vineri, 27 mai 2011

Anotimpul florilor de castan

  Dacă nu ar fi o oră prea târzie, şi dacă mâine dimineaţă nu ar trebui să plec devreme, v-aş povesti cum, atunci când eram mică, dar şi acum, îmi plăcea la nebunie să adun toate castanele care-mi ieşeau în cale. Sau cum m-am întristat atunci când am aflat că mai toţi castanii suferă de un soi de cancer. Presupun că asta i-a doborât şi pe bătrâneii de pe Nicolae Iorga, care dădeau farmecul străzii. Sau despre cât de mult îmi plac castanele (comestibile!) coapte. Sau piureul de castane. Şi rulada cu piure de castane. Mai bine vă arăt cât de frumoase sunt florile ce dau naştere castanelor.







  Să aveţi un sfârşit de săptămână cât mai însorit, cu cât mai multe căpşune reci la îndemână, şi cu oameni scumpi în jurul vostru! 

joi, 19 mai 2011

Sugestie pentru domnul primar Mazăre


  De data asta vreau să îmi extind raza de acţiune, şi să ies din sfera Braşovului. Pentru că zilele trecute Bamboo-ul din Mamaia a fost pus la pământ de buldozerele rele, trimise de autorităţi pentru că nu exista niciun soi de autorizaţie pentru amplasarea lui acolo, şi pentru că domnului primar de Constanţa, Radu Mazăre, i-a venit ideea de a vinde cazinoul de pe faleza constănţeană, m-am gandit că cea mai nimerită corelaţie dintre cele două happening-uri ar fi ca noul Bamboo de la malul mării să se deschidă... aţi ghicit, la cazino.
  
  De ce? Domnului Mazare îi place să se zbenguie prin cluburi- astfel ar avea şansa să se zbenguie într-o clădire emblemă. Celor care merg la Bamboo le place să epateze- faleza din Constanţa e locul ideal, unde mai pui că ar fi loc şi pentru o parcare pentru herghelia de cai putere. 
  Domn' primar, nu mai căutaţi şeici şi alţi imbuibaţi care să valorifice cazinoul! Faceţi o faptă bună, sprijiniţi business-ul autohton, şi nu vindeţi valorile istorice pe te-miri-ce. Sunaţi-l pe Botezatu, faceţi-i o ofertă, şi sunt sigură că peste vreo lună, maxim două, vom putea admira in toată splendoarea, parada de cefe-late şi piţipoance inşirate pe faleză, la intrarea celui mai fashion club existent. 

Parol!



duminică, 15 mai 2011

MAI verde

  Nu încep nicio campanie de ecologie, fiţi pe pace. Doar că am văzut atâta verde în juru-mi weekend-ul acesta, încât mi-e greu să nu îl arăt şi altora.

  
  Ochi de mac.


  E cel dintâi an, după mulţi alţii de încercări, mutări şi strămutări ale tufelor de bujori, când toate îmbobocesc. Săptămâna viitoare sper să vă arăt poze cu ele înflorite, roz şi parfumate.

 
   Piliştea, masivul din spatele casei, e şi el, în sfârşit, verde.

 
  Din florile astea rozalii şi parfumate, dacă nu dă grindina zilele viitoare, aşa cum tot anunţă marii experţi meteorologi, vor ieşi cele mai bune mere de vară. Nu-s ale mele, ci ale vecinului. Şi oricum, chiar dacă aş avea merii mei, tot fructele vecinilor sunt mai gustoase şi prezintă mai mult interes. Aşa fac toţi copiii., eu de ce m-aş lăsa mai prejos?

Verdele, parfumul florilor de măr, praful ridicat de maşini, soarele care mi-a rumenit pielea, apa în care m-am bălăcit, pisicile vecinilor pe care le-am sechestrat în curte şi pe care le-am îndopat cu mâncare, brazdele de pământ umed care au rămas în urma plugului, păsări pe care nu le-am mai văzut niciodată, cântec de cuc continuu, muzică de nuntă de la vecinul de la două case depărtare, plăcerea pe care o simt doar acolo. A fost un weekend perfect, aşa cum sper că a fost şi al vostru.  

  Săptămână frumoasă, dragilor!

miercuri, 11 mai 2011

Ce poate fi aşa de greu într-un ,,mulţumesc"?

  Astăzi, pe la prânz, eram într-un centru comercial şi am intrat să iau o revistă de gastronomie. În faţa mea mai era o femeie, eu stăteam cuminte cu revista în mână şi mă mai uitam împrejur ca să mai văd ce şi cum. Lângă mine apare o individă, de vreo douzecişiceva de ani, după vestimentaţie ospătăriţă/chelneriţă sau ceva de genul. I-am dat revista vânzătoarei, când să scot portofelul, văd că individei de lângă mine, care îşi scosese şi ea nişte bani din buzunar îi cade o bancnotă. În vreme ce îi achitam vânzătoarei preţul revistei, îi şi spun individei că i-au scăpat nişte bani din mână. Mă priveşte ca o vită încălţată, se apleacă şi îi ridică, se mai uita încă o dată, cu o privire de parcă i-aş fi spus cel puţin să-şi culeagă creierul neted de pe jos. Ies din magazin.

   Românii ăştia au un comportament... ceva de speriat. Mă gândesc că în momentul în care i-am spus că i-au scăpat banii, i-am făcut un bine, pentru că, din câte ştiu eu, banii nu cresc prin copaci. Cel puţin la mine, au fost întotdeauna munciţi. De ce a ales dom'şoara să mă privească precum viţica poarta nouă, fără să scoată măcar printre dinţi un ,,mulţumesc", habar nu am. Oricât aş încerca, dar nu mai încerc, nu mai găsesc nicio motivaţie şi niciun soi de scuză, pentru niciunul din comportamentele astea dubioase ale românilor. 
 
  Se pare că va trebui să scap de instinctul care îmi dictează că, dacă o mică fapta bună nu îmi scade gradele, la fel se va întâmpla şi cu persoana căreia îi este adresată fapta. Unii se tem de bun-simţ mai ceva decât s-ar feri de o molimă.


marți, 10 mai 2011

Distragere multicoloră

  Pentru că face ce face, şi ploaia asta insistă să ne strice mai toate zilele în ultima vreme, astăzi vreau să vă distrag de la griul ei anost. Am ales cea mai colorată şi mai primăvăratică modalitate cu putinţă- florile din Braşov.

 
  Cea mai colorată terasă. Nu ştiu cum face doamna care o deţine, însă în orice anotimp ai trece pe langă casa ei, vezi şi te delectezi cu flori şi culori. Acum are panseluţe şi petunii, toamna are foarte multe crizanteme, în toate culorile.

 
  În faţa Consiliului Judeţean şi a Instituţiei Prefectului e un rond bogat-bogat de lalele colorate. Cu toată multitudinea de lalele, nu am putut să nu observ drapelul SUA, arborat cu fundul în sus. Dacă ştie cineva ce caută el, de fapt, acolo, vă rog să-mi daţi de ştire, că sunt curioasă.

 
  Lalele şerpuind de-a lungul aleii principale a Parcului Titulescu.


  Şi mai multe lalele străjuiesc statuia lui Nicolae Titulescu.


   Fără sfârşit.

  
   Încă mai există copaci cu flori parfumate a primăvară prin oraş.

   Chiar dacă mai sunt câteva zeci de fotografii cu flori care ar merita să le vedeţi, vă las să mergeţi singuri în parc, ca să vă bucuraţi de ele, acum, până nu-şi scutură petalele. 


   Încheiem cu unul din păunii de pe aleea principală. Ei spun că e pasăre Phoenix, însă orice-ar fi e tot frumos...

miercuri, 4 mai 2011

5 luni. Când şi deja.

  Încă de când erau doar patru la număr, şi eram de-abia în aprilie, mă tot gândeam când o fi trecut atâta timp din anul acesta. 
  Acum vreo două săptămâni discutam cu un coleg de facultate aceeaşi chestie, iar ieri, la coafor, nişte tanti discutau şi ele tot despre timpul ăsta care curge parcă mai repede ca niciodată.
  Cel mai interesant mi se pare că sâmbătă am vorbit cu un nene să vină să-mi excaveze nişte pamânt şi să-mi mute nişte pietriş prin curte, şi am stabilit că ne auzim miercuri. Astăzi nu-mi venea să cred că trebuie să îl sun deja...
  Partea cea mai proastă e ploaia de afară, care mă cam împiedică să îmi mut pietrişul şi să umplu nişte şanţuri cu pământ, ca după aceea să pot ara o bucată de grădină, ca să pot semăna toate cele trebuincioase în gradină. Răsadurile de roşii stau şi acum cuminţi şi destul de mărişoare deja, pe pervazul ferestrei, şi dimineaţa, atunci când le deschid fereastra, că să se aclimatizeze, au mireasma aceea plăcută de roşie. O să ziceţi, poate, că am înnebunit, dar chiar aşa e, mai ales că am făcut răsaduri din seminţe de roşii din grădina bunicului, din acelea mari şi gustoase- inimă de bou. 

  Gata cu grădinăritul, pentru că nu ştiu câţi dintre voi sunt pasionaţi de aşa ceva. Oricum, vă stau la dispoziţie cu orice sfat din domeniu, mai ales că de-abia astept să mă (re)apuc de grădinărit, pentru că din pricina şantierului, am avut o pauză de vreo doi ani.
  
  Sunt chiar curioasă- voi ştiţi cum au trecut şi aţi trecut lunile astea din an?



marți, 3 mai 2011

Apogeul proastei dispoziţii

  ... e atins atunci când mi-e greu să mă duc până la coafor. De regulă, atunci când am o zi proastă-proastă, mă refugiez la coafor. E frumos acolo, cu doamne cu căşti pe cap, sub care se întrezăreşte câte o culoare turbată de vopsea de păr, cu şuviţe blonde detestabile sau cu sprâncenele maglavaisuite în aceeaşi nuanţă, doamne care vorbesc câte-n lună şi-n stele, şi îţi cer părerea chiar dacă e prima oară când te văd la faţă. 
  La coafor e frumos, nimeni nu te cunoaşte, înafară de coafeză, căreia nu te simţi niciodată obligată să îi povesteşti despre tine mai mult decât vrei. La coafor aş putea sta o zi întreagă. Nu mai povestesc de felul în care coafeza se joacă cu foarfeca şi pieptenele în părul  meu lung. Îmi place să număr bigudiurile din raftul de lângă oglindă, să vorbesc despre fixativ şi gumă de păr, atunci când problemele mele adevărate sunt altele.

  Dar da, am ajuns să îmi fie greu să mă duc la coafor. De câteva zile trăiesc senzaţia că mă apropii de un moment asemănător unuia care s-a întâmplat în urmă cu un an şi jumătate, şi prin care atunci am jurat să nu mai fiu nevoită niciodată să trec. Nu am nicio dovada că voi trece din nou, dar nici o certitudine că nu. Aşteptarea asta mă apasă mai tare decât vremea neprietenoasă de afară. Dacă sinistrul s-ar petrece, ar durea mult mai tare decât udă o ploaie de primăvară atunci când eşti prins pe stradă fără umbrelă şi cizme de cauciuc.
   
  Cred că până la urmă îmi sun coafeza.