fereastra mea. Eşti cea care îmi dăruieşte cele mai parfumate a cafea dimineţi, şi cele mai colorate apusuri.
 Şi de-ar fi să stau până mâine, tot n-aş reuşi să îţi explic îndeajuns de ce te iubesc. Mă tot gândesc că în niciun an nu a fost timp îndeajuns să îţi descopăr toate minunile, altminteri m-aş fi sufocat de dragul tău.

  Îţi mulţumesc pentru surprizele frumoase pe care mi le-ai dăruit, pentru toate florile parfumate, pentru iarba grasă şi verde în care am petrecut ore în şir, pentru toţi fluturii care au zburat în juru-mi, pentru ploaia de vară în care am alergat înspre casă desculţă, pentru că îmi umpluseşi încălţările cu apă; pentru toate dimineţile în care am păşit prin roua groasă cu clog-şii mei de grădină, pentru nopţile cu fulgere în care ai făcut un adevărat show de lumini, pentru zilele în care m-am topit de căldură, pentru că mă laşi să te iubesc simplu, în fiecare zi, ca să-mi fie numai bine peste vreo două luni, când voi privi înapoi spre tine.

  Pe curând, scumpa mea vară!




luni, 29 august 2011

Şi sub Tâmpa, cimentul cade. Mulţumiri Căncescului!

  Îmi amintesc şi acum faptul că în 2009, în plină campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale, Bastionul Postăvarilor era pe post de suport pentru chipul lui Crin Antonescu, de atunci devenit partener demagog la cataramă al lui Victor Ponta.

  După doi ani şi ceva de atunci, în mai 2011, Aristotel de la Judeţ a inaugurat cu mare tam-tam redeschiderea Bastionului Ţesătorilor pentru public, şi, odată cu aceasta finalizarea lucrărilor de reabilitare a zidurilor Cetăţii Vechi a Braşovului.
  Nimic rău în asta, doar că întreaga reabilitare a fost făcută de nişte mari experţi, care au considerat de cuviinţă să folosească materiale de actualitate pe nişte ziduri şi construcţii edificate cu secole în urma, pe când acestea nici nu se inventaseră. Cel mai elocvent exemplu este cimentul, utilizat din plin în toate locurile unde ar trebui să fie vizibilă istoria Braşovului, şi nu ,,măiestria" tampită a unora care se consideră restauratori.
  Dar, cum mândria şi prostia se plătesc, de ceva ani, au apărut rezultatele mirificei reabilitari a obiectivelor medievale de După Ziduri (mucegai, ciment excesiv care se dărăpănează, etc).




 Pe aleea de sub Tâmpa am observat că apare aceeaşi problemă, şi culmea ironiei, tocmai la recent inauguratul Bastion al Postăvarilor. Povestea e, în mare, cam aceeaşi- ciment scorojit, plătit cu bani mulţi, ani de aşteptare, şi ani de rambursare a creditelor contractate de Consiliul Judeţean pentru reabilitarea în cauză.

PS. Aştept cu nerăbdare să cadă şi geamul termopan montat cu nesimţire şi ciment căzut pe dinlături la Poarta Ecaterinei. Nu de alta, dar e un monument pe care îl ador, şi mă nemulţumeşte să îl văd pocit. 
PS2. Cu aceeaşi nerăbdare aştept să cadă şi Aristotel de pe scaunul de Preşedinte CJ Braşov, primăvara viitoare.




  
 

vineri, 26 august 2011

Oful meu pe ziua de azi- oamenii fără cuvânt

  Sunt atât de nervoasă şi de dezgustată în momentul de faţă, încât îmi cer din start scuze pentru eventualele incoerenţe în scris şi exprimare, precum şi pentru posibilele invective pe care s-ar putea să le scap la adresa unor indivizi.

   În după-amiaza vinerii trecute, pe la ora 17.30, primesc un telefon de la un colaborator relativ constant de-ai noştri, care mă roagă (mai avea puţin şi îmi plângea la telefon) să îl ajut cu nişte marfă care trebuia să ajungă degraba la Arad, şi cu o alta care trebuia adusă de la Timişoara la Braşov, luni. Cum s-ar zice, să stric tot weekend-ul unui om, pentru firma şi marfa lor (totul ca să nu pice ei prost în faţa unor colaboratori de-ai lor, o firmă europeană de nota 10 de la noi din oraş). Bonomă cum sunt, i-am zis că totul e ok, îi dau maşină, şofer, îi stric acestuia chiar şi weekend-ul la care era îndreptăţit după o săptămână de muncă, mă împrumut şi de nişte bani pentru motorină, pentru că din pricina unor alţi idioţi care nu ştiu ce înseamnă o scadenţă, nu mai aveam aproape niciun leu în cont. Îmi răspunde să nu îmi fac griji, să fac rost de bani pentru motorină, pentru că el, luni, de îndată ce îi facturez serviciile, îmi virează banii în cont. Bun şi aprobat. Până aici, cel puţin.

  Sâmbătă dimineaţă (de dimineaţă rău, pentru că omul se grăbea în weekend, spre deosebire de cel care trebuia să şi-l distrugă doar pentru că ei să pice în picioare) se încarcă marfa, se pleacă mai apoi la Arad, unde şoferul mai e şi luat la trei pazeşte pentru faptul că, vezi Doamne, marfa trebuia să ajungă de vineri dimineaţă. Pierdut vremea duminică, plecat la Timişoara luni, încărcat şi venit la Braşov cu altă marfă. Stat la descarcat 4 ore, pentru că nu aveau rampe libere, deşi ora prevăzută pentru descarcare trecuse demult.
  
  Marţi facturat- Vă virăm banii în cont astăzi, deci mâine ar trebui să îi aveţi. Miercuri, sun la bancă, nimic. Joi sun la bancă, nimic. Acum o ora, sun la bancă, nimic.
  Păi dragi ,,domni", aşa cum vă place să vă intitulaţi, nu meritaţi voi un ou stricat între ochi pentru măgăria asta? Când avem nevoie de ajutor, pentru că suntem cu un picior pe marginea prăpastiei, ştim să ne purtăm frumos, rugăm, zâmbim, când e vorba să plătim serviciile prestate, nu ne mai purtăm frumos. Nu răspundem la telefoane, ne facem că plouă. Unde mai pui că miercuri dupa-amiază aţi avut tupeul să mă sunaţi pentru altă marfă, şi am trimis iar maşina, pentru că deh, am zis ca după o îndelungă colaborare, relativ ok şi de bun-simţ, nu aveţi cum s-o daţi cu bâta-n baltă. Eh, iată că aţi făcut-o, şi încă într-un stil mare.
  Dintotdeauna m-au enervat oamenii fară cuvânt, şi parcă dinadins dau de ei periodic. Cei de săptămâna asta m-au enervat pentru că nu au nici măcar bună cuviinţa de a da un telefon şi de a anunţa că întârzie o zi cu plata. Poate că nu m-aţi fi scos din sărite aşa. Dacă nu aveam alţi bani scadenţi săptămâna asta, şi ar fi trebuit să aştept până la infinit după banii de la voi, m-aş fi făcut de minune faţă de persoana de la care am împrumutat bani de motorină, doar ca să ieşiţi voi basma curată, voi cu firma voastră nemaipomenită şi renumită. 

  Mă enervează linguşeala asta stupidă şi nesimţirea de după momentul în care te vezi cu sacii în căruţă, mă enervează că se găsesc idioţi care să dea picioare în fund unei colaborări ok, mă enervează că sunt nevoită să scriu rândurile astea care nu-mi stau în fire, dar cu atât mai puţin îmi stă în fire să sparg şi să ţip. Sau, poate că atunci când vor răspunde la telefon... :)) Ah, urăsc să fiu nevoită să-mi arăt partea asta implacabilă (pe care în ultimii doi-trei ani am încercat să o mai estompez), însă uneori e nevoie să înveţi să nu mai zâmbeşti politicos şi să rogi frumos, ci să baţi cu pumnul în masă. 




 

miercuri, 10 august 2011

Simplu, de august

  Săptămâna trecută a avut trei zile de weekend atât de frumoase, încât duminică seară, când am ajuns înapoi în Braşov îmi venea să plâng. 
  Am avut răsărituri ce te îmbiau să ieşi mai repede din pat ca să ajungi la soare, picuri de rouă, stele mari şi un cer atât de albastru şi de curat în miez de noapte, încât lumina totul în jur, o grădină roditoare şi oameni frumoşi. Nu am nevoie de mai mult de atât ca să mă simt bine. Bine, poate o carte, o cană de compot sau cafea, şi o pisică pe care s-o dezmierd, dar în rest, îmi ajunge liniştea şi zborul sutelor de rândunele ce îşi au cuiburile prin vecini, şi care, în fiecare seară, îşi fac antrenamentul pe cablurile electrice de pe uliţa mare.

  
    Coacăze roşii, unele dintre fructele pe care le-aş putea mânca fără să mă satur vreodată.

 
  Cocoşul îşi scosese ibovnicele pe strasse.


  Happy, pisica noastră adoptată, care de-abia aşteaptă să părăsesc prosopul, ca să se instaleze la soare.


    Floare de dovleac. Se poate şi mânca, vă spun, aşa, cu titlu informativ.


  Anul acesta se va înregistra o producţie record de mere. Nu vă spun asta în calitate de ministru al Agriculturii, ci în urma constatărilor efectuate peste gardurile vecinilor, ai căror pomi fructiferi se sprijină în proptele. A propos de mere, am făcut deja gemul din mere de vară, dulce-acrişor.


  Aproape de apus.

  Chiar dacă mâine e joi, vă doresc să aveţi o săptămână uşoară în continuare. A mea nu e deloc aşa, având în vedere că s-au strâns o grămadă de lucruri pe care le-am tot amânat, deşi nu îmi stă în fire, dar, deh, e vacanţă şi...

  Vine ea sâmbăta din nou...

luni, 1 august 2011

La aer curat

  Pentru că în weekend-ul ce tocmai a trecut nu am avut timp să plec din oraş, duminică nu am mai rezistat şi am mers în cel mai apropiat loc cu aer curat din Braşov. Curat... mmm, ar mai fi ceva de lucrat, căci eu cunosc cu adevărat ce înseamnă aerul curat, însă liniştit, da. A fost perfect de liniştit, dacă e să nu băgăm în seamă specimenele de (asa-zisi) turişti (a se citi mitici) care populau staţiunea. Cam agitaţi pentru gustul meu, cam prost crescuţi pentru standardele mele, şi cam neplăcuţi la auz şi vedere. Nici nu e de mirare că reuşesc să alunge străinii care vin în vizită cu bună credinţă.
  Până la urmă, a fost locul ideal pentru o discuţie în iarbă şi un picnic ad-hoc, sub nişte nori care au fost prietenoşi, şi nu ne-au alungat cu ploaie.

  En fin, e destul de târziu, mâine trebuie să mă trezesc devreme, vă las cu nişte poze cu un cer nu prea senin, însă destul de verzi încât să vă trezească pofta de natură.


  Văcuţă în trei picioare.


  Ceea ce iarna se cheamă pârtie e acum loc de promenadă. :)


   Noi.

  Alune de pădure. Necoapte încă.


luni, 18 iulie 2011

După weekend

   Săptămâna trecută, adică săptămâna post-s(tr)esiune, a fost dedicată somnului, mâncatului, topitului sub soare, shopping-ului, şi deserturilor. Cam pe miercuri-joi, mă săturasem de inactivitate, parcă mă furnicau tălpile şi palmele să întreprind ceva.
  Ei bine, în weekend, ori am muncit, ori nu am mai muncit. Ieri dimineaţă de-abia am putut să mă mişc prin curte şi să mănânc, atât de tare mă durea tot corpul. Astăzi, toate durerile s-au ,,scurs" în picioare, care mă dor atât de tare încât nu pot sta, şedea, merge, urca sau coborî. Cert e că astăzi, luni, a fost mai duminică decât a fost ieri, duminică, având în vedere că nu am putut face absolut nimic.

  Pentru că nu am chef de prea multă vorbă, şi pentru că nici forma fizică nu-mi permite să-mi prelungesc şederea aici, vă arăt mai bine nişte poze din weekend-ul ce tocmai a trecut.



  Aşa arată dimineaţa. Cum ai putea să te trezeşti prost dispus?!


  Flori de mac.

 
  Peşte pe grătar, scufundat în saramură. 

 
  Albăstrele. 


  Broccoli de România.

sâmbătă, 2 iulie 2011

Ce-a fost mai greu a trecut

  Dacă cineva m-ar vedea cum stau între perne, cu pătura trasă pe ochi şi nepăsătoare, ar zice că am terminat s(tr)esiunea. Dar nu, nu am terminat. Am vrut ca azi să zic hop! înainte de a fi sărit complet gardul. 

  Ultimele două săptămâni m-au sleit de puteri. După ce că nici nu sunt eu un om mare de stat, am rămas cu vreo 45-46 de kilograme, cu nişte cearcăne destul de mari, cu ochii durându-mă de atâta citit, şi cu o oboseală generală infinită. Azi de dimineaţă, m-am trezit oarecum speriată, am luat telefonul, ca să văd cât e ceasul, cu impresia că trebuie să mă grăbesc ca să învăţ. Am răsuflat zgomotos când mi-am dat seama că e sâmbătă. Prima sâmbătă în care am putut să-mi beau liniştită cafeaua de dimineaţă şi să ronţăi câteva cornuleţe cu gem de mere.

  Astăzi am început să mă comport din nou ca un om normal, şi nu ca un şoarece de bibliotecă: am călcat rufe (nu ştiu dacă v-am spus vreodată cât de mult iubesc să calc rufe. E cea mai destinzătoare activitate.), am făcut o prăjitură cu vişine, am stat mult în pat (îmi simt capul greu ca un bolovan, mă dor toate oasele, şi îngrozitor de tare coloana vertebrală, dar am şi dormit la amiază, lucru care nu s-a mai întâmplat demult). 

  Încă sunt buimăcită de somn. Mă gândesc că bucuria asta simplă de a sta (măcar teoretic), nu durează decât până mâine, sau până luni, când trebuie să învăţ din nou. Dar, să nu ne plângem, e întotdeauna mai bine să întreprindem ceva, decât să trăim într-un perpetuu gol ocupaţional.

  Weekend frumos, dragilor! (Nu băgaţi în seamă vremea de afară...)



duminică, 26 iunie 2011

Flori de tei


  Dacă în luna lui mai responsabile cu înfrumuseţarea oraşului au fost florile de castan, în iunie, de parfumarea aerului său se ocupă florile de tei.  
  Ca să aveţi o reprezentare asupra bogăţiei florilor de tei din oraş, în fotografia de mai sus vă arăt teii bătrâni din cimitirul eroilor de lângă Olimpia. 



 

joi, 16 iunie 2011

Cum să vezi viaţa în roz, chiar şi în s(tr)esiune

   Mi-a tot zis lumea în ultimele zile că vorbesc mult. Vorbesc mult când vorbesc cu lumea, pentru că atunci când nu vorbesc învăţ. Adică tac şi bag la cap. Mult. Multe pagini, multe, multe, nu ştiu dacă mai multe sau mai puţine decât în alte sesiuni. Norocul meu a fost că de data asta m-am apucat de treabă mai din timp, căci altfel, pentru că nu am decât distanţă de o zi, două între examene, nu ştiu ce m-aş fi făcut.

  Partea proastă e că din nou se întâmplă lucruri proaste. Pardon, extrem de proaste, care îmi distrag atenţia de la ceea ce ar trebui să conteze cel mai mult, adică examenele. Chiar astăzi vorbeam cu maman că, din primul an de facultate începând, şi până acum, nu a existat sesiune în care să nu se întâmple măcar un lucru rău. Partea şi mai proastă a lucrurilor proaste sunt oamenii care ţipă şi te învinovăţesc de lucruri a căror desfaşurare nu depinde de tine, dar şi faptul că tu trebuie să zâmbeşti frumos în continuare, să înveţi sute de pagini plin de nervi şi să te prefaci că totul e roz şi frumos.

 Singura chestiune roz şi plăcută în ultima vreme e ciorba de lobodă. De două zile mănânc la masa de prânz ciorbă de lobodă. E roooz, are un gust aparte, numai bun pe căldura asta mare şi la stresul şi mai mare care m-a cuprins în ultima vreme. Am de gând să continuu cura cu lobodă, mai ales pentru că între noi, adică între Oana şi lobodă, există o poveste de dragoste extrem de intensă, care a început în primii ani ai copilăriei mele, când, în vreme ce îmi petreceam vacanţele la mamaia de la Valea Nucarilor, îmi plăcea să curăţ seminţele de pe tulpinile de lobodă din grădina ei. Cine nu a făcut niciodată lucrul ăsta, nu are de unde să ştie despre ce vorbesc.

  Gata poveştile, Moş Ene a venit deja pe la gene, mâine am iar zi plină, pentru că sâmbătă mă delectez cu un examen de toată frumuseţea. 
   Zile frumoase, dragilor!

joi, 9 iunie 2011

vineri, 3 iunie 2011

Un dulce acrişor

 

  Ceea ce puteţi admira în poză (păcat doar că nu o puteţi şi gusta...) este dulceaţa de rubarbă. Acum două săptămâni am făcut o reţetă, de probă, iar săptămâna trecută am mai făcut una, pentru că merită efortul. Efort care nu prea se poate numi aşa, dulceaţa fiind atât de simplă încât şi un copil o poate face. 
 
  Ştiu că rubarba nu are adepţi prea mulţi, ea fiind mai mult populară în zona Ardealului, şi în special în localităţile pe unde au locuit saşii. De mică am fost obişnuită să mănânc aşa ceva, o ador, nu mi se pare ciudat (aşa cum li se pare celor care habar nu au ce depozit de vitamine şade în rubarbă) să mănânc tulpini, fie sub formă de compot, fie scufundate într-un pandişpan pufos. Rubarba se poate consuma însă şi crudă, tăiată bucăţele şi ,,tăvălită'' prin zahăr, aşa cum obişnuiesc să o consume copiii din ţările nordice. 
  Ca să revin la dulceaţa mea mirifică, vă garantez că are un gust absolut superb, bucăţelele de rubarbă capătă o textură de jeleu, ce să mai, e un deliciu perfect al sezonului, şi numai bun de îndulcit zilele reci de iarnă, peste câteva luni.


 

vineri, 27 mai 2011

Anotimpul florilor de castan

  Dacă nu ar fi o oră prea târzie, şi dacă mâine dimineaţă nu ar trebui să plec devreme, v-aş povesti cum, atunci când eram mică, dar şi acum, îmi plăcea la nebunie să adun toate castanele care-mi ieşeau în cale. Sau cum m-am întristat atunci când am aflat că mai toţi castanii suferă de un soi de cancer. Presupun că asta i-a doborât şi pe bătrâneii de pe Nicolae Iorga, care dădeau farmecul străzii. Sau despre cât de mult îmi plac castanele (comestibile!) coapte. Sau piureul de castane. Şi rulada cu piure de castane. Mai bine vă arăt cât de frumoase sunt florile ce dau naştere castanelor.







  Să aveţi un sfârşit de săptămână cât mai însorit, cu cât mai multe căpşune reci la îndemână, şi cu oameni scumpi în jurul vostru! 

joi, 19 mai 2011

Sugestie pentru domnul primar Mazăre


  De data asta vreau să îmi extind raza de acţiune, şi să ies din sfera Braşovului. Pentru că zilele trecute Bamboo-ul din Mamaia a fost pus la pământ de buldozerele rele, trimise de autorităţi pentru că nu exista niciun soi de autorizaţie pentru amplasarea lui acolo, şi pentru că domnului primar de Constanţa, Radu Mazăre, i-a venit ideea de a vinde cazinoul de pe faleza constănţeană, m-am gandit că cea mai nimerită corelaţie dintre cele două happening-uri ar fi ca noul Bamboo de la malul mării să se deschidă... aţi ghicit, la cazino.
  
  De ce? Domnului Mazare îi place să se zbenguie prin cluburi- astfel ar avea şansa să se zbenguie într-o clădire emblemă. Celor care merg la Bamboo le place să epateze- faleza din Constanţa e locul ideal, unde mai pui că ar fi loc şi pentru o parcare pentru herghelia de cai putere. 
  Domn' primar, nu mai căutaţi şeici şi alţi imbuibaţi care să valorifice cazinoul! Faceţi o faptă bună, sprijiniţi business-ul autohton, şi nu vindeţi valorile istorice pe te-miri-ce. Sunaţi-l pe Botezatu, faceţi-i o ofertă, şi sunt sigură că peste vreo lună, maxim două, vom putea admira in toată splendoarea, parada de cefe-late şi piţipoance inşirate pe faleză, la intrarea celui mai fashion club existent. 

Parol!



duminică, 15 mai 2011

MAI verde

  Nu încep nicio campanie de ecologie, fiţi pe pace. Doar că am văzut atâta verde în juru-mi weekend-ul acesta, încât mi-e greu să nu îl arăt şi altora.

  
  Ochi de mac.


  E cel dintâi an, după mulţi alţii de încercări, mutări şi strămutări ale tufelor de bujori, când toate îmbobocesc. Săptămâna viitoare sper să vă arăt poze cu ele înflorite, roz şi parfumate.

 
   Piliştea, masivul din spatele casei, e şi el, în sfârşit, verde.

 
  Din florile astea rozalii şi parfumate, dacă nu dă grindina zilele viitoare, aşa cum tot anunţă marii experţi meteorologi, vor ieşi cele mai bune mere de vară. Nu-s ale mele, ci ale vecinului. Şi oricum, chiar dacă aş avea merii mei, tot fructele vecinilor sunt mai gustoase şi prezintă mai mult interes. Aşa fac toţi copiii., eu de ce m-aş lăsa mai prejos?

Verdele, parfumul florilor de măr, praful ridicat de maşini, soarele care mi-a rumenit pielea, apa în care m-am bălăcit, pisicile vecinilor pe care le-am sechestrat în curte şi pe care le-am îndopat cu mâncare, brazdele de pământ umed care au rămas în urma plugului, păsări pe care nu le-am mai văzut niciodată, cântec de cuc continuu, muzică de nuntă de la vecinul de la două case depărtare, plăcerea pe care o simt doar acolo. A fost un weekend perfect, aşa cum sper că a fost şi al vostru.  

  Săptămână frumoasă, dragilor!

miercuri, 11 mai 2011

Ce poate fi aşa de greu într-un ,,mulţumesc"?

  Astăzi, pe la prânz, eram într-un centru comercial şi am intrat să iau o revistă de gastronomie. În faţa mea mai era o femeie, eu stăteam cuminte cu revista în mână şi mă mai uitam împrejur ca să mai văd ce şi cum. Lângă mine apare o individă, de vreo douzecişiceva de ani, după vestimentaţie ospătăriţă/chelneriţă sau ceva de genul. I-am dat revista vânzătoarei, când să scot portofelul, văd că individei de lângă mine, care îşi scosese şi ea nişte bani din buzunar îi cade o bancnotă. În vreme ce îi achitam vânzătoarei preţul revistei, îi şi spun individei că i-au scăpat nişte bani din mână. Mă priveşte ca o vită încălţată, se apleacă şi îi ridică, se mai uita încă o dată, cu o privire de parcă i-aş fi spus cel puţin să-şi culeagă creierul neted de pe jos. Ies din magazin.

   Românii ăştia au un comportament... ceva de speriat. Mă gândesc că în momentul în care i-am spus că i-au scăpat banii, i-am făcut un bine, pentru că, din câte ştiu eu, banii nu cresc prin copaci. Cel puţin la mine, au fost întotdeauna munciţi. De ce a ales dom'şoara să mă privească precum viţica poarta nouă, fără să scoată măcar printre dinţi un ,,mulţumesc", habar nu am. Oricât aş încerca, dar nu mai încerc, nu mai găsesc nicio motivaţie şi niciun soi de scuză, pentru niciunul din comportamentele astea dubioase ale românilor. 
 
  Se pare că va trebui să scap de instinctul care îmi dictează că, dacă o mică fapta bună nu îmi scade gradele, la fel se va întâmpla şi cu persoana căreia îi este adresată fapta. Unii se tem de bun-simţ mai ceva decât s-ar feri de o molimă.