Simplu, Oana

  E întotdeauna cel mai uşor pentru cei care pleacă. Îşi iau în bagaj doar ceea ce îi interesează- una, două, zece amintiri, o fotografie şi un strop de dor. Sau mai bine nimic.   E întotdeauna cel mai greu pentru cei care rămân. Ei fac cu mâna la uşă, la poartă, la gară, în aeroport. Ei se străduiesc să le zâmbească celor care pleacă, deşi pe dinăuntru simt că li se sparge sufletul, ca să le facă celor din urmă despărţirea mai uşoară. Celor care rămân, le stau alături miile de amintiri, zecile de fotografii şi dorurile nemăsurate.   Cei care pleacă îşi găsesc locul repede. Se întorc la ei acasă, în hainele şi în camera lor. Uită în curând de tot ce au lăsat în urmă.   Cei care rămân încearcă în fiecare zi, cu fiecare fir de praf şters şi cu fiecare lacrimă să estompeze lipsa celor plecaţi. Încearcă să respire fără parfumul lor, să le regăsească o frântură din zâmbet în zâmbetul oamenilor din jur.   Cei care rămân încep să îi vadă pe cei plecat în oamenii zăriţi la depărtar

  Era o vreme când aproape nu lăsam o săptămână să treacă fără să scriu ceva. Era o vreme când cuvintele îmi curgeau mai degrabă în scris, când aveam mai mult timp pe care să îl concentrez pe exprimarea scrisă. Sunt aproape doi ani de când nu am scris nimic. Nimic aici, fiindcă în rest am mai trecut cu pixul sau cu tastele printre cuvinte frumos aranjate.   Faptul că săptămâna trecuta a trebuit să predau un articol, şi am găsit extrem de complicat să rezum tot ce voiam să exprim, dându-mi astfel seama că lipsa scrisului se poate transforma, mai tîrziu, într-o dizabilitate de exprimare. Pe care, desigur, îmi doresc să o previn, şi nu să o tratez.   Am luat, aşadar, hotărârea ca măcar o dată pe saptamană să scriu aici lucrurile care îmi plac, care mă fac să râd, să povestesc despre oamenii haioşi care mă înconjoară şi îmi fac zilele complicate mai uşor de îndurat, să postez şi aici poze frumoase, o melodie care mă unge pe suflet, sau, dimpotrivă, să vă povestesc despre aspectele vieţi