Nu mai vrem să avem timp

Ori de câte ori privesc în jur şi văd doar lume îmbufnată, îngândurată, fie din cauza grijilor, fie din cauza asteniei de toamnă, nu mă pot abţine să nu îmi zic, în sine, că oamenii aceştia nu au timp să se uite în jur.

Îmi povestea bunicul meu adoptiv, cum, odată, pentru că fusese ajutat la nu-ştiu-exact-ce-anume de către un vecin, l-a invitat pe acesta să mai zăbovească un pic la un pahar de vorbă, în curte. I-a oferit un chaisse-longue, şi, după ce a studiat preţ de câteva minute peisajul ce i se aşternea în faţa ochilor, domnul vecin a exclamat: Ce pădure frumoasă e pe dealul din faţa noastră! Nici n-am apucat s-o văd până acum... Da, sunt vorbe spuse de un domn trecut binişor de patruzecişiceva de ani. Aţi văzut, sper, aici destule poze de la Dobârlău încât să vă daţi seama ce a pierdut.

Pe stradă, lumea merge cu capetele plecate. E drept că trebuie, din când în când, să mai priveşti şi pavajul străzii pe care mergi, pentru că nu ştii niciodată în ce minunăţii îţi poţi rupe ceva, dar nu-i deloc cazul să adopţi poziţia slugii în faţa stapânului.
Asta mă face să mă întreb câţi dintre oamenii de azi mai alocă măcar 10 minute pe zi spre a privi cerul. Întotdeauna am considerat cerul o minune. Un spectacol ce se schimbă cu fiece minut ce trece, şi orice boare de vânt ce bate. O pânză de pictor, ce cu îndemânare zugrăveşte câte-un Soare în fiecare zi, mai vesel, mai zâmbitor, mai mohorât- după vreme- o stea, două, o sută, câte are el chef, şi-o Lună. O feliuţă de Lună, o Lună cu burtică, o Lună dodoloaţă, o Lună pătată, sau, la fel de îndemânatic, o Lună rozalie.

Oamenii ăştia caută degeaba o fericire mare, pentru că ei nu sunt în stare nici măcar să-şi bucure ochii cu ceva ce pare atât de obişnuit, însă oferă un sentiment aparte.

Mă întreb dacă au timp şi răbdare să-şi arunce măcar o privire în oglindă. Să-şi privească chipurile încruntate şi ochii reci, spre a-şi da seama că viaţa poate fi frumoasă şi din lucruri mărunte.

Cum se transformă un lord în superlord

Monsieur Bubu proaspăt spălat. Şobolănel.


Motan făr' de urechi.


După uscare, se cade să ne şi alintăm un pic. Plus că eliminăm şi blăniţa de prisos.

Because she's faboulous!

Şi pentru că The Bodyguard s-a numărat printre casetele audio preferate, pe care mi-am dansat copilăria .

Cafea à la Oana

Dacă e ceva ce îmi place extrem de mult să fac prin casă, acele două activităţi sunt călcatul rufelor, şi spălatul vaselor. Cea din urmă îndeletnicire se desfăşoară întotdeauna cu mănuşi.

Azi, maman gătise, eu am spălat vasele. După ce termin, nu ştiu ce-mi veni să îmi anin mănuşile pe capacul aragazului- ştiţi voi, chestia aia cu care se acoperă ochiurile. Pe ochiul dinspre capac, şedea cuminte ibricul de cafea al lui maman- pen' că fiecare bea altfel de cafea în casa asta.
Maman se uită extrem de serioasă la mine, şi-mi zice: Atârnă-ţi alea în altă parte, că eu n-am chef să beau cafea cu zeamă de mănuşi!

De-a v-aţi ascunselea!

Pentru că, uneori, mai avem nevoie şi de joacă.

Lordul a revenit!

Gata cu sejurul- monsieur Bubu a revenit acasă. Gata cu nopţile pierdute şi nedormite, în căutare de domnişoare pisici drăguţe şi disponibile (cu puţin noroc, găsim noi o prinţesă adevărată!). S-a zis şi cu umblatul prin iarba udată de roua groasă. Până la primăvară trebuie să ne consolăm doar cu Soarele ce îşi vâră căldura prin sticla ferestrelor, cu moaţele covorului meu, în loc de iarbă, cu florile lui maman, în locul celor multe din curtea bunicilor.


Până la primăvară nu ne vom mai tavăli nici prin pământ, la umbra trandafirilor. De-acu' suntem domni de oraş... ba mai mult, săptămâna asta ne ducem la salon, ca să ne facem băiat frumos, pufos, şi parfumat .

Oi fi doar intuitivă, sau veritabilă cobe?

Nu ştiu cum sunt alţii, dar mie mi se întâmplă, uneori, să mi se pună un nod. Un nod ce stă ori în gât, ori în stomac. Şi se agită, şi mă agită, undeva pe la ora culcării. Şi, de-a lungul vremii, am învăţat, eu de la mine, că nodurile astea nu-s a bună. Pentru că, după ce mă chinuie o vreme, şi uneori nu mă lasă să adorm precum o prinţesă în puf, se întâmplă ceva. Ceva rău, în genere.
Aşa a fost şi-acum. Aveam un nod de câteva săptămâni. Azi-dimineaţă m-am trezit fără nod, afundată radios între multele perne ce-mi facilitează somnul. Bineînţeles, la o jumătate de oră după, sună telefonul. Răul fusese produs deja.

Acum, nu zic că e rău să ai o intuiţie bună, te-ajută mai mult decât şi-ar închipui unii... dar... uneori e parcă prea mult. Mă tem că de-acum încolo mă voi teme şi mai abitir de noduri, şi-mi voi induce eu, singurică, în subconştient, că ceva trebuie să se întâmple.

A fost o zi tare urâtă. Una urâtă de tot, cum am mai avut multe, de-a lungul ultimului an... E drept, m-am cam obişnuit, dar chiar trebuie ca toate cele mai crâncene păţanii să mi se întâmple numai mie?

Pe sub Tâmpa

• CU CE NE-AM ALES DE PE URMA MICULUI OKTOBERFEST

Încă de prima dată când am auzit că în Braşov se va desfăşura o replică în miniatură a serbării muncheneze Oktoberfest am avut o reacţie negativă. În primul rând, fiindcă urăsc berea, în al doilea rând, pentru că nu sunt o fană a „împrumuturilor” culturale, şi în al treilea rând, pentru că eram absolut sigură că toate manifestările de-acolo nu vor aduce nici turişti adevăraţi, nici investitori, ci doar oameni dornici de înghesuială şi ameţiţi de la bere.

Astăzi, pentru că tot aveam drum prin centru, şi un amic îmi spusese că a rămas şocat să vadă mizeria lăsată de berari, mi-am zis să mă abat şi pe sub Tâmpa. Şi nu puteam să nu trec şi pe lângă Olimpia, locul unde s-a ţinut toată mascarada cu iz nemţesc.

Mă uitam pe zidul Bastionului Ţesătorilor, pe care scrie că a fost construit între anii 1421-1436, ceea ce înseamnă că are o vechime de peste 570 de ani, şi mă gândeam că toate zidurile de acolo ar mai fi putut dăinui încă pe-atât, fără să fie nevoite să vadă ceea ce am văzut, şi fotografiat eu astăzi, fără mirosul

pestilenţial, care provenea de la toaletele ecologice amplasate fix in mijlocul trotuarului ce duce sub Tâmpa, fără ca iarba ce le străjuieşte să fie călcată cu nesimţire de roţile maşinilor, şi fără ca ele însele să fie udate cu fel de fel de...lichide.

M-am întors acasă cu un dezgust imens, cu o dezamăgire profundă, care nu cred că îmi va trece prea curând, cu întrebări de genul „De ce nu ne putem şi noi civiliza odată pentru totdeauna?!”, cu o colecţie de poze impresionante de la faţa locului, şi cu speranţa (deşartă, ce-i drept...) de a-i face pe cei de la nivel înalt să vadă aceste lucruri, spre a-şi da seama dacă nu prin aceste manifestări ne batem joc de propriul minunat oraş în care locuim cu toţii, de sumele

fabuloase de bani cheltuiţi pentru renovarea obiectivelor turistice din zonă (n.a. Zidul Cetăţii, Bastionul Ţesătorilor, Galeria, Turnul Lemnarului, etc), cât şi de cei aruncaţi, în fond şi la urma urmei, întru atragerea de turişti prin programe gen Braşov Be.Live.It.

Se merită ca pentru trei zile de dezmăţ aşa-zis nemţesc, să ne batem joc de locurile valoroase ale oraşului?

• CARE-I TREABA CU CENTRUL DE AGREMENT?

Dacă bine îmi aduc eu aminte, acum vreo 4 luni, stătea spânzurat de însuşi Centrul de Agrement de sub Tâmpa, un banner pe care scria „Investiţie blocată de Primarul George Scripcaru”. Nu intru în detalii politice, căci nu e acesta scopul, dar mă leg de faptul că, din moment ce acum banner-ul a dispărut, se presupune că Centrul ar fi trebuit să funcţioneze.

Da’ de unde! Dacă veţi avea curiozitatea să treceţi pe-acolo, şi de nu veţi fi dărâmaţi de mirosul de cârciumă ce iese dinăuntru, veţi putea observa cum interiorul s-a lăsat invadat de mese şi scaune, iar în spatele locaţiei s-a amenajat o terasă, acoperită parţial de binecunoscutele umbrele Braşov- Probably the best city in the world, toate acestea asezonate cu un panou sandwich ce tronează în faţa intrării, ce anunţă potenţialii clienţi că localul este deschis între orele 11 - 19.

Acum, dacă tot au transformat clădirea Centrului în bar/restaurant, propun ca terenul de sport adiacent să fie prefăcut în ring de dans... iar noapte de noapte să se organizeze o discotecă în aer liber... aşa, ca-n oraşele bune şi care se respectă. Ce ziceţi?

PS. Post scris, de fapt, marţi. Aşadar, îmi cer scuze pentru întârziere.

PS2. Atâta vreme cât unii nu vor să permită ca astfel de imagini să fie supuse ochiului public,sunt ferm convinsă că gradul de civilizaţie şi respect faţă de această urbe vor rămâne la acelaşi nivel precar.

Poftă

Astăzi, când am făcut ochi de dimineaţă, am avut un singur gând ( a se citi POFTĂ)- nişte castane coapte, dar savurate, nu aici, stând în pat şi vizionând ştirile, ci pe străzile numai bune de cutreierat ale Vienei.

Cine-a avut privilegiul să ronţăie măcar o dată aşa ceva, nu le uită gustul toată viaţa.

Mmmmm, mmmm, castaaanee...

De noapte bună

Pentru că de ceva vreme voiam o muzică altfel.

Cine se mai bucură de toamnă?

Fetele astea mi-au amintit de colajele cu frunze, de la orele de desen, din clasele primare.



P.S. Nu vi se pare că au mai rămas extrem de puţini copii normali? Nu v-aş întreba, dar eu mă îngrozesc de ceea ce îi văd făcând, respectiv aud rostind, fie pe stradă, fie în parcul de sub geamul meu.

La stomatolog...

... şedea atârnat de perete cel mai optimist zâmbet politic pe care l-a cunoscut democraţia românească.

Blog reinventat!

"Simt enorm şi văd monstruos." este o celebră expresie a dramaturgului Ion Luca Caragiale. Pe lângă faptul că sintetizează percepţia aparte a acestuia asupra lumii, această abilitate a sa i-a adus nenumărate critici, venite din partea boierimii acelor vremuri, ce nu îşi dorea să vadă transpusă realitatea mahalalelor, înţesate de oameni de joasă speţă, în operele sale, şi cu atât mai puţin jucată pe scenele teatrelor româneşti. În ciuda opoziţiei presei şi a marilor boieri, scrierile lui Nea Iancu au devenit reprezentative în literatura românească, el fiind trecut chiar în rândul marilor clasici. Mai mult, realitatea socială şi personajele sale au un caracter atât de generalizat, încât pot fi cu uşurinţă adaptate celor mai diverse perioade ale istoriei noastre, inclusiv celei corespunzătoare zilelor în care ne ducem existenţa.

Capacitatea aceasta de a vedea lumea şi altfel decât o fac oamenii obişnuiţi a devenit o raritate, fie pentru că uneori ne facem că nu vedem toate răsturnările normalului ce au loc în jurul nostru, fie pentru că am obosit în încercarea de a ne face auzit strigătul, în marea învolburată de griji cotidiene.

Cineva m-a întrebat mai demult ce sunt bloggerii. Răspunsul exact pe care i l-am dat e cel din care reiese că suntem o mână de oameni ce încearcă să îşi facă auditoriul conştient de unele lucruri, ce uneori ne mâhnesc, însă pe care, odată semnalate le putem schimba.

Postul acesta e menit să reintroducă în blogosferă un astfel de om, un om altfel, cunoscut vouă dinaintea vacanţei în care blogul său s-a aflat de ceva luni încoace.

Sorin Bâscă vă va face, pe mulţi dintre voi, să rezonaţi de îndată, şi să daţi deja click pe numele lui.


Chiar el vă îmbie, spunându-vă următoarele: "Vreau ca locul acesta să fie un punct de întâlnire pentru toţi cei care au alt sistem de valori faţă de tot ce se promovează azi, şi aşteaptă vremuri mai bune, când Adrian Minune va sta la coadă la şomaj, iar oamenii cu adevărat valoroşi nu vor mai fi aruncaţi la gunoi. Vreau ca locul acesta să fie al celor care vor să vadă România altfel decât este acum. Tocmai de aceea, ideea centrală a blogului este "Străin de lumea de azi" iar motto-ul îl constituie strofa finală a "Glossei" lui Eminescu."

A vedea prea multe poate fi considerată o povară, însă Sorin, ca mine, ca tine, ca mulţi dintre voi, încearcă să arate că România poate fi frumoasă (ce utopie, vor spune unii!), dacă doar am putea să nu trecem cu vederea toate relele şi lucrurile mai puţin drepte; dacă am putea să promovăm calitatea, şi nu kitsch-ul, decenţa în locul insolenţei.
E momentul să încetăm a ne mai întreba ce e în neregulă cu noi. Dacă nu cumva suntem noi mai altfel decât restul lumii. Am avea parte de o degradare morală de-ar fi să încercăm adaptarea la o lume care promovează ceea ce vedem foarte bine că promovează, şi tocmai de aceea, e momentul să procedăm întocmai invers- să încercăm să arătăm lumii că principiile şi valorile de preţ sunt cu totul altele decât cele propagate în prezent, şi mai presus, să nu lăsăm nefirescul să devină normă.

Atât eu, cât şi Sorin, vă îndemnăm să îi (re)citiţi blogul, cu toată încrederea şi plăcerea unei lecturi realiste!

Astenie de... toamnă

Imediat după topirea zăpezii, prin martie să fi fost, scriam că nu îi înţeleg pe cei ce se plâng că primăvara le conferă o stare mai... aiurea. Stare cunoscută şi sub denumirea de astenie de primăvară.
Nu găsesc nimic care să mă poată prost dispune în vremea prietenoasă şi promiţătoare a primăverii, însă toamna...

Toamna ar trebui să se numească ea însăşi astenie. Pentru că totul în jur, chiar de nu e cazul, s-a mohorât. Inclusiv oamenii.
Vârfurile pădurii de foioase de pe Tâmpa capătă culori tot mai gălbui pe zi ce trece. Dimineaţa stau cu ceaşca de cafea în mână şi studiez toată vegetaţia din jur (mai mult beton decât verdeaţă, dar treacă de la mine), şi tot mai schimbată e, faţă de cum o lăsasem cu o seară în urmă.
Cerul aminteşte de Londra. Cenuşiu, astenic şi el, fără chef de Soare şi dogoare caldă, lasă în cameră doar o lumină pierită de viaţă.
Pereţii clădirilor par mai întunecoşi, din lipsă de lumină, dar şi din cauza florilor ce pier în jardiniere. E drept, n-avem cultul altor ţări în a ne decora clădirile cu flori, dar sper că suntem pe drumul cel bun.
Oamenii... se ascund deja (cam devreme, zic eu) sub haine de iarnă, cizme, şi gulere de blană. Nu sunt deloc absurdă, ca să spun că vremea e la fel ca vara, însă nu e într-atât de frig. Eu încerc să păstrez spiritul verii- n-am renunţat la pantalonii scurţi, la fustiţe, sau sandale. Poate asezonate cu un puloveraş lejer, seara, sau dimineaţa, dar, să nu exagerăm, totuşi. Tot ce văd în jur confirmă spusele lui maman, care crede că românul e undeva la extreme- sare din sandale-n cizme, şi invers- n-are pantofi.
După ce că hainele o fac monotonă, lumea e şi îmbufnată. Nu ştiu cum, dar toţi sunt ameţiţi, uituci, încruntaţi şi puşi pe harţă, cu oricine-ar fi, şi pe orice temă.

Eu nu... Dorm până târziu, iar la trezire lâncezesc îndelung printre perne, îmi sorb cafeaua cu lene şi fără grabă, ies din casă încet, şi îmi rezolv treburile repede, nu mă împing la cumpărături, nu mă uit urât la oameni, mă cert cu papucii de toamnă şi mă refugiez în sandale, nu vreau să-nceapă şcoala- nu că m-aş agita foarte tare, doar aşa, de "dragul" ideii; încep să îmi fac curăţenia de toamnă prin dulapuri; vreau să îmi tai un centimetru din bucle, însă mă tem de noul salon pe care l-a experimentat chiar maman, pe părul ei; vreau să vorbesc puţin, şi să spun multe; aş vrea să mă pricep la poezii; vreau să nu se termine niciodată roşiile-gigant din grădina bunicului; vreau să găsesc o muzică nouă care sa nu semene cu alta veche; vreau ca săptămâna viitoare să-mi cumpăr 3 perechi de pantofi (de fiecare dată când vreau pantofi, vreau 3 perechi:D); vreau să îl mai pot ţine pe Bubutză în sejur, ca să-i ajungă până la primăvară.
Vreau ca toamna asta să ţină mult.

La plăcinte înainte!

Acum, spuneţi-mi şi voi, cum pot eu să mă ţin de promisiunea de a scăpa de cele 2 kilograme câştigate (halal câştig!), când bunica-mi adoptivă mă aşteaptă mereu cu astfel de ispite?!

La ce sunt bune cozile

De cand mă ştiu urăsc să stau la coadă. Pentru simplul fapt că n-am răbdare să stau într-un loc nici cât mâţa-n coadă. Pentru că, aşa cum zice maman, aş vrea ca toată lumea să se mişte în ritmul meu, şi strict urmând indicaţiile mele. Acum nu înţelegeţi că sunt tipul de om care se bagă-n faţă- specimele astea se număra printre cele pe care le-aş extermina, clar.

Am mai scris eu mai demult despre mai multe neamuri de cozi, de la coada la uşa instituţiilor publice şi până la coada letargică, de supermarket. Mă scoate din sărite stilul ăsta pur românesc de a-şi bate joc de om, pe banu' lui. Iar în cazul instituţiilor, cel mai mult mă enervează faptul că, de cele mai multe ori, statul la coadă mă împinge să apelez la pile. Mă enervează pentru că le dau impresia oamenilor-pilă că abuzez de bunăvoinţa lor, dar şi pentru că mă simt vinovată faţă de cei ce sunt nevoiţi să stea precum calul în picioare, la o coadă mai lungă decât un tur de Braşov.

Astăzi, stăteam la o coadă, lungă de la uşă şi până-n geamul ghişeelor, la bancă. Şi stăteam, şi priveam acul ceasului cum marca scurgerea unor minute total irosite din viaţa-mi. Şi-mi mai plângeam de milă, fiindcă rândul era format doar din pensionari care-n mod uzual n-au nimic de-a face cu banca, darrr(nu ştiu a cui o fi fost geniala idee), care acum îşi pot plăti Erdeesu', Romtelecoamele, gazu', curentu', sau mai ştiu eu ce mama lor utilităţi. Adicătelea, nu era de-ajuns că fac cozi la ghişeele expres confecţionate întru acest scop, la sediul societăţilor ce furnizează cele enumerate precedent, şi le măcinau creierii casierelor, acu' le-au dat frâu liber săasalteze şi ghişeele băncilor. Şi vin, si ţipă, şi se-mping, şi înjură politicieni, şi întreabă şi răsîntreabă de comisioane... da' ce nu le fac bietelor fete de la bancă! Astăzi le-am consolat spunându-le că, în curând, îşi vor vedea statuile postate fix în faţa vitrinelor.

După cum ziceam, stăteam la coadă. Aveam vreo 6 persoane în faţă, dar în spatele meu se mai adunaseră deja încă vreo 10.

Şi, cum stăteam şi mă legănam de pe-un picior pe altul, şi nu fiindcăobosisem, ci fiindcă picioarele-mi refuză, pur şi simplu, să poarte orice înseamnă încălţăminte închisă, de sezon rece. Când mă uit mai bine la nişte dame din faţa mea, îmi zăresc educatoarea. Mă mai uit ca nea' Ghiţă înc-o dată, ca să fiu sigură. Îmi aştern pe chip cel mai frumos zâmbet, dintre toate sortimentele pe care le deţin, şi o salut. Când mă vede, face ochii ăia frumoşi şi verzi maaari, îmi zâmbeşte la fel cum îmi zâmbea cu ani în urmă, mă pupă, mă îmbrăţişează, şi-mi spune că putea să treacă de o mie de ori pe lângă mine, că nu m-ar fi recunoscut.

Când m-a prins de mână, m-au apucat tremuricii, am simţit instantaneu cum zâmbesc din pură fericire şi dor alinat.

Voi nu ştiţi cum era femeia asta... Făcând excepţie de faptul că eu eram febleţea ei declarată, că mă iubea şi mă ţinea cu ea toate cele 4 ore pe care le petreceam la grădi, doamna mea educatoare mă lăsa să citesc presa împreună cu dumneai, îmi pieptăna şi îmi aranja părul în fiecare zi, mă alinta, îmi dădea cele mai frumoase poezii de recitat la serbări, ne aducea cel mai reuşit Moş Crăciun, şi îmi vorbea cum puţini oameni ştiu să o facă cu un copil de 5-6 anişori.

Cel mai amuzant episod din viaţa mea de grădiniţă o constituie pictarea propriu-zisă a şortuleţului ăluia albastru (cred că şorţuleţ îi spune, şi mai cred că l-am purtat cu toţii), în vreme ce ar fi trebuit să pictez nişte crizanteme şi tufănele în caietul de desen. Da' cum eu sunt mai specială, m-am pictat... pe mine.

Când eram prin clasa a 4a, m-am reîntors la grădiniţă cu câţiva saci de jucării, pe care i-am dăruit grupei dumneaei. N-am văzut în ochii nimănui o mulţumire mai caldă decât în ochii acelor copii.

De ce n-am mai văzut-o atâţia şi atâţia ani? Răspunsul mi l-a dat acum- a revenit de-abia acum în ţară, după 6 ani petrecuţi în Irlanda, la fiica ei cea mare (care terminase liceul în timp ce eu eram la grădi!).

Deşi e binişor trecută de 60 şi ceva de ani, arată nemaipomenit. Are aceleaşi riduri de expresie, ce-i drept, parcă un pic mai adâncite, acelaşi parfum, aceleaşi unghii vopsite-n roşu aprins, aceeaşi privire blândă, şi aceeaşi energie.

Cum ar putea revederea unui astfel de om să nu-ţi lumineze ziua? Cum ar putea să nu te împingă direct înspre albumul de fotografii din acea perioadă?

Deşi mică, ştiam de pe-atunci cât de specială e doamna aceasta. Şi-a lăsat o amprentă în formarea mea elementară, cu care am păşit mai departe, în şcoală, în viaţă.

Şi îi mulţumesc.

PS. Pe Luca l-am înscris la grădiniţa a cărei absolventă sunt şi eu. Dar el are regim special, şi începe grădi doar de luna viitoare. Şi-atunci, mă voi duce, în mod sigur, măcar din când în când, să îl iau acasă, şi să străbatem coridoarele cu ciupercuţe, pitici, şi animăluţe, pictate pe pereţi.

Mai avea cineva îndoieli?

Brânduşele ne arată că nu mai e cazul. Toamna şi-a intrat pe deplin în drepturi.

Revedere

Ştii cum e atunci când o persoană dispare din viaţa ta? Şi nu pun semnul egal între dispariţie şi moarte, sau între dispariţie şi plecat spre cine ştie ce continente. Vorbesc despre dispariţia aceea bruscă, independentă de voinţa noastră, dar întru totul dependentă de timp. Timpul alocat prezenţei ei, în apropierea noastră, s-a scurs.

Ei, şi atunci când persoana aceea dispare din peisajul zilnic al vieţii tale, îţi lipseşte o zi, ţi-e dor de ea vreme de o săptămână, poate o lună, poate două. Şi apoi începi să te gândeşti că ea e, de fapt, lângă tine, doar că nu o vezi. Aşa reuşeşti că, încet, încet, să amăgeşti dorul. Şi... intervine uitarea. Uitarea superficială, care şterge urmele dispariţiei, însă păstrează amintirea persoanei bine împăturită într-un sertăraş... de inimă, sau de minte, depinde de situaţie. Pot trece ani în şir fără ca amintirea aceea să fie pur şi simplu zgândărită şi scoasă de la naftalină.

La fel cum au trecut 4 ani şi-un pic de când nu ne-am mai văzut. Şi când zic văzut, zic distanţă de 2 metri între noi.
Patru ani înseamnă destul de mult. Exact cât a fost necesar ca o simplă apariţie în faţa-mi să nu-şi poată vârî degetele şi trage cu forţă de sertăraşul despre care vorbeam, şi a-i vărsa conţinutul, mâncat pe jumătate de molii.
Eşti perfect. Perfect acelaşi, I mean. Nu-ţi face iluzii. Perfect n-ai fost, şi nici nu vei mai fi. Cu toţii facem riduri, cu toţii ne schimbăm- dacă o facem în bine, bravo nouă.
Ştiu şi acum că mi-am promis să te reîntâlnesc. Mai am de aşteptat vreo 6 ani.
Pană atunci, te rog să te dai la o parte din drumul meu.


PS. Îmi cer scuze dacă titlul v-a purtat gândul către poezia lui Eminescu

Despre un OM esenţial în viaţa fiecărui... om

După ce că toate-mi merg ca pe roate de căruţă, adică execrabil, ieri am mai primit o bombă.

Să tot fie vreo 10 ani de când îmi las podoaba capilară exclusiv pe mâna unei doamne- n-o să-i zic hair-stylist, ci coafeză, pentru că ea nu stilizează, ea chiar tunde şi coafează. Cristina, pe numele ei, a fost singura persoană căreia i-am încredinţat buclele-mi răvăşite, dar şi pretenţiile de impecabilitate nemarginită, cu care mă înfiinţam în faţa dumneai de fiecare dată, deşi ştiam prea bine că n-ar putea să-i facă vreun rău părului meu.
Avea mâinile uşoare, îmi pieptăna părul fără să mi-l smulgă, tăia suviţele de păr cu o răbdare de-ai fi zis că ornează un tort de nuntă, şi mi-l usca cu aceeaşi grijă. Toate astea în timp ce vorbeam câte-n lună şi-n stele.
Nu ştiu cum, dar ea a reuşit ca fiecare oră petrecută în salonul ei să fie o oră de relaxare. Nu se întâmplă prea des să găsesc locuri care să mă binedispună, însă ori de câte ori ma aşezam pe scanul acela comod şi-mi simţeam părul răsfăţat cu tot soiul de chestii care mai de care mai parfumate, mă trezeam instantaneu mai zâmbitoare şi mai volubilă, chiar de atunci când păşisem în salon eram mai încruntată şi mai pusă pe gânduri.
Îmi plăcea răftuleţul cu moaţe, şi cel cu vopseluri, îmi plăceau prosoapele acelea pufoase şi mereu extrem de curate, peretele de un galben-soare, ce se reflecta în oglinzi şi dădea o măreţie impresionantă încăperii.

Însă Cristina, profesionistă, dar în acelaşi timp extrem de apropiată de cliente, aşa cum era, suferea de-o boală cumplită. S-a operat, a fost convalescentă, şi-a reluat activitatea, iar s-a oprit. Astă iarnă s-a operat din nou. A redeschis salonul prin aprilie. Ultima dată când i-am călcat pragul a fost pe 1 Mai, şi de-abia acum îmi dau seama ce mult timp a trecut. Totul părea ok, am discutat de toate pentru toţi.

A urmat vara, cu toate alea multe-ale mele, bune, rele, cum or fi, sunt ale mele, şi cu ele defilez.
Ori de câte ori treceam prin faţa salonului placuţa cu ÎNCHIS stagna pe sticla uşii, încă de pe la sfârşitul lunii iulie. Mi-am zis că poate acum, că-i septembrie, şi cu toatele vom da buzna prin saloane ca să remediem efectul soarelui de vară asupra podoabei capilare, va (re)deschide. Însă n-a fost aşa.
Aşadar, ieri I grabbed the phone, şi-am sunat-o. Mi-a răspuns mirată, şi în acelaşi timp bucuroasă că mă aude. Am întrebat-o când deschide, şi mi-a răspuns că... nu mai deschide. Că a desfiinţat salonul, şi că îi pare rău că nu mă mai poate ajuta... (Mie-mi pare şi mai rău, credeţi-mă!).

Hm... Maman a zis că, într-o zi, se aşează pe bordură, în semn de protest, în faţa salonului, şi o aşteaptă până apare. Eu am zis să trecem direct la grevă cu pancarte şi la creşterea podoabei capilare până la glezne...

Acu' mai în glumă, mai în serios, şi-n cazul Cristinei se aplică teoria aprecierii oamenilor doar după ce nu-i mai ai. Nu ştiu dacă mulţumesc-urile adresate la finalizarea capodoperelor sale, de-a lungul celor 10 ani au fost suficiente pentru a-mi exprima adevărata gratitudine pe care i-o purtam.
Aşadar, stimată doamnă, vă mulţumesc pentru toată pasiunea şi răbdarea depuse întru elaborarea tunsorilor mele; vă mulţumesc pentru că niciodată n-aţi greşit în mânuirea foarfecelor în părul meu, şi pentru că nicio suviţă n-a fost mai lungă decât alta, mai şuie, sau mai ştiu eu cum; vă mulţumesc pentru că m-aţi suportat atâta timp, cu toate sucelile şi exigenţele mele; şi, nu în ultimul rând, vă mulţumesc pentru suprema dumneavoastră operă- coafura mea de banchet de clasa a 12a, care-a înghiţit 50 de agrafe, fixativ, inspiraţie şi... sudoare, la propriu.

Pentru că o coafeză bună joacă, în viaţa fiecăruia dintre noi, un rol extrem de important. Şi degeaba se vor trezi unii şi alţii să conteste asta- oricine-am fi şi orice-am face, aspectul nostru n-ar mai fi la fel fără EA.

To be or not to be me - part 4

Presupun că stau destul de bine cu memoria, dacă n-am pierdut şirul episoadelor din seria asta:D.

9 dimineaţa. Nu prea ştiu cum am parcurs drumul din Braşov şi până în Dobârlău, însă ştiu sigur că gropile ce-au devenit mai pronunţate de la ploaia de săptămâna trecută m-au trezit mai ceva decât o cană de cafea aromată.
Trebuia să mergem să cumpărăm nişte produse din lapte de oaie, de la nişte consăteni (am prins gustul cuvântului ăstuia:) )
Opresc în faţa porţii respectivilor, papa se dă jos din maşină, eu rămân să moţăi în continuare, dar cu uşa deschisă, pentru ca aerul proaspăt de munte să mă poată, eventual, trezi. Papa se întâlneşte în faţa porţii cu un nene, un moşuleţ să zicem, şi intră împreună în curte. Tralala, număram gropile de pe drum şi norii de pe cer, când îl văd ieşind pe poartă pe moşuleţ, îl salut, că deh, aşa-i la noi, la ţară.
Numaidecât, moşuleţul, care avea o faţă nespus de simpatică, îmi răspunde la salut, se apropie de maşină şi-mi zice: Sunteţi fata lui X? Mda (ultima dată când mi-am privit buletinul parc-aşa am văzut)... Mă scuzaţi, dar în vreme ce aşteptam în curte, l-am întrebat cum de îşi lasă fetiţa aia aşa de mică să-i conducă maşina. Eu, cu un zâmbet tâmp pe faţa adormită, îi zic că sunt mare. Ah, da, mi-a zis că aveţi aproape 21 de ani. Dar păreţi aşa de tânără, vă avantajează şi faptul că sunteţi micuţă. (Well, thank you, I'm flattered) Mulţumesc!
Ne-am salutat, şi imediat după a venit şi papa.

Să mai zică cineva că oamenii de la ţară nu pot fi fermecători.

Pe la noi

Ieri, de-abia ieşisem din bloc, când văd un ţânc ieşind, pe tricicletă, din parc. La colţul trotuarului, îl aştepta, presupun ca asta era, bunicul. Şi îi zice scurt ţâncului: Hai! Ţâncul: Unde, unde mergem? Haaai! Da' zi-mi unde merrrrgeeem?! Haaaiii!!! La o bere?! La o bere?! Din nou un "Hai!" retezat şi duşi au fost.

Acum, următorul reportaj teve despre un alt copil căzut în comă alcoolică, în mod sigur că nu va mai constitui un motiv de mirare.

Septembrie, marţi

Astăzi, după o săptămână întreagă de vino-ncoace-du-te-ncolo, mă resimt. Cu dureri de oase, muşchi, mădulare, şi tot ce poate durea într-un corp. Punem la socoteală şi vremea absolut dezastruoasă pentru luna septembrie, rezultând o zi perfectă pentru stat 20 de ore numai în pat.

În cele 4 ore de nestat afundată între perne şi pături, am fost să-mi recuperez maman-ul, am mâncat, m-am răsfăţat cu ciocolată şi m-am amuzat pe seama gloriosului conducător al ţării.

PS. Fotografia de mai sus este dovada vremii- lumea la 13°, ieri dimineaţă.

Cântec de duminică

Ironia sorţii, sau, mai bine zis, a toamnei- săptămâna trecută, grădinăream de zor şi zburdam desculţă prin iarbă, în timp ce melodia asta umplea curtea. Astăzi...

Noua aventură în bucătărie

După ce vara asta mi-am făcut antrenamentul cu nişte chifle umplute şi compot de mere, astăzi m-am ţinut de cuvânt şi am pus în tigaie planurile de aseară. E drept, n-a reuşit telefonul să mă trezească, dar chiar dacă am mai lâncezit cu vreo oră şi ceva peste ora ce se voia a trezirii, am reuşit să nu îmi dau cu stângul în dreptul şi să nu îmi las restul activităţilor de azi să fie împiedicate de gătit. Mdea, e-adevărat, nu credeam că voi ajunge să spun că gătesc, dar iată că şi fiţele au dezvăţ.

Pentru că tot ziceam că am mâncat enşpe kile de dovlecei pané vara asta, şi pentru că sâmbătă am cules tot vreo enşpe, pe care le am stocate în cămară, mi-am zis că pentru-nceputul aventurilor mele cu bucătăria n-ar fi rău să încep chiar cu dovlecei pané. Ştiam, în mare, reţeta, ce n-am ştiut am întrebat-o la telefon pe maman, asta nu înainte de a-mi agăţa un şorţ de bucătărie de gât.


Chestia pe care-o puteţi vedea în castron rezultă din dovleceii daţi pe răzătoare (nu, nu vă bucuraţi, nu mi-am dat şi unghiile), peste care se sparge un ou de casă, şi se presară sare, piper, mărar şi pătrunjel, cele din urmă mărunt tocate. Se amesteeecăăă. Buun.
Se încinge nişte ulei de palmier într-o tigaie, şi, încet-încetişor, cu o lingură, se pun pifteluţele din dovlecel la prăjit. Mie nu mi-au ieşit chiar ca tăiate cu şablonul, dar na, având în vedere că e prima oară, mă autoscuz.
Nu mi-am ars degetele, am reuşit să le şi întorc în tigaie cu o spatulă, nu mi-a sărit nici ulei încins între ochi, mai pe scurt, m-am descurcat. Ba chiar am început să cred că nu sunt chiar aşa de împiedicată într-ale bucătăritului.
Ce-a ieşit în final:


Nuuu, n-a fost atâta agitaţie pentru doar patru pifteluţe. Am avut un castron pliiin:D.

P.S. Cred că-mi deschid restaurant:))

Pfffff...

Dacă-n vreuna din zilele astea vedeţi vreo nebună ciufulită, nemachiată, încăţată cu un pantof cu toc de-o culoare, şi-un altul de-o alta, dar fără toc, cu o geantă agăţată de umăr, cu telefonu-ntr-o mână şi cheile-ntr-alta, să ştiţi că-s Eu, Oana. (I know I ain't God, but at least I show myself some respect by capitalizing the "e" in Eu:D).

Maman a plecat şi m-a lăsat cu fundu-n baltă. Noroc că nu-s rechini în bălţi, că altfel nu ştiu ce s-ar fi ales de mine.
De două zile am cearcăne albastre, mănânc precum o spartă, deşi, în concret, în casă nu prea mai e nimic de mâncare, scriu, plătesc, mă sucesc, fac cumpărături, le zâmbesc vecinilor când mi se adresează cu apelativul "frumoaso", pregătesc pacheţele cu dulciuri şi te-miri-ce mărunţişuri de-ale gurii, termosuri cu compot de mere culese din grădina vecinilor.
Ce-am mai făcut? Am apucat să dorm. Dar doar câteva ore, azi-noapte, căci de somn după-amiaza nici nu mai încape problema. Am vorbit ca disperata la telefon- nu ştiu cum s-o prezenta factura la sfârşit de lună, dar având în vedere că nu pot trăi fără maman, se înţelege. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi plecat la studii prin cine ştie ce cătune, la vreo 500 de kilometri depărtare de casă.
Am udat flori peste flori, peste flori. Îmi plac florile, am casa plină, grădina şi mai şi, însă dacă le ud o dată pe an e bine. Ei, acum îmi iese pe nas, mai ales că cele care sunt expuse la căldură 12 ore pe zi trebuie udate tot de doişpe ori. Când ud flori mai ud şi alte chestii pe lângă, cum ar fi mobilă, parchet, şi orice s-ar afla în apropierea ghivecelor. De-aici rezultă încă o bătaie de cap- să le usuc, să le şterg, să...
N-am timp nici măcar să beau cafeaua fără să-mi stea-n gât.

Acum mi-am pus telefonul să sune mâine de dimineaţă, ca să nu fiu putoare somnoroasă, şi să mă apuc de gătit. Ce anume am în plan, promit să vă arăt;).

E tare greu să fii maman.

La-nceput de toamnă...

... îmi urlă casa-n cap de goală ce e; maman e în spital, Bubu-i in sejur, iar restaurantele jubilează, pentru că am otrăvi întreg Braşovul, dacă eu şi papa ne-am apuca de gătit.

Mă consolez în faţa unui castron cu găluşte cu prune. Şi ce dacă m-am îngrăşat două kile?!